Urmările unei catastrofe naționale
Cedarea fără luptă a Basarabiei, în iunie 1940, rămâne cel mai dureros moment pentru mentalul colectiv românesc. S-a scris mult despre ceea ce s-a întâmplat, încercându-se să se explice conjunctura, motivaţiile şi consecinţele evenimentelor petrecute cu peste 70 de ani în urmă. Evenimente care şi astăzi se regăsesc pe hartă, din acest punct de vedere, pactul Ribbentrop-Molotov fiind pe deplin în vigoare.
Revista „Historia” face în acest număr un salt înapoi în timp, aducând în faţă modul în care principalii participanţi care au decis soarta României au trăit momentul istoric. Memoriile Regelui Carol al II-lea, ale lui Constantin Argetoianu, adăugate unor alte personalităţi politice ale vremii, sunt uluitoare. „O zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”, este încheierea pe care o face Regele în Jurnalul său, referindu-se la ziua de joi, 27 iunie, ziua cedării Basarabiei. Amară constatare. Regele care jurase să apere cu arma în mână fiecare brazdă de pământ reuşeşte să se consoleze în braţele Duduii, nu înainte de a menţiona în acelaşi Jurnalcă şi ea vede dezastrul care se profilează.
O fi anticipat Duduia suferinţele care aveau să vină pentru milioane de români? Ceea ce demonstrează documentele pe care le prezentăm cititorilor noştri este lipsa completă de pregătire a României pentru timpurile pe care le trăia. Vestea ultimatumului sovietic îi ia pe toţi prin surprindere, de la Rege la consilierii săi, de la miniştri la generalii Armatei. Pare că toţi aceşti oameni trăiau pe altă planetă.
Citește și Grigore Gafencu despre cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei
Nu auziseră de pactul de neagresiune semnat cu un an înainte de Germania lui Hitler şi de Rusia lui Stalin. E drept, clauzele privind Basarabia erau secrete, dar o analiză minimă a consecinţelor unui asemenea act privind împărţirea sferelor de influenţă între cele două puteri totalitare nu putea duce la alte răspunsuri decât la cele legate de o ameninţare mortală la adresa României Mari. Faptele se petrecuseră deja în cazul Poloniei, ocupată de germani, dar şi de sovietici, în bună colaborare. Apoi prăbuşirea Franţei, cu două săptămâni înainte de ultimatumul sovietic. România se găsea singură între Hitler şi Stalin şi Bucureştiul era surprins de cererea sovieticilor de evacuare a Basarabiei!
Evident, în aceste condiţii, convocarea celor două Consilii de Coroană apare ca un gest de teatru bulevardier, o ocazie ca toată lumea să se lamenteze şi Regele să arunce vina asupra membrilor Consiliului pe care îi acuză de laşitate, deşi avizul lor era doar consultativ. Informaţiile prezentate Consiliului de responsabilii Armatei s-au dovedit eronate şi total nerealiste în ceea ce priveşte situaţia din teren şi planurile militare ale ruşilor. A lipsit cu desăvârşire analiza situaţiei strategice şi a raporturilor dintre cei doi aliaţi de conjunctură, Stalin şi Hitler. Nu ar fi fost greu de presupus că Hitler nu ar fi permis sovieticilor să avanseze dincolo de Prut, ţinând cont de nevoia disperată a Germaniei pentru petrolul românesc. Nici măcar nu s-a ţinut cont de experienţa Finlandei, care nu a acceptat un ultimatum similar. De multe ori, în istoria Românei, elitele au luat decizii catastrofale pentru Țară. Să fim atenți!
