Uniformele Armatei Române în timpul Primului Război Mondial

La prima vedere, uniformele deținute şi folosite de Armata Română în timpul Marelui Război nu prezintă vreun mister sau vreo problemă spinoasă. Uniformele sunt uşor de recunoscut, fapt la care au contribuit atât cinematografia, cât şi monumentele de for public închinate eroilor acestui războiu. Totuşi, dacă privim cu mai multă atenție, observăm că în reprezentări toți soldații şi ofițerii poartă însemne roşii, proprii doar infanteriei. Să vedem, așadar, cum arătau şi cum au evoluat uniformele Armatei Române de-a lungul Primului Război Mondial?

Odată cu primii ani ai secolului XX, armatele statelor europene au început să testeze şi apoi să aplice diverse ținute ce ieşeau din normele existente până atunci. Încep să fie adoptate ținute de o singură culoare pentru toate armele, una care să poată disimula cât mai bine luptătorii în teren. Încă nu putem vorbi de camuflaje elaborate, dar observăm totuși că se renunță la uniformele de culori tari sau vii, observabile de la distanțe mari, şi se trece la o ținută de o culoare ceva mai ternă, mai greu de identificat, dar care păstrează totuși individualitatea fiecărei națiuni.

Dacă diferențierile între arme şi specialități, până la acel moment, erau făcute prin coloritul diferit al uniformelor, acum diferențierile se fac doar prin însemnele montate pe aceeaşi ținută, de croi identic sau măcar similar. De exemplu, în Armata Română, infanteria de linie, adică infanteria grea, avea drept culoare de bază bleu-marinul cu însemne roşii, iar vânătorii, adică infanteria uşoară, foloseau un maro cu însemne verzi.

Spiritul epocii în materie de uniforme

În anul 1902, armata britanică dă startul acestei politici inovatoare introducând o uniformă de campanie de culoare kaki (de unde provine, de altfel, şi numele exact al culorii), pentru toate armele, înlocuind astfel roşul, care predomina în majoritatea ținutelor britanice. Schimbarea nu a trecut neobservată, mai ales că uniformele de culoare roşie deveniseră, în ultimele secole, emblematice pentru Imperiul Britanic. Începând cu anul 1907, armata imperială rusă trece la uniforma brun-verzuie, iar cea germană, după primele teste făcute tot în acelaşi an, adoptă în 1910 o ținută de culoare „cenuşiu de câmp” (feldgrau).

Armata austro-ungară schimbă și ea uniforma în 1908, cu o ținută tot uni, având culoarea gri-albăstrui (oțel) sau hechtgrau. Armata regală bulgară adoptă, tot în această perioadă, o ținută de campanie cu o culoare de fond maro închis. Armata italiană trece, tot în 1908, la uniforma gri-verzui sau grigio-verde. Interesante sunt și cazurile francez şi belgian. Cele două țări vor adopta ținute mai puțin vizibile abia după începerea ostilităților. Este un fapt cunoscut că armata franceză, în 1914, încă mai purta chipiele şi pantalonii roşii rămaşi din vremea lui Napoleon al III-lea, chiar dacă pentru chipie apăruseră coafe care să învelească acea calotă roşie atât de uşor de observat.

Uniformele de campanie (de la stânga la dreapta): soldat (infanterie), soldat (cavalerie), locotenent (vânători), general de brigadă, maior (Reg. 3 Roșiori), soldat (infanterie), soldat (vânători) 

Vedem așadar cum mai toate armatele europene trec, la începutul secolului XX, la testarea şi adoptarea unei uniforme mai greu de depistat în teren de către inamic şi care poate conferi o oarecare formă de protecție vizuală în câmpul tactic. Motivul acestor schimbări stă în evoluția tacticii operative, a armamentului şi a modului de desfăşurare a bătăliilor. Încă din a doua jumătate a secolului precedent, atât combatanții, cât şi observatorii confruntărilor desfăşurate în această perioadă au realizat că modul de angajare a luptei nu mai funcționa prin atacul clasic pe coloană cu linie de trăgători în față care se angaja cu foc. Armamentul cu cadență mare de foc, şi anume puşca cu repetiție şi mitraliera în forme incipiente, puteau să stăvilească acest atac cu mari pierderi pentru atacator. În plus, efectul psihologic al uniformelor „fastuoase” nu îşi mai avea acum rostul din acelaşi motiv.

La toate aceste schimbări, România nu putea să rămână indiferentă. Primele inițiative pentru modificarea uniformelor apar în 1910 şi se concretizează un an mai târziu. În 1911 apare o nouă ținută de campanie pentru Armata Română, ce era lucrată în postav gri-verzui. Este de menționat că vechile ținute în culori diferite încă se păstrează pentru alte servicii, dar acestea vor scădea treptat din în uz.

Echipamentul ofițerilor români

Unul dintre elementele de noutate ce apare acum este mantaua din postav gri-verzui. Aceasta se încheia la două rânduri a câte şase nasturi de alamă, piepții fiind trecuți unul peste celălalt. Gulerul răsfrânt trebuia să fie de catifea cenuşie, peste care se aşezau petlițele colorate în funcție de arma sau specialitatea purtătorului. Manşetele şi martingala, adică legătura de la spate, aveau paspol, sau mărginire în culoarea armei. Pe umeri se montau epoleți de fir auriu sau argintiu, lucrați cu capătul în formă de treflă, numărul firelor şi împletitura fiind în conformitate cu corpul din care făcea parte ofițerul. Pe corpul epoletului se montau inele metalice care arătau gradul acestuia. La campanie, erau înlocuiți cu epoleți de postav de culoarea fondului cu paspol din culoarea de armă. Pe aceştia se montau tresele de grad din metal şi, în plus, numărul unității sau inițialele acesteia. Tot la campanie, nasturii lucitori trebuiau înlocuiți cu nasturi brunați. Pelerina şi mantaua de ploaie devin şi ele gri-verzui.

Vestonul acestei ținute se va denumi bluză. Motivul este unul simplu: în campanie sau cazarmă, ofițerii puteau să poarte în locul vestonului o bluză mai uşoară, lucrată din material de culoare alb sau gri, apărută inițial ca bluză de vară. Aceasta devine unicat pentru toate serviciile. Această bluză, croită drept, fără ca nasturii din față să fie văzuți, cu gulerul răsfrânt, era confecționată, după voie, din postav sau camgarn mai gros sau mai subțire, și putea fi purtată atât vara, cât şi iarna.

Bluza era prevăzută cu patru buzunare pe deasupra, din care două sus la piept cu capace şi alte două jos, cam înaintea şoldurilor, fără capace. Ea mai avea la spate doi nasturi cu cârlig, susținători ai centurii. La gulerul bluzei erau aplicate petlițe de culoarea distinctivă a armei, la fel cu cele de la gulerul mantalei. Epoleții erau de postav, culoarea fondului, purtând pe ele numărul unității (eventual atributul sau litera) metalic, cât şi inelele ce deosebesc gradele între ele.

Uniforme de ofițeri: locotenent artilerie, căpitan infanterie, general de brigadă, general de divizie, maior roșiori, administrator locotenent, haina îmblănită pentru toate armele

Se introducea totodată, pentru ofițerii de orice armă, un chipiu moale, de postav impermeabil, colorat „verde-cenuşiu”, fără trese şi galoane de fir, având în față o torsadă cu cocardă tricoloră, sub care se aşeza, de metal mat, numărul unității sau litera. Generalii vor purta „soarele” de metal mat. Și astăzi, însemnul de general este o stea galbenă pe un soare alb.

Pantalonul, la ofițerii de orice armă, era croit sus destul de larg, ca soldatul să nu împiedice sau să-i îngreuneze mişcările, mai ales încălecatul. În schimb, pantalonul se strâmta bine începând de la genunchi în jos. Pe pulpă erau încheiați cu nasturi de os negru. Pentru ofițerii trupelor pedestre se introduceau pantalonii de culoare „verde-cenuşie”. Aceşti pantaloni se purtau, totdeauna, cu bocanci şi bande înfăşurate pe pulpe (moletiere) sau pulpane (jambiere). Atât bandele pentru pulpe cât şi pulpanele vor fi de aceeaşi culoare „verde-cenuşie”, ca şi postavul de fond al pantalonului. Pentru artilerie, cavalerie, geniu, şi jandarmi se foloseau pantaloni de culoare „ser-negru”, adică un gri-negru închis, de multe ori confundat în surse cu negrul în sine.

Drept centură, tot în anul 1911 se introduce centura cu diagonală. Inițial, aceasta era simplă şi trebuia să fie făcută din material textil (chingă), iar diagonala lipsea, însă asupra acestei decizii s-a revenit imediat. Pe centură se purta tocul binoclului şi tocul revolverului, ambele realizate din piele de culoare maro sau natur. Mănuşile folosite la această ținută erau din piele maro, definite în epocă cu denumirea de „roşii închis”.

Uniformele soldaților

În ceea ce priveşte trupa, aceasta purta mantaua de postav, tot de aceeaşi culoare, însă închisă la doar două rânduri a câte patru nasturi brunați. Gulerul era confecționat din acelaşi postav pe care se montau petlițele. Pe umeri se găseau epoleți de postav, la fel ca cei ofițereşti de campanie, pe care se cosea în culoare de armă cifra sau atributul unității. Deasupra acestei cifre, începând de la nasture, se montau trese de grad în inel lucrate în lână pentru gradați sau fir metalic pentru subofițeri. În partea din față a mantalei se puneau două buzunare cu clape.

Bluza de pânză avea şi ea culoarea verde-cenuşiu. Interesant este faptul că această bluză era croită astfel încât să poată fi purtată peste cămaşă sau peste alte efecte de îmbrăcăminte mai groase, precum spențer, tunică etc. Era, astfel, destul de lungă pentru a acoperi cu totul tunica. Bluza era prevăzută cu patru buzunare cu capace. Pe epoleți se purta numărul corpului (sau atributul), cât şi însemnele gradului. Pe guler erau petlițe, de aceeaşi culoare şi cu aceleaşi paspoale ca cele prevăzute pentru ofițeri. O susținătoare, de aceeaşi stofă ca şi fondul, aşezată în stânga şi în dreptul taliei, prevăzută cu un nasture, ar fi servit la susținerea centurii.

Trupele călare (cavaleria, artileria de câmp şi trenul) aveau pentru toate ocaziile numai pantaloni de postav ser-negru, croiți aşa cum s-au prescris pentru ofițeri. Infanteria şi toate trupele celorlalte arme sau servicii aveau pantalonii (fie cei ser-negru, fie cei verde-cenuşiu) largi sus, răsfrânți în dreptul genunchiului, unde se unesc prin cusătură cu partea de jos a pantalonului, care este prevăzută cu nasturi de metal oxidat. Toate aceste trupe purtau bocanci. Artileria de cetate şi trupele stabilimentelor de artilerie aveau numai pantaloni de postav ser negru. Jandarmii pedeştri aveau pantaloni de aceeaşi croială, însă de postav ser-albastru.

Cu excepția trupelor de artilerie de cetate, trupele stabilimentelor de artilerie, jandarmii pedeştri, cavalerie, artilerie și tren aveau câte două feluri de pantaloni. Unii de postav ser negru şi alții de postav verde cenuşiu, ambii însă de aceeaşi croială. Cei de postav ser negru formau exclusiv garnitura de serviciu şi se purtau în ținuta de serviciu şi cea de ceremonie, pe când cei de postav verde-cenuşiu constituie garnitura de război şi de cazarmă şi sunt destinați a se purta numai cu bluza, fie în ținuta zilei, fie în ținuta de campanie.

Echipamentul și însemnele de grad

În ceea ce priveşte echipamentul, soldații purtau o centură cu două cartuşiere late, cuboidale sau patru mici, pe care se mai ataşa port-lopata cu lopățica de infanterie şi port-baioneta cu baionetă. În bandulieră se purta sacul de merinde, din pânză necolorată, care avea în latura ce venea în față şi locaş pentru bidonul de apă.

Pentru ofițeri, pentru prima dată, apar gradele la epoleți de postav, grade ce se folosesc şi astăzi în uzul armatei. Astfel, ofițerii inferiori purtau de la una la trei trese, iar ofițerii superiori aceleaşi trese, însă cu un galon cusut pe mijlocul epoletului. Generalii purtau un galon de fir țesut pe tot epoletul, cu broderie în frunze – una, două sau trei, în funcție de gradul purtătorului. Trebuie menționat că, la momentul respectiv, gradele de general nu erau decât în număr de trei: general de brigadă, general de divizie şi general de corp de armată. Indicarea acestora se făcea tot prin trese, puse de la una la trei pe epolet. Culoarea treselor, pentru ofițerii combatanți, era albă, iar pentru cei necombatanți, galbenă. Galonul de ofițer superior şi cel de general erau de culoare galbenă.

Chipiu de general ce a aparținut Regelui Ferdinand

Pentru gradarea trupei sistemul era similar. Între anii 1911-1912, o serie de reforme introduc o nouă structură de grade. Astfel, soldatul purta epoletul gol, fruntaşul avea o tresă de lână galbenă cu țesătură în zig-zag, iar caporalul două. În schimb, sergentul purta o tresă de fir lucitor. Ierarhia gradelor de reangajați, termen cu care se defineau subofițerii aşa cum îi cunoaştem astăzi, a fost schimbată de câteva ori în perioada mai sus menționată. La 1911, când apare modelul de uniformă de față, gradele erau de sergent, sergent-major şi sergent plutonier. Acesta din urmă înlocuia sergentul-adjutant, grad existent din 1868.

În 1912, se dă o nouă lege prin care ierarhia gradelor de reangajați era de: sergent, plutonier şi plutonier major. Cei din trupa în termen care purtau gradul de sergent-major fuseseră trecuți în gradul de sergent, iar cei reangajați, tot în acest grad însă cu dreptul de soldă şi dreptul de a purta însemnele de reangajat aveau însemnele constituite dintr-un galon subțire țesut pe marginile laterale şi dinspre umăr ale epoletului.

În plus, aceştia primesc denumirea de sergent instructor. Gradul de plutonier, acum de sine-stătător, poartă două trese țesute din fir lucitor. Plutonierul major, grad nou apărut, primeşte pe lângă cele două trese late de fir şi una subțire, primind practic însemnele vechiului grad de sergent-adjutant.

Uniformele în timp război

Acum că ne-am familiarizat cu ținutele noi ale Armatei Române, trebuie să menționăm că ele nu au rămas la fel până la momentul intrării României în război. Din contră, ținuta a fost modificată substanțial. Pe de-o parte, aceste bluze descrise mai sus vor deveni vestoane prin crearea unor haine din material mai gros, dar cu acelaş croi. Pentru ofițeri se renunță la buzunarele îngropate şi se introduc buzunare aplicate cu burduf şi clapă dreaptă. Pentru trupă, vestoanele primesc buzunare îngropate cu clape simple tot drepte.

La epoleții ofițerilor se renunță la purtarea însemnelor de unitate, iar la chipie se aplică doar cifra regală, aşa cum se aplica la chipiele de serviciu şi ceremonie. Este acceptată purtarea jambierelor de piele, acolo unde era de preferat purtarea acestora în locul cizmelor, care devin şi ele acceptate la această singură ținută ce rămâne în uz. Moletierele se generalizează pentru toate armele şi ținutele, mai ales pentru trupă, fiind însă purtate şi de ofițeri, mai ales de către cei de front.

Cea mai importantă schimbare intervine la culoarea de fond. Din rațiuni economice, se renunță la gri-verzui şi începe să fie folosit gri-albăstruiul, o nuanță de gri ternă, spre albastru. Totuşi, de-a lungul războiului, ținutele model 1912, aşa cum sunt definite cele de mai sus, au fost purtate alături de modelele din 1916, aşa cum le definim pe cele ce suferă modificările adoptate până în pragul războiului. Au existat însă şi ținute bleu-horison, așa cuum adoptase armata franceză, deoarece au existat loturi de material de această culoare venite ca ajutor odată cu declanşarea ostilităților. O astfel de ținută, de soldat din Regimentul 1 Artilerie, poate fi admirată inclusiv astăzi la Muzeul Armatei din Paris.

Dacă tot am vorbit de ajutorul francez, trebuie amintit şi faptul că prima cască de oțel adoptată în Armata Română a fost casca Adrian, al cărei model venea direct de la armata franceză. Diferența majoră între cele două căşti era montura din față: dacă la cele franceze se purtau grenada înflăcărată sau tunurile încrucişate și alte atribute, în cazul celor româneşti se foloseau două cifre regale, anume cifrul Regelui Ferdinand montat peste cifrul Regelui Carol I. Această montură se făcea prin ştanțare pe un oval de tablă montat în frunte. 

Foto: Albumul Uniformele Armatei Române 1830-1930, albumul Marele Război