Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea. Destinată în principal dezertorilor și trădătorilor, dar și hoților, aceasta a fost folosită cu precădere în zonele unde creșteau elefanții, adică în Asia și în Europa orientală.
Cei mai mulți istorici consideră că metoda a fost scoasă din uz în secolul al XIX-lea, odată cu creșterea influenței britanice în Asia, mai cu seamă în India. Elefanții proveneau în mare parte din India, dar uneori erau puși în circulație și de curtea savafidă din Iran. De multe ori expuși cu ocazia unor evenimente importante sau procesiuni, erau meniți să evidențieze dominația sultanului asupra întregii lumi, inclusiv a animalelor exotice, care erau extrem de rare în Europa.
Aceeași gândire politică exista și în Imperiul Bizantin, unde populația avea oportunitatea de a vedea elefanți (care fuseseră primiți cadou de către împărați) în Hipodrom, în cadrul spectacolelor. De exemplu, în 1054, Constantin al IX-lea Monomahul a organizat o paradă prin Constantinopol cu doi elefanți, primiți de la califul Egiptului fatimid, drept mulțumire pentru că fusese ajutat cu un transport de grâne când în Egipt era secetă.
Este cunoscută practica de a da prizonierii animalelor, fie ca metodă de execuție, fie spre plăcerea sau amuzamentul unei mulțimi adunate în tribune. În Imperiul Roman, era folosită pentru persecutarea creștinilor, spre intrigarea spectatorilor din tribune care priveau și strigau entuziasmați.
Pedeapsa se numea damnatio ad bestias și era rezervată tâlharilor și ucigașilor. Înfometarea la care fuseseră supuși declanșa furia și agresivitatea leilor în arenă. În cazul elefanților se proceda diferit – le era indusă furia prin dresaj și declanșată prin comenzi verbale.
Mulți călători europeni în India relatează cum era manipulată starea psihică a elefanților, făcându-i să devină dintr-odată foarte furioși. Spre deosebire de lei, elefanții puteau fi dresați să ucidă și puteau fi folosiți în tortură. În unele situații, execuția era oprită tot prin comenzi verbale.
Execuția publică avea un rol important pentru consolidarea puterii conducătorului care își reafirma astfel supremația și controlul asupra populației. El avea putere asupra vieții oamenilor, dar și a animalelor sălbatice, care – prin dresaj – îi îndeplineau poruncile. Publicul este însă esențial pentru dramatizarea unui ceremonial, ca participant activ sau dorit la fața locului pentru a vedea, cu sufletul la gură, impresionat, indignat sau râzând de cele întâmplate.
Festivismul servește puterii ca element de legitimare și de comunicare. Suplicii și pedepse corporale, execuții și defilări ale condamnaților mobilizează toată populația. Participarea poporului este necesară, dorită și cerută de puterea care își afirmă și reafirmă dreptul la control asupra violenței.
De ce era preferat elefantul?
În comparație cu alte animale sălbatice și exotice, elefanții sunt ușor de dresat și inteligenți, de aceea îi și întâlnim des la circuri, în zilele noastre. Erau simboluri ale puterii și triumfului în imperiile coloniale și reprezentau piesa de rezistență a colecției de animale din Europa. Pe lângă aceasta, elefanții uimeau prin mărimea și greutatea lor, prin trompă și prin sunetul lor specific, aceste aspecte fiind notate de călătorii străini, îndeosebi europeni, în jurnalele lor. Fildeșul a fost și el mereu un obiect de preț, fiind folosit pentru bijuterii sau sculpturi. Cei mai cunoscuți elefanți erau cei indieni (Elephas maximus maximus), cei africani (Elephas loxodonta cyclotis) fiind mai puțin folosiți.
O atenție aparte era acordată elefanților albi, foarte rar întâlniți în cronici. Ibn Battuta, un învățat arab are a călătorit mult în Africa și Asia în secolul al XIV-lea, scrie în memoriile călătoriilor sale că sultanul din Junakar deține un elefant alb, fiind singurul pe care l-a văzut în viața lui. Același autor notează că elefanții erau dresați să se încline în fața sultanului în cadrul ceremoniilor și al procesiunilor.
Fragmentul face parte din articolul „Strivirea de către elefant. Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție”, publicat în numărul 244 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.
