Un Schindler britanic: omul care a salvat peste 600 de copii evrei din Cehoslovacia
Nicholas Winton are 105 ani și o viață foarte lungă în spate, din care un moment l-a transformat în erou. Înainte de Al Doilea Război Mondial, a scăpat nu mai puțin de 600 de copii evrei de naziști. De atunci, toată lumea l-a apreciat și admirat pentru gestul său. Bătrânul, modest, își neagă aproape toate meritele. Aceasta este povestea lui, spusă de The Guardian.
„N-am apucat să fac nimic”, spune el, cel care a salvat 669 de copii evrei din Cehoslovacia în 1939. Deși memoria lui Winton nu mai e la fel de ageră ca înainte – din cauza vârstei înaintate, el își povestește totuși viața;o viață lungă, în care a trăit toate marile momente ale secolului XX.
Nicholas Winton s-a născut la Londra în 1909, într-o familie de origine germano-evreiască, din părinți foarte cultivați. A urmat cursurile unei școli publice în anii '20 și a devenit broker. Tot în acei ani s-a apropiat de mișcarea socialistă și de Partidul Laburist. În anul 1938, în loc să plece în Elveția în vacanța de ski pe care o plănuiseră, Winton și prietenul său apropiat, socialistul Martin Blake, au plecat la Praga. Blake dorea să facă ceva pentru a-i ajuta pe refugiații care veniseră la Praga după ce Germania anexase Regiunea Sudetă. Prin repetate și neobosite insistențe, a reușit să convingă autoritățile din Home Office să sprijine aducerea în Marea Britanie a sute de copii din Cehoslovacia. Operațiunea a durat nouă luni, timp în care opt trenuri pline de copii au părăsit Europa Centrală cu destinația Anglia. Cel de-al nouălea tren ar fi trebuit să plece în data 1 septembrie 1939; n-a mai plecat însă din cauza invaziei germane asupra Poloniei, căci granița Cehoslovaciei a fost închisă. Cei 250 de copii care ar fi trebuit să fie salvați atunci aveau să moară în lagărele de concentrare.
Nicholas Winton la bătrânețe
Povestea lui Winton a rămas nespusă timp de cinci decenii, până ce soția sa, Grete, a scos de la păstrare un vechi carnet plin cu fotografiile și numele copiilor salvați și i l-a dat Elisabethei Maxwell, cercetător în istoria Holocaustului și soția unui jurnalist. Acesta, Robert Maxwell, a publicat un material în Sunday People. De aici, în februarie 1988 s-a ajuns la realizarea unui episod pentru emisiunea That’s life: cu Winton aflat în public, prezentatoarea Esther Rantzen a prezentat povestea sa, apoi a revelat că cele două femei care stăteau în public de-o parte și de alta a bătrânului se număraseră printre copiii salvați în 1939.
De atunci, Nicholas Winton a devenit faimos, iar povestea sa a fost spusă lumii întregi; a fost decorat de Casa Regală Britanică, i s-a ridicat o statuie la Praga și a primit cea mai înaltă decorație a Cehoslovaciei, Ordinul Leului Alb. Mai mult chiar, doi astronomi cehi care au descoperit o mică planetă în 1998 i-au dat acesteia numele său.
„N-am fost un erou pentru că n-am fost niciodată în pericol”
Bătrânul Winton nu primește cu brațele deschise toate laudele ce i se aduc. „Devine puțin plictisitor să vorbești despre același lucru pentru o sută de ani”, spune el. Insistă să vorbească despre rolul jucat de Doreen Warriner și Trevor Chadwick în misiunile de salvare, cei care, spune el, merită de fapt toată admirația. „N-am fost un erou pentru că n-am fost niciodată în pericol”, a declarat Winton.
Numit „Schindlerul britanic”, bătrânul refuză analogia cu germanul care a inspirat filmul Lista lui Schindler. El spune că Warriner și Chadwick, care au rămas la Praga, în pericol, pe toată perioada dinaintea izbucnirii războiului merită de fapt omagiul.
Winton spune că faima sa se datorează numai longevității lui. „Ceilalți nu mai sunt printre noi.” Însă el nu-și poate nega toate meritele: ar fi putut, ca mulți alți europeni ai vremii, să întoarcă privirea, să ignore ce se întâmpla în acele părți ale Europei. Dar el a ales să acționeze. „A ieșit ceva remarcabil”, recunoaște el, „dar nu a părut remarcabil atunci când am facut-o. Unii oameni se nasc mari, alții ating măreția, pe alții măreția îi atinge din întâmplare.” Winton crede că el e în cea de-a treia categorie.
„Știam ce se întâmpla în Germaia”
De ce a făcut ce-a făcut? Parțial, spune el, din cauza legăturilor de familie. „Familia mea știa ce se întâmpla în Germania. Avusesem în gazdă oameni care fuseseră persecutari, familii care au stat la noi, refugiați. Aflam tot timpul ce se întâmpla, mai mult chiar decât politicienii.” Un alt motiv a fost convingerea sa socialistă. Făcea parte dintr-un cerc de stânga care se opunea politicii de conciliere duse de guvernul britanic, iar până în 1938 înțelesese deja situația riscantă în care se aflau evreii din Cehoslovacia. Se făceau eforturi pentru a-i scoate pe oameni din țară dar nimeni nu-i ajuta pe copii. Winton a umplut acest gol.
După război, Winton nu a vorbit foarte mult despre ceea ce făcuse. Când a fost necesar, a făcut-o, dar în general a căutat să evite subiectul căci nu dorea să lase impresia că evacuarea copiilor a fost momentul-cheie al vieții sale, cel care-l definea – exact ceea ce sugerează media din 1988, de când bătrânul a devenit faimos. Din anumite puncte de vedere, el crede că ceea ce a făcut după război, când a lucrat pentru Organizația Internațională pentru Refugiați, apoi pentru Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, a avut un impact mai profund.
Astăzi, Winton este pesimist cu privire la viitor, îngrijorat de armele nucleare și capacitatea umană pentru distrugeri. Se îndoiește, de asemenea, că atotprezența știrilor la TV va putea preveni pasivitatea democrațiilor și iluzionarea maselor specifică anilor '30, care s-au sfârșit în cele din urmă cu războiul.
