⬆

Un Muzeu al Dictaturii şi la Bucureşti? De ce nu?

Autor: Radu Călin Cristea

„Cum îi spui unui comunist? Ei, bine, e cineva care îi citeşte pe Marx şi Lenin. Şi cum îi spui unui anticomunist? E cineva care îi înţelege pe Marx şi Lenin.” Observaţia a fost făcută la Arlington, Virginia, în 25 septembrie 1987, de Ronald Reagan, preşedintele american care, în special prin lansarea „Iniţiativei de Apărare Strategică” (mai cunoscută în formularea „Războiul stelelor”), a dat un impuls decisiv destrămării utopiei comuniste.

Cel mai devastator fenomen istoric, ca durată şi efecte, al secolului trecut, comunismul se instalează adeseori bizar în mentalul colectiv. Mulţi dintre cei care l-au suferit sunt tentaţi să-şi protejeze memoria de reconfigurările unor itinerarii ale durerii, alţii, îndeobşte cei tineri, nu pot reface dimensiunea monstruoasă a comunismului pentru că sursele lor de informare doar le aproximează o mitologie dintr-un puzzle incomplet. François Furet nota ca „foarte plauzibil ca fenomenul acesta grandios (e vorba de căderea comunismului, n.n.) să continue să se bucure în ochii lumii de circumstanţe atenuante şi să cunoască poate o recrudescenţă a admiraţiei”1.

Cum să faci, prin urmare, ca sute de milioane de oameni ce au trecut prin experienţa totalitară, precum şi unii dintre urmaşii acestora care includ atrocităţile comunismului într-un repertoriu mai degrabă anecdotic, să-i înţeleagă pe Marx şi Lenin? Cum să-i determini să (re)memoreze coşmarul dictaturii, lagărele, supliciile, crimele individuale şi asasinatele în masă, figurile detracate ale tiranilor, foametea, frigul, degradările fizice şi psihice ale cetăţenilor, anularea libertăţilor fundamentale, caracterul criminal al regimurilor totalitare etc.?

Cum să demonstrezi, cu argumente palpabile şi larg accesibile, esenţa iluziei comuniste, clădită pe minciună, manipulare şi reprimare barbară a oricărei forme de rezistenţă, aşa cum profeţea de altfel însuşi Marx în finalul Manifestului Partidului Comunistdin 1848 („Comuniştii afirmă deschis că nu-şi pot atinge ţelurile decât distrugând prin violenţă vechea ordine socială”)? Anticomunismul coabitează după 1989 fie cu ignoranţa, fie cu asumarea amneziei ca antidot al torturilor fizice şi psihice îndurate sub dictatură.

Pot însemna însă uitarea, ocultarea, omisiunea voluntară a trecutului totalitar o reţetă pentru vindecarea unei memorii traumatizate? Cu siguranţă, nu. Democraţiile postcomuniste se pot dezvolta sănătos doar prin cunoaşterea întregului parcurs al infernului totalitarist.

Muzeul Comunismului din România:o ipoteză în lucru

O mostră de terapie publică împotriva neuitării trecutului ar putea fi şi apariţia unor muzee ale comunismului sau ale dictaturii2, unde vizitatorii să se confrunte vizual, auditiv, olfactiv şi chiar tactil cu relicvele unor tragedii departe de a-şi fi dezvăluit profunda identitate. Despre un Muzeu al Comunismului s-a discutat aprins în România imediat după dispariţia cuplului Ceauşescu, iar ideea găzduirii acestuia în fosta Casă a Poporului câştigase destulă popularitate în învălmăşeala dezbaterilor publice din acea perioadă.

Proiectul părea să fi prins, în fine, un contur concret şi de natura iminenţei abia în 2006, în mesajul Preşedintelui Traian Băsescu:„Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest muzeu va fi, în egală măsură, un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii deschise”, a declarat şeful statului în 18 decembrie 2006, cu prilejul prezentării în Parlament a Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România3. Rămâne de văzut dacă, la 3 ani şi jumătate de la lansarea atât de categorică a acestui proiect, se poate conta pe consecvenţa Preşedintelui în onorarea propriilor angajamente.

Pe un site4 ce furnizează ştiri cel mai adesea confirmate şi preluate ca atare de presă, dar care, din păcate, nu-şi indică niciodată sursele de informare, circula recent un zvon plauzibil dacă e conectat cu o informaţie de astă dată verificată5 privind consensul preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Mircea Geoană şi Roberta Anastase, referitor la înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului „în interiorul Palatului Parlamentului”.

Zvonul amintit îi indica pe Roberta Anastase şi pe secretarul general al Camerei Deputaţilor Gheorghe Barbu căutând un spaţiu pentru un viitor Muzeu al Comunismului în subsolurile fostei Case a Poporului „de la Punctul de vorbire (e vorba de locul de unde intenţiona Nicolae Ceauşescu să se adreseze mulţimilor de pe Bulevardul Victoria Socialismului) până la legătura acestuia cu Camera Deputaţilor şi bunkerul palatului (obiectiv care ţine de securitatea naţională)”.

Preluăm, cum grano salis, din aceeaşi sursă şi un „plan” turistic ce ar integra viitorul muzeu:„Planul este ca turiştii să intre în vizită la Palatul Parlamentului exact prin Punctul de vorbire, să treacă prin nou înfiinţatul Muzeu al Comunismului şi apoi să intre în circuitul obişnuit de vizitare a palatului. Problema e însă alta – în acest moment subsolurile Casei Poporului arată ca după bombardament, mirosul este pestilenţial şi totul e inundat.”

Muzeele comunismului:alte voci, alte încăperi

Ca urmare a eforturilor aproape solitare ale unui grup strâns în jurul Anei Blandiana, la Sighet se ridică excepţionalul Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Europa ex-comunistă este împânzită de muzee ale dictaturii, unele dintre ele focalizate doar asupra comunismului, altele incluzând şi fascismul.

O fostă închisoare a KGB adăposteşte la Vilnius, în Lituania, Muzeul Victimelor Genocidului, al cărui centru de cercetare „investighează toate manifestările genocidului şi ale crimelor împotriva umanităţii, persecuţia în timpul ocupaţiilor sovietice şi naziste (...) etc.” Muzee ale Ocupaţiei pot fi vizitate la Riga, în Letonia (pentru perioada 1940-1991!), şi la Tallinn, în Estonia. Muzeul Închisorii Sovietice e un hotel deschis în Letonia, la Liepaja, unde poţi închiria o celulă pentru a-ţi imagina suferinţele îndurate într-o puşcărie a KGB-ului. În Polonia există două muzee ale comunismului.

Primul a fost fondat în 1999 de către Czeslaw Bielecki, Jacek Fedorowicz şi Andrej Wajda (cel care avea să regizeze, în 2007, pelicula Pădurea Katyn, un memento al executării în 1940 de către regimul stalinist a peste 20.000 de polonezi socotiţi „duşmani juraţi ai puterii sovietice”). Simbolul tragi-comic cu care te întâmpină muzeul este o pereche de ghete pentru piciorul stâng – recompensă primită de un oţelar polonez pentru succesele sale în muncă.

Al doilea muzeu al comunismului polonez a fost deschis la Gdansk în 2000, după un concept foarte ingenios care te introduce subtil în atmosfera masivei mişcări anticomuniste a Sindicatului Liber „Solidaritatea”. Tristul, mizerabilul, uneori hilarul metabolism al cotidianului comunist e tema de fond a altor două muzee ale comunismului, acelea de la Praga şi Berlin. Aflat deasupra unui McDonald’s şi lângă un casino, muzeul praghez îşi provoacă vizitatorii la o „profundă experienţă imersivă” dominată de exponate ale vieţii în comunism:insigne, uniforme şcolare, programe TV, sticle de lapte, cartele alimentare, biciclete, afişe etc.

Situat pe fermecătoarea Spreepromenade, DDR Museum din Berlin este o instituţie privată care se mândreşte a fi „cel mai interactiv muzeu din lume”. Organizatorii avertizează că „nu este o expoziţie de privit, ci una la care vizitatorul ia parte, pipăie exponatele şi priveşte în spatele sertarelor şi ale uşilor închise”. E o expoziţie care provoacă senzorial, asigurându-ţi în acelaşi timp o stranie autonomie:te poţi întinde pe o canapea dintr-o sufragerie dederistă sau poţi roti cheia în contact şi simţi mirosul inconfundabil degajat de legendarul Trabi.

Prin „Casa Terorii“ către un Muzeu al Dictaturii

Inaugurat în 2002, Muzeul „Casa Terorii“ din Budapesta se află într-un imobil achiziţionat de o fundaţie şi care a fost unul dintre sediile „locuite” succesiv de două regimuri dictatoriale:a fost, mai întâi, în perioada naţional-socialismului, un centru al fanaticilor „Crucii cu Săgeată”, devenind apoi, până în 1956, cartierul general al poliţiei politice comuniste (AVO-AVH). Arhitecţii au reproiectat clădirea care, în exterior, datorită tonurilor de gri şi negru, contrastează cu imobilele învecinate de pe Bulevardul Andrássy.

Eşti întâmpinat de o voce care, cu întreruperi, cu cuvinte acoperite de plâns („... După toţi aceşti ani suntem obligaţi să ne amintim. Poţi să ierţi, dar nu şi să uiţi...”), deschide calea trecerilor prin Infern. Însoţit de sugestivul fond muzical compus de Akos Kovács, treci, de la etajul a II-lea până în buncăr, prin expresivitatea lugubră a celor două dictaturi inspirat contopite într-un unic circuit al terorii.

Se derulează imagini cu asasinatele puse la cale de fasciştii unguri, cu impactul extraordinar provocat de secvenţele cu copiii evrei trimişi în lagărele de concentrare. Ajungi în Sala Gulagului. Un Gulag unde ar fi pătimit peste 700.000 de unguri, dintre care doar circa 300.000 ar fi revenit la casele lor.

Expoziţia te atrage apoi într-un spaţiu dominat de kitsch-ul mohorât al artei realismului socialist şi te trimite imediat prin labirintul preluării puterii de către comunişti, cu deportările, aparatura de ascultare a poliţiei secrete, colectivizarea, ascultarea (în lift) a mărturisirii unui călău ce se pregătea pentru o execuţie, un tanc sovietic, un perete imens pe care sunt fixate 3.200 de portrete ale victimelor comunismului. „Casa Terorii“ se asimilează astfel unui Muzeu al Dictaturii şi condensează acelaşi univers concentraţionar creat, desigur, cu particularităţile specifice, de fascism şi de comunism.

Ar fi mai adecvat, în cazul României, un Muzeu al Dictaturii mai apropiat de modelul „Casei Terorii“ decât de acela al altor Muzee (doar) ale Comunismului? Aş înclina spre un răspuns afirmativ. Fondată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, Mişcarea Legionară, cu toate prefacerile şi avatarurile ei, de la scoaterea în afara legii până la intrarea la guvernare şi proclamarea în 1940 a Statului Naţional Legionar, a fost foarte longevivă.

Mai mult, după 23 august 1944, fracţiunea legionară condusă de Nicolae Pătraşcu negocia cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu o formulă de înţelegere politică. „Este evident că demersul lui Teohari Georgescu n-a fost o iniţiativă personală, ci a avut acordul conducerii partidului comunist”6. Fascismul şi comunismul au găsit în România multe direcţii convergente şi au fost legate de mărci consacrate ale dictaturii chiar sub aparenţa unor antinomii manifeste.

Cu atât mai legitimă şi incitantă pare în acest context ideea Institutului Român pentru Istorie Recentă de a iniţia o dezbatere privind proiectul unui Muzeu al Dictaturii a cărui arie l-ar depăşi cu siguranţă în complexitate şi extensie tematică pe acela al unui Muzeu al Comunismului.