Un maraton de dans bucureștean, acum aproape un secol

În toamna anului 1930, publicația „Realitatea Ilustrată” își anunța cititorii că urmează să organizeze un important concurs de dans, al cărui premiu era de 10.000 de lei.

Așa cum era de așteptat, concursul a trezit „un extraordinar interes în toată țara”, redacția revistei primind „numeroase înscrieri din toate straturile sociale, precum și cereri de a organiza concursuri regionale în diferite orașe”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Totodată, majoritatea candidaților cereau cu insistență amânarea datei stabilite pentru desfășurarea concursului, motivând că pentru obținerea „recordului național de durată la dans”, căci acesta era în definitiv scopul concursului, este necesar un antrenament serios pentru ca „fiecare să poată da maximul de efort”.

Astfel, data concursului a fost stabilită pentru 8 noiembrie, publicându-se pe larg, în nu mai puțin de trei numere ale „Realității Ilustrate”, „toate condițiunile pe care trebuie să le îndeplinească înscrișii”.

Concursul permitea participanților să aibe două sau mai multe partenere de dans, „în cazul în care prima ar obosi”, însă se pare că acest lucru nu a fost primit cu entuziasm de tinerele dansatoare, care s-au grăbit să scrie redacției că „sunt destul de rezistente, ca partenere ale unor buni dansatori, și nu doresc să împartă laurii cu alte candidate”.

Iată care erau, în mare, cele mai interesante amănunte ale concursului:

„În primele șase ore de dans, se acordă perechilor câte trei minute pauză obligatorie, după fiecare oră. După trecerea acestor șase ore, pauza se mărește la cinci minute după fiecare oră, tot în mod obligatoriu. De aici înainte ținuta poate fi cât mai lejeră, adică perechile pot dansa cu îmbrăcăminte ușoară, în papuci și chiar fără ciorapi, pentru a le ușura mișcările. Ținem să precizăm că minutele de pauză acordate sunt singurul răstimp pentru alimentare, odihnă și schimburi de toaletă. (...)

Din juriu va face parte inclusiv un medic, care va examina, înainte de începerea concursului, fiecare candidat în parte, examinarea fiind obligatorie. Înainte de start, participanții vor fi cântăriți, iar după șase ore de dans, aceștia vor fi cântăriți din trei în trei ore. De asemenea, vor fi tot timpul supravegheați de membrii juriului”.

Premiul pentru „recordul român de durată la dans” consta, așa cum amintit, în 10.000 de lei, pentru dansatorii ce reușeau să nu părăsească timp de 75 de ore ringul de dans. În cazul în care acest record era atins, premiul se ridica la 15.000 de lei, pentru 100 de ore de dans, 20.000 de lei, pentru atingerea recordului european de 153 de ore de dans, și 300.000 de lei, pentru 200 de ore petrecute dansând.

Îndrăznețul maraton de dans a avut loc prima dată la Iași, perechea câștigătoare fiind formată din Dorina Tau, în vârstă de 18 ani, și Gh. Vlădescu, în vârstă de 24 de ani, pereche ce a reușit să danseze 11 ore jumătate.

Iată cum descrie reporterul revistei „Realitatea Ilustrată” atmosfera concursului ieșean de dans:

„Pe la ora nouă seara au început să sosească perechi-perechi, concurente și concurenți. Serioși, convinși de lupta pe care aveau s-o ducă o noapte întreagă, își scoteau din pachete papucii prevăzuți a-hoc cu tălpi lucioase. Juriul ia loc la tribună; gong-ul sună; toată lumea e atentă. Se citesc numele înscrișilor la concurs; se numerotează perechile de dansatori și la al treilea semnal al gong-ului, muzica începe. Concursul s-a deschis la orele 10 dimineața. (...)

Unul ține batista în gură, ca atleții la jocurile olimpice, altul se mișcă lin și cu pași mari, să nu se zguduie; și, în fine, majoritatea, uitând că au înaintea lor zece ceasuri de exercițiu continuu, se ocupă numai de eleganță, căutând să facă mișcări cât mai ondulatorii și neașteptate. Dar trec astfel un ceas, două, trei...

De-abia acum începe adevărata caznă: duduile au pleoapele pe jumătate închise; colțurile gurii se lasă și respirația devine greoaie. Gulerele scrobite se moaie. O pereche a abandonat lupta... Invidie omenească!... Faptul că au scăpat de un concurent, încurajează oarecum perechile celelalte. Duduile zâmbesc cu superioritate, domnii bombează piepturile; perechea învinsă pleacă umilită. (...)

Oricât ar fi de obosiți luptătorii, sunt dansuri care te fac să uiți osteneala. Probabil că tango-ul are această calitate, de dansatorii încep să descrie figuri pe luciul parchetului. Duduilor le strălucesc ochii, convorbiri cu subiect romantic se șoptesc la ureche și toată lume e satisfăcută. La ora 9 dimineața nu mai dansează decât o pereche. Ce-i drept dansatorii au figura complet descompusă, fardul buzelor reînoit din ceas în ceas este singurul argument rămas identic de unsprezece ceasuri. (...)

Din timp în timp, ochii osteniți cad pe ceasornicul-brățară... Nu mai sunt decât 40 de minute... Un sfert de oră... cinci minute”.

În Capitală, încă de la anunțarea concursului, lumea a început să freamăte, vestea unui asemenea maraton de dans răspândindu-se cu repeziciune. Bucureștenilor li se părea uimitor cum iubitorii de dans vor rezista atâtea ore fără odihnă și hrană, însă în același timp li se părea fascinant, admirabil și extrem de frumos acest eveniment abracadabrant cu muzică rafinată, batiste răvășite, pași eleganți, cămăși schimbate la iuțeală și... multă pasiune!

„Orele trei și jumătatea. Cele 15 perechi înscrise s-au instalat pe parchetul lucios, membrii juriului circulă printre ei, reamintindu-le condițiunile concursului, ceasornicul pus la dispoziție de «Cronos» din str. Academiei sună jumătatea, gongul bate trei lovituri. (...)

În sunetele alternative ale jazz-ului și gramofonului, sub lumina reflectată de marmura pereților, perechile au pornit dansul. Fețele tuturor poartă îngrijorarea dansului lung. În pași legănați de teamă și de speranța unei eventuale victorii, străbătuți de emoții, concurenții dansează cu o regularitate mecanică tango, boston și foxtrot. Un ceas, două, trei, șapte, zece! Nimeni nu abandonează. Abia după al unsprezecelea ceas renunță o pereche. Dar orele trec. E noapte. E vremea când somnul devine mai insistent, dar concurenții n-au timp să se gândească la asta, au un singur gând: victoria, recordul. (...)

Se remarcă de la început Octavian Rădulescu, Zălaru, Nicu Popp, Nicu Țewy și giurgiuveanul Florian Drăghici Vulcan, care a venit special pentru acest concurs. (...) După 56 de ore, juriul anunță publicului că d-ra Stella Lewy a bătut recordul european feminin. Salve de aplauze acoperă finalul anunțului, Stella fiind ovaționată frenetic. (...)

Peste două ore însă, Stella Lewy abandonează. Îi mai trebuiau alte două ore ca să bată recordul mondial. Pe parchet rămân patru perechi: Nicu Pop, Florian Drăghici-Vulcan, Nicu Țewy și Octavian Rădulescu. (...)

Miercuri dimineață abandonează și Nicu Țewy, după ce se clasase admirabil, ca un dansator de primul ordin, prin suplețea și eleganța de care a dat dovadă. (...)

Nicu Pop se menține admirabil, dar Octavian Drăghici se ține atât de bine, încât promite surpriza. Și într-adevăr, surpriza se produce, Nicu Pop abandonează după 74 de ore de dans continuu. Lupta rămâne angajată între ultimii doi concurenți: Octavian Rădulescu și Florian Drăghici. Ultimul abandonează după 76 de ore.

Octavian mai dansează 10 minute, după care juriul încheie competiția, declarându-l campion național al concursului de dans de durată. Rădulescu, ovaționat de numerosul public, ține o mică alocuțiune, în care arată că ar dansa mai departe, simțindu-se în depline puteri, dar date fiind condițiunile concursului, trebuie să urmeze dispoziția juriului.”