Un divorţ domnesc

În anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate:ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase:Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment:Zoe Movrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi.

Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară:se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs.

Cât timp Bibescu lupta pentru ranguri şi dregătorii, relaţiile sale cu soţia, umbrite, desigur, de tristeţea unei nebunii inofensive, au dăinuit aproape normal. Chiar după îmbolnăvire, din aceste relaţii au continuat să se nască şi alţi copii. Soţia era îngrijită de medici şi călugăriţe. Îndată după înscăunare însă, Bibescu s-a decis să o interneze într-un sanatoriu din Viena, iar apoi s-o transfere la Paris. Curând, domnul, îndrăgostindu-se de Maria Ghica (Mariţica) cu care era, de altfel, rudă (văr de al treilea), s-a hotărât să se despartă de Zoe pentru a se căsători din nou. Bibescu şi-a dat seama că nu era treabă uşoară.

Problema divorţului

Domnul urmărea să obţină întâi divorţul Mariei Ghica, destul de anevoios din lipsa unor motive temeinice. Concomitent urmărea să-şi pregătească propriul divorţ. El spera ca, sprijinit de consulul rus Daşkoff, va obţine consimţământul mitropolitului. S-a înşelat. Mitropolitul Neofit, care fusese de la început împotriva alegerii lui Bibescu, a refuzat.

Alegerea lui Bibescu făcuse o bună impresie, el fiind primul domn ales, după epoca domniilor fanariote. În Adunarea obştească se formase totuşi o opoziţie, compusă în primul rând din contracandidaţii lui învinşi. Opoziţia a găsit curând prilejul, oferit chiar de domn, să-i discute viaţa particulară. În primăvara anului 1843, Bibescu a prezentat, între alte proiecte, unul pentru modificarea regimului dotal. Proiectul urmărea, în general, o modernizare a legiuirii Caragea, în vigoare în acea vreme.

Dar, cuprinzând şi prevederi care priveau raporturile băneşti între soţii divorţaţi, opoziţia a tras concluzia că domnul îşi aranja interesele personale în vederea divorţului său. Proiectul prevedea ca, după divorţ, femeia e datoare deopotrivă cu bărbatul să contribuie la creşterea copiilor. Dar nu era adevărat, cum au pretins detractorii lui Bibescu, că prevedea ca bărbatul să poată înstrăina zestrea, nici că Bibescu ar fi urmărit să-şi însuşească averea soţiei bolnave spre a o da ibovnicei sale. Proiectul desfiinţa prevederea legală învechită că femeia adulteră pierde 1/2 din zestre în favoarea soţului înşelat. Ca să lovească în Bibescu, Adunarea a propus prin amendament ca „bărbatul ce hrăneşte ţiitoare” (aluzie la domn) să fie osândit la plata a 1/2 din zestre femeii înşelate (aluzie la Zoe) şi atât femeia adulteră (vizată Mariţica) cât şi bărbatul vinovat (vizat domnul) să fie trimişi în surghiun. Bibescu fiind vulnerabil, calomnia a prins. Domnul a fost obligat să-şi retragă proiectul.

Incidentul a marcat începutul tensiunii între domn şi Adunare, care avea să crească în anul următor (1844) când Vodă, cu aprobarea Puterii protectoare şi cu încuviinţarea prin firman turcesc, avea să suspende Adunarea şi să guverneze cu puteri dictatoriale timp de doi ani.

Ca să-şi pregătească divorţul şi să spulbere calomnia, Bibescu, în 1844, a pus sub interdicţie pe „Măria sa Doamna Zoe” („a noastră iubită soţie”) şi a înfiinţat tutelă asupra averii ei. Epitropii, cărora domnul avea să le predea întreaga avere dotală, erau însărcinaţi să întocmească foile dotale ale celor două fete ajunse la vârsta măritişului. Ca să apară ca un tată iubitor, Bibescu a avut grijă să-şi mărite cele două fete înainte de a se recăsători el – pe Elisabeta în 1844, pe Ecaterina în 1845. Principala problemă de rezolvat rămânea însă divorţul.

restul pe Istorii Regasite