Un alt Consiliu de Coroană, o altă cedare teritorială. „Noi suntem învinși, deși nu ne-am bătut”

Regele convoacă din nou Consiliul de Coroană, ale cărui dezbateri încep la ora 3:23, în dimineața zilei de 30 august. Timpul presa, intervențiile participanților au fost cât mai sintetice, deoarece în permanență se primeau telegrame și apeluri telefonice de la Viena pentru a se afla răspunsul României la propunerea de arbitraj a Axei. Ungaria deja decisese cu o zi înainte să primească arbitrajul, cu speranța mărturisită că vor primi cel puțin 50.000 de kilometri pătrați din teritoriul Transilvaniei.

La Consiliu participă toți membrii guvernului în frunte cu premierul Gigurtu, consilierii regali, mai puțin mareșalul Prezan, aflat în relații proaste cu monarhul, și Nicolae Iorga, aflat la Băile Herculane. Pentru a se da o legitimitate cât mai mare deciziilor ce urmau să fie luate, dar și pentru a se „acoperi” mai convenabil în fața posterității, Carol al II-lea îi invită și pe șeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, dar și pe președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (?!), Andrei Rădulescu. Mai sunt convocați Dinu Brătianu, președintele P.N.L., doi fruntași țărăniști (Ion Mihalache și Mihai Popovici, dar nu Iuliu Maniu), Ion Moța (tatăl legionarului ucis în

Spania) și Horia Zelea Codreanu (fratele Căpitanului, ucis din ordinul lui Carol). Premierul Gigurtu prezintă participanților mersul evenimentelor, precum și faptul că au fost convocați pentru a-și da sau nu aprobarea pentru acceptarea arbitrajului germano-italian.

Ca și în cazul ultimatumului sovietic din urmă cu două luni, tonul cedării îl dă Constantin Argetoianu (foto), președintele Senatului: „Ne aflăm în fața unui ultimatum care ne este adresat nu de Ungaria, ci de Germania, învingătoarea Europei. Ce putem face? Să discutăm cu învingătorii? Noi suntem învinși, deși nu ne-am bătut, dar nu suntem singurii”.

Dezamăgitoare este intervenția lui Alexandru Vaida-Voevod, cel care, în 1918, citise în parlamentul maghiar declarația de rupere a Ardealului de regatul ungar: „Să nu ne facem iluzii, suntem la cheremul lui Hitler și Mussolini, ori și apoi al lui Stalin? ... oricât sunt de mâhnit și de zguduit... sunt pentru primirea arbitrajului”.

Primul care se opune categoric arbitrajului este C. I.C. Brătianu, fratele lui Ionel și șeful Partidului Național-Liberal: „Ei bine, vom mai putea ține țara după ce va veni și a treia amputare a populației celei mai vechi și mai conștiente din țară, pentru că aceștia sunt instalați acolo de 2.000 de ani? Pe noi a ajuns să ne considere Germania și Italia ca pe o țară fără reacțiune, că pot tăia din trupul nostru cât vor, pentru menținerea păcii în Orient... Eu sunt contra acceptării arbitrajului”.

Dacă primul care s-a opus arbitrajului a fost Brătianu, cei mai vehemenți împotriva cedării au fost liderii țărăniști, Ion Mihalache („Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”) și Mihai Popovici („Erau micii voievozi și luptau și se băteau și iată s-a ajuns la România Mare. Și astăzi? Dacă noi trădăm interesele mari ale neamului, pentru diferitele considerațiuni mărunte, ca să mai rămână un nucleu lipsit de orice putere morală, nucleul acesta nu va putea reface nimic în această țară... O națiune de 16 milioane de oameni nu va pieri, oricare ar fi încercările pe care va trebui să le suporte în vremurile acestea”.)

Din nefericire, România nu mai avea în 1940 nici regii de la 1914 sau 1916, nici oamenii politici de atunci, așa încât majoritatea tăcută și lașă – am spune noi, azi, din perspectiva istoriei – a participanților la Consiliu își impune opțiunea. Doar zece voturi împotriva arbitrajului, printre ele cele ale lui Dinu Brătianu, Mihalache, Mihai Popovici, A.C. Cuza, Victor Iamandi, dar și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului. Majoritatea de 21 de voturi pentru acceptarea arbitrajului este oferită de membrii guvernului, de militari (generalii Gh. Mihail, David Popescu, amiralul Pais), dar și de foștii prim-miniștri Argetoianu, Vaida-Voevod, G.G. Mironescu și Gheorghe Tătărescu, plus patriarhul Nicodim Munteanu.

• Întâlnirea dintre Carol al II-lea și Hitler
• Semnarea odiosului act
• Mărul otrăvit al lui Hitler: arbitrajul de la Viena
• Războiul anulat dintre Ungaria și România din vara anului 1940
• Memorialistica și actorii zilei de 30 august 1940
• Între „adaptare” și „victimizare”. Relaţiile româno-germane și Dictatul de la Viena
• Incursiunile aviaţiei sovietice și maghiare deasupra teritoriului României din vara și toamna anului 1940