Umilințele trăite de Avram Iancu după Revoluția de la 1848

Sfârșitul Revoluției l-a găsit pe Avram Iancu în fruntea prefecturii Auraria Gemina, administrația românească din ținutul moților, însă destinul său avea să ia în scurt timp o turnură tragică.

Drepturile cerute de românii din Transilvania nu au mai fost îndeplinite de Curtea de la Viena, interesată să impună o administrație austriacă, arătau unii istorici, iar dezarmarea moților și desființarea legiunilor lor le-a sporit dezamăgirea.

„La început, după înăbuşirea revoluţiei, se numiseră în slujbă o seamă mai mare de funcţionari şi se admise limba românească de egal îndreptăţită. Încetul cu încetul această limbă începu să fie înlăturată şi înlocuită cu limba germană, iar funcţionarii români asemenea celor germani fură siliți şi ei să fie propovăduitorii germanismului și mai ales ai habsburgismului“, informa istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

Primul semn al faptului că Iancu devenise un personaj incomod pentru habsburgi a fost arestarea sa, de către soldați austrieci, în decembrie 1849, în târgul de la Hălmagiu. A fost eliberat în scurt timp, în urma intervenției energice a românilor martori ai întâmplării.

„M-au prins soldaţii în Hălmagiu, dar am fost îndată eliberat. Fui dus la comandantul de acolo, care însă nu ştia nimic de arestare şi care mă rugă să aduc aceasta la cunoştinţa poporului. Am făcut-o. Atunci am fost rugat să aclamez pe Majestatea Sa împăratul. Eu am strigat tare: Să trăiască împăratul Francisc Iosif. Dar poporul a rămas mut. Nimeni n-a repetat strigătul meu“, relata atunci Avram Iancu, arătând totodată și nemulțumirea românilor.

La începutul anului 1850, Avram Iancu a călătorit la Viena, pentru a reprezenta cauza moților. A fost primit în audiență de împăratul Franz Joseph, însă delegația românilor s-a ales doar cu promisiuni. În vara anului 1850, Avram Iancu a călătorit din nou la Viena, iar de această dată i se oferă o decorație, din partea împăratului, „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”. Avram Iancu a refuzat însă primirea distincției, cerând ca mai întâi împăratul să își onoreze promisiunile față de românii din Transilvania.

„Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza medalia, potrivit istoricilor.

Așteptările sale cu privire la răsplata împăratului pentru ajutorul pe care românii transilvăneni îl dăduseră armatei austriece împotriva ungurilor erau cu mult mai mari decât aprecia curtea împăratului, arăta cercetătorul Szilágyi Szilárd, în eseul „Avram Iancu, erou național sau criminal de război”.

„Călătoria lui Iancu la Viena nu a avut succes, iar Viena mai întâi a amânat, apoi a refuzat deschis să îndeplinească cerințele naționale românești. Cu altă ocazie, Împăratul a vrut să-l decoreze pentru că a luptat împotriva ungurilor, dar Avram Iancu a refuzat să o accepte”, arăta Szilágyi Szilárd.

În februarie 1851, Avram Iancu și ceilalți români din delegația care îi reprezenta pe moți au fost somați să părăsească Viena. Liderul moților s-a întors dezamăgit în Transilvania. Ajunsese într-o stare de sănătate psihică precară, iar un episod controversat avea să îi aducă prăbușirea.

Umbra lui Iancu

La mijlocul lunii iulie 1852, împăratul Franz Joseph a vizitat Transilvania, iar la insistențele lui Avram Iancu, a călătorit și în regiunea minieră a Apusenilor.

În timpul vizitei lui Franz Joseph în Transilvania, Iancu însuși a organizat primirea împăratului în toate satele din țara moților, iar excelentele sale abilități organizatorice și influența asupra oamenilor au asigurat ca Franz Joseph să fie întâmpinat cu un adevărat cortegiu de sărbători demne de un împărat, arăta cercetătorul Szilágyi Szilárd.

„Cu toate acestea, în cea mai mare parte a vizitei, Avram Iancu a evitat să se întâlnească cu împăratul când a avut ocazia, iar în cele din urmă s-a prezentat la o audiență la Câmpeni, seara târziu, după ce împăratul se culcase. Când i s-a spus să se întoarcă dimineața, a încercat să-l convingă pe șeful cabinetului să-l trezească pe împărat, dar în cele din urmă a fost nevoie de intervenția gărzilor imperiale pentru a-l îndepărta, pentru că devenise violent. La 17 august 1852 a fost arestat și dus la Alba Iulia, sub escorta jandarmeriei. În cele câteva zile de închisoare a fost bătut puternic. Toate acestea au aruncat o lumină foarte clară asupra sănătății mintale a lui Avram Iancu. A început să bea mult, ceea ce a contribuit la deteriorarea sănătății sale”, arăta cercetătorul maghiar.

După episodul brutal din închisoare, Avram Iancu a ieşit definitiv din viaţa publică.

„Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta.

În momentele sale de luciditate Iancu spunea adesea: „Eu nu-s Iancu, eu sunt numai umbra lui Iancu. Iancu e mort”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.

Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria istoricul Nicolae Iorga. Trei zile mai târziu, Avram Iancu a fost înmormântat în cimitirul din Țebea, la umbra bătrânului gorun al lui Horea.

Citește mai multe amănunte pe adevarul.ro