image

Triunghi amoros fatal: poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, răpuşi de iubirea pentru o femeie

La începutului secolul XX, lumea literară urmărea cu stupoare evoluţia tragică a unui triunghi amoros format din doi prieteni – poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel – şi Natalia Negru, o scriitoare aspirantă, care a ajuns să plângă la căpătâiul fiecăruia, măcinată de vina că le-a grăbit sfârşitul.

Era 1 august 1916, când Liviu Rebreanu termina schiţa detaliată a unui nou roman. Cugetase îndelung la „Şarpele“, un volum a cărui acţiune ar fi trebuit să aibă în centru povestea tragică de dragoste a trei tineri pe nume Alina, Miron şi Urban. Nu se cunoaşte cauza pentru care Rebreanu a hotărât să abandoneze povestea, dar se ştie că era inspirată de o situaţie reală: un triunghi amoros format din tineri scriitori promiţători, care făcuse mare vâlvă în presa vremii de dinainte de Primul Război Mondial. Trioul a fost sfărmat cu repeziciune, iar în final a rămas în picioare doar o femeie îndoliată, pe nume Natalia Negru.

Începuturile tumultoasei poveşti de iubire se găsesc în vremea în care Natalia era studentă la Litere şi visa să ajungă scriitoare. Din această cauză frecventa neobosită biblioteca Fundaţiei „Carol I“, unde fusese numit un nou custode. Ştefan Octavian Iosif avea 29 de ani şi era una dintre marile speranţe ale literaturii române, bucurându-se de sprijin din partea marilor personalităţi ale vremii. De pildă, pe la 1900, Ion Luca Caragiale îi făcea tânărului poet – pe atunci copist în arhiva Ministerului de Domenii – o invitaţie de nerefuzat. „Să vii să te-nvăţ meşteşugul, să te scot calfă“, îi spunea dramaturgul, după cum notează criticul literar George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“.

„Slăvită domniţă, sunt nevrednic de prietenia dumitale“

Şt. O. Iosif

Sursa Foto: Wikipedia

Cu ochi mari şi pătrunzători, cu pieptănătura mereu îngrijită şi cu reputaţie de poet sensibil, fondator de reviste literare şi traducător, Nataliei i-a fost cu neputinţă să-l ignore pe Iosif. Modest şi mereu cu ochii în cărţile şi documentele lui, scriitorul nici n-a sesizat insistentele priviri albastre ale studentei. În cele din urmă, aceasta şi-a luat inima în dinţi şi, alături de fişa prin care cerea o nouă carte, i-a înaintat într-o zi custodelui şi un bilet pe care notase câteva versuri în care-şi mărturisea pasiunea. Naive şi neşlefuite, rândurile de pe bilet au aprins imediat inima tânărului poet, care i-a răspuns însă rezervat, după cum i-a povestit tânăra lui Horia Oprescu, autorul volumului „Corespondenţă“. „Slăvită domniţă, sunt un biet gră-mătic, nevrednic de prietenia dumitale – o mărturisesc –, dar mă tem că pedeapsa ce-aş merita-o să nu fie prea aspră ca s-o pot îndura.“

Natalia nu s-a lăsat descurajată şi a luat-o cu binişorul. Cei doi puteau fi surprinşi adesea în ipostaza de profesor şi învăţăcel, ea aducându-i versurile pe care le compunea pentru ca el să le corecteze. Astfel, dintr-un lup singuratic, curând, Iosif a devenit dependent de prezenţa ei, suferind profund când nu o vedea cu zilele. „Tu şi poezia – e tot ce am, şi vă înrudiţi aşa de mult, că am început să vă confund şi nu vă mai pot despărţi una de alta“, îi mărturisea el la un moment dat. Uşor, uşor, întâlnirile s-au mutat în afara bibliotecii. Făceau lungi plimbări în care nu mai erau Natalia şi Ştefan, ci Li sau Lia şi Şteo, Luceafăr sau Steluţă. Flacăra era aprinsă, iar ei o înteţeau cu deosebită grijă.

O căsătorie la distanţă

Natalia Negru şi Ştefan Octavian Iosif s-au căsătorit în vara anului 1904, la Buciumeni, satul natal al studentei. Nunta a fost însă amânată în repetate rânduri de poetul nemulţumit de situaţia financiară pe care o avea şi care spera la o slujbă mai bine plătită la momentul începerii noii vieţi de familie. Conform corespondenţei dintre cei doi, situaţia materială nu avea să i se îmbunătăţească, deşi aprecierile pentru munca lui nu conteneau. De pildă, Călinescu notează că, în 1905, Iosif era autorizat să traducă toate operele lui Wagner din germană, primind 400 de lei pentru fiecare dintre acestea.

Cu toate astea, la un an de la căsătorie, cuplul era plin de amărăciune din pricina lipsei banilor. Erau nevoiţi să stea separaţi: Natalia, acasă, sub ocrotirea financiară a părinţilor, iar Ştefan, la Bucureşti, legat de muncă. Tot despărţiţi îi găseşte şi momentul naşterii fiicei lor, Corina, când poetul deplânge în scrisori încă o dată situaţia financiară precară. Pagină după pagină, acesta vorbeşte numai de dorul pentru cele două. „Până sâmbătă, când sper cu ajutorul lui Dumnezeu să vă strâng în braţe şi să vă sărut până m-oi sătura, până atunci, nu ştiu cum aş face să treacă vremea mai repede. Mi-e nesuferit Bucureştiul şi mi-e urâtă casa pustie, şi numai la voi e liniştea şi fericirea şi bucuria mea.“

Apăsat de povara traiului precar şi a relaţiei la distanţă, stabilitatea cuplului începe să se clatine. În singurătatea locuinţei din Capitală, Iosif suferă de dor, în vreme ce Natalia începe să devină tot mai rece în scrisorile pe care i le trimite. În multe dintre ele, îi scrie cu patos despre ingeniozitatea fiicei lor, pentru ca apoi să adopte un ton distant. Şt. O. Iosif simte cum fericirea pe care şi-a clădit-o îi scapă printre degetele obosite de mânuirea condeiului.

Lăsa de dorit începând de la conduita lui faţă de mine până la aceea faţă de el însuşi; se neglija complet de sănătate, ca higienă, ca tot. Natalia Negru, despre Şt. O. Iosif

Apare în scenă „poetul florilor“

În tot tumultul vieţii sale boeme, Iosif a găsit un punct de sprijin moral în prietenii săi, printre care şi Dimitrie Anghel – alintat de critici „poetul florilor“ –, pe care îl cunoscuse în 1900, când erau la studii la Paris. În ciuda personalităţilor diametral opuse, cei doi au legat rapid o prietenie straşnică, uniţi fiind de pasiunea pentru literatură. Iosif era modest, nesigur pe el şi muncitor, pe când Anghel era mereu jovial, avea un temperament vulcanic şi se bucura de averea moştenită din familie, colindând cafenelele zi şi noapte.

Prietenia lor a trecut şi-n plan profesional. Au avut colaborări fructoase, apreciate de critici: au publicat volume de traduceri din Verlaine şi Ibsen, dar şi opera originală „Cometa“ şi „Carmen saeculare“, poem istoric pus în scenă la Teatrul Naţional Bucureşti. Mai mult, au scris împreună şi sub acelaşi pseudonim, A. Mirea.

O prietenie sfârşită cu o provocare la duel

Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel

Foto: Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif; Sursa: Wikipedia

Pe 11 noiembrie 1910, spiritul fragil al lui Iosif primeşte încă o lovitură: Natalia începuse acţiunea de divorţ. La scurt timp, aceasta pleca, însoţită de fiica lor, la Paris, pentru a se îngriji de sănătate. De acolo, în noaptea de Revelion, în relaţia celor doi apărea un licăr de speranţă. Natalia îi răspunde lui Iosif la o scrisoare în care îşi declara, disperat, dorul de ea şi de fiică. Regăsind candoarea de altă dată, aceasta e bulversată până la lacrimi şi-i cere să vină să o vadă – ca să se bucure împreună măcar de o lună de tihnă şi fericire. Dar soarta nu-i dă nicio şansă lui Iosif: nu are suficienţi bani ca să se urce în tren, aşa că invitaţia soţiei rămâne fără răspuns. Se înfăţişează, în schimb, în faţa ei Dimitrie Anghel.

De la Paris, Natalia şi Dimitrie s-au întors în calitate de cuplu, însă nu se ştie exact dacă relaţia lor s-a legat acolo sau începuse deja la Bucureşti. „Maică, mai că te-aş săruta!“, i-ar fi spus, într-o zi, Dimitrie Nataliei, după cum descrie George Călinescu începuturile relaţiei extraconjugale. Pasul următor a fost să meargă să i se confeseze prietenului său, a cărui sănătate era deja şubrezită de o boală. Anghel nu se duce însă cu capul plecat, ci, dimpotrivă, plin de avânt, provocându-l pe Iosif la duel pentru mâna Nataliei. Cu firea sa molcomă, Iosif refuză confruntarea şi se retrage, acceptând divorţul. Sentinţa este dată la 21 iunie 1911, în favoarea soţiei reclamante, care demonstrase cu scrisori de-ale soţului că acesta părăsise căminul conjugal, „o insultă destul de gravă pentru reclamantă“. 

Pasiunea, mai puternică decât iubirea

Natalia s-a îndrăgostit pe bună dreptate de Anghel, un adevărat Don Juan al Bucureştiului antebelic, remarcă tot Călinescu: „Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochi migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţă inverosimil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă, ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco“. Ani mai târziu, Natalia însăşi avea să explice de ce s-au răcit sentimentele pentru soţul său, într-un roman autobiografic, intitulat „Helianta.Două vieţi stinse: mărturisiri“. Se declara exasperată de refuzurile lui Iosif de a deveni „bărbat de casă“, cu o slujbă serioasă din care să-şi fi putut întreţine familia, dar şi de firea lui dezordonată: „Lăsa de dorit începând de la conduita lui faţă de mine până la aceea faţă de el însuşi; se neglija complet de sănătate, ca higienă, ca tot. El era bolnav, săracul, dar eu nu ştiam... Eu îl iubeam ca o soră. Pare-se că nici el n-ar fi voit mai mult. N-a simţit durerea mărturisirii mele“.

Admiraţia ei pentru geniul poetic îi rămăsese nealterată, dar nu era suficientă, avea nevoie de pasiune, motiv pentru care s-a aruncat în braţele lui Anghel: „El era volubil şi picant. Acidulat ca o şampanie. Pe urmă nu mai ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Faptul e că morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet, ajunsesem să-i las lui sentimentalismul, şi lui Anghel erotismul“.

Ca profesionist n-a avut satisfacţiile pe care le au mai sigur cei din arena de jos a literaturii. Căci deşi era mic, era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi. George Topîrceanu, despre Şt. O. Iosif 

„Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!“

Natalia Negru

 Citește și: Iubirea cenzurată a lui Emil Cioran: îndrăgostit, la 70 de ani, de o tânără nemţoaică. Nora Iuga: „În scrisori, are un limbaj mai modest, dar e mult mai om“

Foto: Natalia, alături de fiica ei şi a lui Şt. O. Iosif, Corina; Sursa: Wikipedia

Rămas, aşadar, doar cu o iubire platonică din partea fostei soţii, pe Ştefan Octavian Iosif l-au cuprins singurătatea, boala şi dependenţa de alcool. Mari speranţe în legătură cu viaţa nu şi-a mai făcut, aflând între timp că suferea de sifilis. Doborât de dureri, s-a internat la Spitalul Colţea, unde a murit în dimineaţa zilei de 22 iunie 1913, în urma unei congestii cerebrale. Aflând teribila veste, trei zile mai târziu, scriitorul Ilarie Chendi, prieten apropiat al poetului şi suferind de aceeaşi boală, se aruncă de la una dintre ferestrele Spitalului Pantelimon. Cu ani în urmă, cei doi deveniseră fraţi de cruce, crestându-şi palmele şi amestecându-şi sângele. Conform jurământului, cei doi se legau în viaţă şi moarte, astfel că dacă unul se stingea, celălalt avea să-i urmeze imediat.

„La 30 de ani, Iosif iubea ca un adolescent“

Iosif şi Chendi au fost îngropaţi unul lângă altul, în Cimitirul Bellu, la înmormântarea celui dintâi fiind prezenţi literaţii ţării, care îl apreciaseră pentru ascuţimea minţii şi delicateţea inimii. Printre aceştia s-au numărat I.L. Caragiale, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu. Acesta din urmă, de pildă, scria: „Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeaşi familie. Între el şi oricare dintre liricii de elită nu a fost deosebire ca între opaiţ şi lună, ci între stea şi lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc. Poezia pentru el a fost o mângâiere, versul – o necesitate. De aceea arta lui a fost lipsită de orice şarlatanism ascuns ori superficial, de aceea nu s-a încurcat el niciodată în teorii estetice şi nu s-a înregimentat în şcoli... Iosif a fost naiv şi dezarmat ca om. Pe deasupra, i-a venit pe cap şi nenorocirea unui amor – cu deznodământul fatal al oricărui amor – care pe oamenii de această natură îi sfarmă infailibil. La 30 de ani, Iosif iubea ca un adolescent şi se plângea ca un copil. Cu sensibilitate de poet bolnav – bolnav în însăşi structura adâncă a organismului – a trebuit să suporte durerea hărăzită unui bărbat. Şi nici ca profesionist n-a avut satisfacţiile pe care le au mai sigur cei din arena de jos a literaturii. Căci deşi era mic, era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi“.

Femeia, pusă la zid

Conform lui Călinescu, printre cei care l-au condus pe ultimul drum, s-a numărat şi Natalia, care n-a reuşit să treacă neobservată. Oamenii ştiau de aventura ei cu Dimitrie Anghel şi nu o lăsau să-şi uite păcatele. Când a văzut-o, de pildă, o admiratoare a poemelor lui Iosif i-a strigat din mulţime: „Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!“. Natalia regreta profund suferinţele prin care îşi făcuse soţul să treacă, fapt notat şi de George Călinescu: „Femeia se despărţise, nu fără regret, sentiment pe care înflăcăratul Anghel îl intuia iritat. Mai târziu, la moartea lui Iosif, nu mai avu probabil nicio îndoială asupra puterii postume a jalnicului adversar, retrăind în amintirea soţiei“.

Pe de altă parte, au existat şi voci care au susţinut că Natalia n-ar fi ajuns la înmormântare, fostul său soţ fiind îngropat la numai o zi distanţă de la trecerea în nefiinţă. Profesorul Gheorghe Glodeanu scria, în 2016, în articolul „Un triunghi amoros tragic“, că aceasta ar fi fost înştiinţatăde tatăl poetului, Ştefan Iosif, care i-ar fi transmis că ultimele gânduri ale fiului său ar fi fost îndreptate către ea şi fiica lor. „Lăsaţi-mă să-mi văd nevasta şi fetiţa.“

„Să-i spui că mor gândindu-mă la ea!“

Foto: Natalia şi Dimitrie Anghel; Sursa: Muzeul Naţional al Literaturii Române

Dimitrie Anghel şi Natalia Negru_foto_MNLR

Natalia Negru şi Dimitrie Anghel s-au căsătorit în acelaşi an în care ea a divorţat de Iosif. Iniţial, fericirea părea garantată, mai ales că „poetul florilor“ îi promitea stabilitatea mult visată, plătindu-i inclusiv cheltuielile de divorţ şi promiţându-i câştigarea unei sume generoase dintr-un proces aflat pe rol. Mai mult, Anghel era protector cu Fabiola lui, după cum o alinta, pe toate planurile, inclusiv cel literar, unde Natalia începuse să prindă avânt. „La simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat suficient literatura nevestei aruncă furibund ocara tot din lumea florilor: «vâzdoagă!»“, nota George Călinescu despre relaţia celor doi.

Totuşi, fericirea pe care aceasta credea că o va găsi în braţele noului ales a fost rapid înlocuită de amărăciunea unei profunde lipse de compatibilitate, amândoi fiind măcinaţi de gelozie. Natalia îl dorea pe poet numai pentru ea, aşa că îi cerea să mai rărească ieşirile cu prietenii – o persecuţie, după cum i se confesa poetul criticului literar Eugen Lovinescu. Mai mult, îi cere chiar să-şi modifice poemele de dragoste mai vechi, „din care m-a obligat să scot părul blond şi ochii albaştri, sub cuvânt că aş fi avut un mare amor pentru o damă blondă“. Toate au culminat cu o scenă de toată frumuseţea, pe care Natalia a făcut-o când soţului i-a căzut din buzunar o cheie diferită de cea a casei. Îl acuză că e de la uşa unei camere de hotel unde s-ar vedea cu o altă femeie. Anghel este nevoit să o ducă într-unul din birourile de la Casa Şcoalelor, unde devenise referent, pentru a-i dovedi că acolo se potrivea cheia.

Femeia fatală şi o privire fulgerătoare

După toate aceste întâmplări, îi mai mărturisea Anghel lui Lovinescu, soluţia nu mai era decât una – divorţul. Zis şi făcut: cei doi s-au apucat să redacteze cererea care trebuia depusă la tribunal. Totuşi, la câteva zile de la această discuţie, criticul literar îi surprinde pe cei doi soţi, radiind de fericire, pe Calea Victoriei. „Zării o pereche tânără, fericită, plutind ca într-o apoteoză, braţ la braţ, pe Calea Victoriei... Era Anghel cu nevastă-sa. Cum mă văzu, el întoarse grăbit capul într-o vitrină, iar femeia fatală mă fulgeră cu o privire de ură. Am înţeles încă o dată înţelepciunea poporului ce te îndeamnă să nu-ţi vâri niciodată degetul între copac şi scoarţă“, descria Lovinescu momentul în „Memorii“.

Citește și:Cum a ajuns Liviu Rebreanu să înfieze ilegal un copil de dragul actriţei Fanny Rădulescu: „Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa“Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbiţa spaniolă, cu faţa de harap, cu ochii oblici şi pătrunzători, de fachir. Natalia, despre Dimitrie Anghel

„Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador“

Armonia afişată de soţii Anghel s-a dovedit a fi însă una pasageră, mai ales că şi limitele răbdării poetului fuseseră depăşite, aşa că s-a văzut nevoit să abandoneze orice fel de consideraţie. Îşi încuia nevasta în casă zile în şir, acoperindu-i ferestrele şi lăsând-o să vadă numai lumina becului. Mai mult, soţul începuse să-i vorbească despre alte relaţii pe care le-ar fi avut, însă nu ştia dacă erau lucruri reale sau vorbe menite numai să o chinuie. „Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbiţa spaniolă, cu faţa de harap, cu ochii oblici şi pătrunzători, de fachir. Avea o inteligenţă de rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuţite. Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâşietor despărţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea din când în când acasă şi asculta, să ştie ce fac. Auzeam uşa încuindu-se după el, paşii pierzându-i-se în curte. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador“, scria Natalia Negru.

Orbiţi de gelozie

Dimitrie Anghel_istoria lit romane Calinescu

Foto: Dimitrie Anghel; Sursa: volumul „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu

În toamna anului 1914, un nou scandal zguduie locuinţa de la Tecucel a soţilor Anghel. El începe să-i povestească din nou despre celelalte femei din viaţa lui, iar ea ameninţă cu despărţirea, scoţându-şi verigheta de pe deget. „Dacă faci un pas, te împuşc!“, este ameninţarea pe care Natalia nu o ia în seamă. Enervat la culme de atitudinea sfidătoare a soţiei, Dimitrie trage un glonţ către fereastră, care ricoşează însă în marginea metalică a patului, nimerind-o pe soţie în fesă. Şocat de întâmplare, Anghel nu stă pe gânduri şi se împuşcă în piept. „Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorât, de aceea glontele următor şi l-a tras în piept“, scria, ani mai târziu, Negru. 

Cei doi sunt transportaţi de urgenţă la spitalul din Iaşi şi medicii reuşesc să-i scape cu viaţă. Imobilizat la pat, poetul este măcinat de remuşcări. „Natalia, pentru liniştea definitivă a conştiinţei mele în gravele momente în care mă găsesc, am absolut nevoie să ştiu dacă mă consideri ca pe un asasin sau nu. Atitudinea ta pare să adeverească aceasta“, îi scrie el soţiei înstrăinate.

Două săptămâni mai târziu, pe 13 noiembrie 1914, după ce îşi smulge bandajele de pe piept, Anghel moare de septicemie la numai 42 de ani. La fel ca Iosif, ultimele sale gânduri se îndreaptă tot către femeia iubită. „Să-i spui Nataliei că mor gândindu-mă la ea!“, îi transmite doctorului care îl îngrijeşte. Ultima imagine a celor doi împreună este redată de Călinescu ca într-un instantaneu: „Romantica soţie îi repuse, îmbrăţişându-l mort, inelul pe deget“.

Natalia Negru, urmărită de stigmatul femeii fatale

Natalia Negru a mai trăit mulţi ani după ce şi-a îngropat al doilea soţ, aproape jumătate de secol. Necazurile nu au părăsit-o. La scurt timp după ce se dezbrăca de doliul purtat pentru Anghel, a fost nevoită să se pregătească iarăşi de înmormântare. Pe 13 septembrie 1916, fiica ei şi a lui Iosif moare la Bucureşti, lovită de o schijă în urma bombardamentului germanilor. După moartea Corinei, din cauza menghinei în care războiul prinde ţara, Natalia va locui alternativ la Tecucel şi Tecuci. Va continua să se îndeletnicească cu scrisul, publicând în reviste precum „Rampa“, „Adevărul literar şi artistic“ şi „Universul literar“, iar apoi va fonda şi un cămin cultural la Buciumeni – Fundaţia „Corina şi Şt. O. Iosif“. De asemenea, va traduce în română din marii scriitori ai literaturii universale, de la Mérimée, la Maeterlink şi Andersen. Lipsită de vină, după cum o descria George Călinescu, Natalia Negru a rămas în epocă purtătoarea unui stigmat greu, cel de femeie fatală, mulţi învinuind-o pentru pierderea a doi poeţi de la care erau aşteptate mari capodopere ale literaturii române. Negru a trăit până la 79 de ani, dându-şi ultima suflare pe 2 septembrie 1962, la Tecuci.