Trecutul unei iluzii  Despre comunism și memoria colectivă jpeg

Trecutul unei iluzii. Despre comunism și memoria colectivă

📁 Comunism
Autor: Andreea Lupşor

Într-o cameră cvasi-obscură, înconjurat de 30 de oameni veniți din toate colțurile Europei, un bătrân povestește. Vorbește în limba maghiară, deși mărturisește că engleza a fost prima lui iubire – de oboseală, însă, poate și de emoție, nu-și găsește cuvintele. În ștreangul din spatele lui au fost spânzurați, în urmă cu aproape 60 de ani, o parte dintre camarazii săi. Bătrânul, pe nume László Regéczy-Nagy, se numără printre puținii participanți la Revoluția ungară din 1956 aflați încă în viață. A fost întemnițat la Kisfogház, închisoarea de la marginea Budapestei în care ne aflăm, și a scăpat cu viață, dar și-a petrecut 15 ani în spatele gratiilor. Astăzi, vorbește despre ce s-a întâmplat în 1956 și, datorită mărturiei sale, celor care îl ascultă le este mai ușor să înțeleagă importanța și gravitatea momentului, dar mai ales nevoia aducerii-aminte. Se impune însă o întrebare – după dispariția acestor ultimi martori, ce putem face pentru păstrarea și perpetuarea memoriei colective a marilor tragedii ale secolului XX, astfel încât greșelile trecutului să rămână doar atât:ceva de demult, irepetabil? 

Este ceea ce își propune Rețeaua Europeană pentru Memorie și Solidaritate:studierea istoriei Europei în secolul XX, cu precădere a războaielor și a regimurilor totalitare care au marcat-o, și cooperarea la nivelul ideilor și transmiterii memoriei colective europene. Între 24 și 26 mai, la Budapesta a avut loc una dintre cele mai importante activități științifice ale Rețelei:a cincea ediție a simpozionului anual, dedicat în 2016 aniversării a șase decenii de la revoltele anticomuniste din Polonia și Ungaria. Adunarea a servit drept platformă de dezbatere pentru cercetători, reprezentanți ai societății civile și ai instituțiilor publice din țările membre ale Rețelei (Germania, Polonia, Ungaria, Slovacia și România) și țările cu statut de observator (Austria, Albania, Cehia, Letonia), dar și din Rusia, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. 

Participanții la simpozion au discutat despre efectele stalinizării și destalinizării în Europa de Est, despre cum moartea lui Stalin din 1953 și raportul lui Hrușciov din februarie 1956 au deschis calea către primele manifestații anti-regim din lagărul comunist, dar mai ales despre importanța momentului 1956 ca punct de cotitură în istoria comunismului și efectele sale pe termen scurt și lung, pe plan european, dar și global.

sala2 jpg jpeg
Sala principală a Academiei de Știinţe din Budapesta a găzduit Simpozionul „1956. Context, impact, memorie”, organizat de Reţeaua Europeană pentru Memorie şi Solidaritate

Sala principală a Academiei de Știinţe din Budapesta a găzduit Simpozionul „1956. Context, impact, memorie”, organizat de Reţeaua Europeană pentru Memorie şi Solidaritate

Martorul vremurilor.Într-o clădire ce amintește de epoca în care Budapesta era a doua capitală a unui mare imperiu european, când nimeni nu își imagina ororile pe care avea să le aducă secolul XX, un grup de specialiști discută despre ce s-a întâmplat în 1956. Sediul Academiei de Științe din Ungaria, aflat pe malul Dunării, a fost el însuși martorul acelor evenimente:o manifestație începută pașnic în ziua de 23 octombrie 1956, transformată peste noapte în protest violent, încheiată două săptămâni mai târziu ca o revoluție înăbușită printr-o invazie sovietică. Câteva sute de metri mai încolo, clădirea care servește astăzi drept sediu al Ministerului Agriculturii încă păstrează urmele gloanțelor trase în urmă cu 60 de ani. Iar la câteva străzi depărtare este vechiul sediul al ÁVH, poliția secretă maghiară, care acum adăpostește Casa Terorii, un muzeu dedicat celor două regimuri totalitare din Ungaria, fascist și comunist.

Pentru maghiari, Revoluția din 1956 are o însemnătate aparte – ei o consideră un punct de cotitură nu doar în istoria națională, ci și în istoria întregului bloc comunist, ca moment ce a marcat ruptura, atunci, doar simbolică, cu comunismul. Însă drumul luptei pentru libertate din toamna lui 1956 începuse cu trei ani mai devreme... la Moscova. 

1953-1956:anii de cotitură.Revoluția maghiară a fost, în anii ’50, cea mai puternică manifestație a sentimentelor antisovietice prezente în Europa Centrală și de Est, dar nu și singura, explică Mark Kramer, profesor și cercetător la Universitatea Harvard. Ea a fost, de fapt, apogeul unui proces început în ziua de 5 martie 1953, la moartea lui Stalin. Destalinizare, așa numim astăzi acest proces de cvasi-reforme începute după excesele din perioada în care Iosif Vissarionovici Stalin a condus Uniunea Sovietică, concretizat mai ales după raportul Hrușciov din februarie 1956, când noul lider sovietic l-a condamnat pe predecesorul său printr-un discurs secret, dar care a ajuns rapid cunoscut în întreaga lume. 

Odată cu Stalin a dispărut bariera fricii impusă de temutul lider de la Kremlin și au apărut imediat primele semne de neliniște în lagărul sovietic:la început, un protest al muncitorilor est-germani, în vara anului 1953;apoi câteva schimbări de lideri în statele comuniste, inclusiv în Ungaria, unde Imre Nagy, viitor erou al Revoluției, devine prim-ministru;în vara lui 1956, un nou protest, de data aceasta în Polonia, la Poznań. Ce s-a întâmplat în Ungaria începând cu 23 octombrie a fost punctul culminant al acestei perioade de schimbări și cea care a arătat, de fapt, că Moscova a rămas la fel de puternică și după moartea lui Stalin. 

Două săptămâni de foc la Budapesta.Ce s-a întâmplat în Ungaria? În ziua de 23 octombrie a fost organizată o demonstrație studențească, inspirată de evenimentele din Polonia (unde, în urma protestelor populare, începuseră negocierile cu puterea). Manifestația, care a adunat mii de oameni pe străzile din Budapesta, a fost una pașnică până când poliția secretă a intervenit violent. După moartea unui manifestant, demonstrația s-a radicalizat, a căpătat un puternic accent antisovietic și s-a răspândit apoi în restul țării. După prima intervenție scurtă, sovieticii și-au anunțat intenția de a negocia un plan pentru calmarea spiritelor. Însă radicalizarea revoluției și anunțul lui Imre Nagy, rechemat la guvernare, privind intenția de retragere a Ungariei din Pactul de la Varșovia au făcut ca, în ziua de 4 noiembrie, sovieticii să intervină în forță. 

000 par1371596 jpg jpeg
Un supravieţuitor citeşte lista cu numele victimelor Revoluţiei Maghiare. În cel mai mare cimitir din Budapesta sunt înmormântaţi cei condamnaţi la moarte după momentul 1956.

Un supravieţuitor citeşte lista cu numele victimelor Revoluţiei Maghiare. În cel mai mare cimitir din Budapesta sunt înmormântaţi cei condamnaţi la moarte după momentul 1956.

Peste 2.500 de maghiari și-au pierdut viața în timpul Revoluției. Câteva sute de persoane au fost executate în urma proceselor ce au urmat, iar circa 22.000 de persoane au fost judecate și condamnate. Alți 200.000 de maghiari au părăsit țara și s-au refugiat în Occident. Oficial, cei condamnați trebuiau eliberați odată cu amnistia generală din 1963, dar mulți dintre cei închiși după Revoluție au fost înregistrați ca deținuți de drept comun și au rămas în închisoare. Chiar și la zece ani după evenimentele din octombrie-noiembrie 1956 s-au făcut noi arestări și condamnări, astfel încât ultimii deținuți politici au fost eliberați după 1970.

De ce Polonia nu a mers atât de departe.Evenimentele din Ungaria au fost, inițial, inspirate de schimbările apărute în statul vecin. În Polonia, protestele cu caracter economic începute la Poznań în luna iunie au căpătat și caracter politic, antisovietic. Însă după reprimarea inițială a manifestațiilor (de către armata poloneză!), s-au implementat mai multe schimbări în vârful Partidului Comunist, în fruntea căruia a revenit ceva mai moderatul Władysław Gomułka. El a recunoscut nevoia de a calma spiritele prin reforme economice, care să ridice nivelul de trai al populației, astfel încât a putut controla situația. Protestele nu au escaladat într-o adevărată revoluție, fapt oarecum surprinzător având în vedere tradiția polonezilor în acest sens. Amintirea revoltei din Varșovia din 1944 și mai ales a tragediei ce i-a urmat (cu peste 150.000 de civili uciși) era încă vie în societatea poloneză, fapt ce-ar putea explica moderația evenimentelor din 1956 în comparație cu ce s-a întâmplat în Ungaria. 

A existat însă o asemănare în modul în care, după sfârșitul protestelor, liderii comuniști din Polonia și Ungaria au acționat în vederea reformelor:atât Gomułka, cât și János Kádár au recunoscut că o consolidare a regimului comunist nu este posibilă fără integrarea unor elemente de identitate națională, respectiv fără distanțarea de Uniunea Sovietică. 

Sfârșitul unei iluzii.Așa cum se va întâmpla și în 1968, cu Primăvara de la Praga, reprimarea violentă a Revoluției Maghiare a arătat adevărata natură a regimului comunist:singura egalitate în comunism, cea mult promisă, este egalitatea în ne-libertate. 

7 memorial jpg jpeg
La şase decenii de la Revoluţie, maghiarii încă lasă flori şi lumânări la monumentele dedicate victimelor

La şase decenii de la Revoluţie, maghiarii încă lasă flori şi lumânări la monumentele dedicate victimelor

Dincolo de consecințele tragice la nivel național, evenimentele din 1956 au căpătat o și mai mare importanță la nivel european prin faptul că au dus la prăbușirea mitului comunismului. A fost, am putea spune, sfârșitul unei iluzii, atât pentru cei care trăiau în spatele Cortinei de Fier, dar și pentru occidentalii care se lăsaseră înșelați de promisiunile ideologiei. Albert Camus, spre exemplu, unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali europeni apropiați ideilor de stânga, s-a distanțat complet de comunism după reprimarea violentă a Revoluției Maghiare. În Sângele maghiarilor, un text publicat în octombrie 1957, câștigătorul premiului Nobel din acel an spunea:„Nu sunt dintre cei care cred că poate exista un compromis, chiar și unul făcut cu resemnare, chiar și unul provizoriu, cu un regim de teroare care are dreptul de a se numi socialist în aceeași măsură în care călăii Inchiziției aveau dreptul de a se numi creștini. Iar la această aniversare a libertății, îmi doresc cu toată puterea mea ca rezistența tăcută a poporului maghiar să dăinuie, să devină mai puternică, și că, întărită de vocile pe care le putem ridica în numele lor, să obțină din partea opiniei internaționale boicotul asupritorilor lor. Și dacă opinia mondială e prea slabă sau prea egoistă pentru a face dreptate unui popor martir, și dacă vocile noastre sunt și ele prea slabe, sper că rezistența Ungariei va dăinui până când Statul contrarevoluționar se va prăbuși peste tot în Est sub greutatea minciunilor și contradicțiilor sale”. 

Locurile memoriei.Odată cu trecerea generațiilor și dispariția celor care au trăit acele evenimente, din Polonia sau Ungaria, memoria colectivă se stinge și devine istorie. De aceea, generațiilor noi, mai ales cea a tinerilor născuți după prăbușirea regimurilor comuniste, le este foarte greu să înțeleagă importanța acestor istorii. Aici intervin activitățile precum cele organizate de Rețeaua Europeană pentru Memorie și Solidaritate, de muzeele și memorialele din Europa, dar și acțiunile publice care încearcă să păstreze vie memoria colectivă a tragediilor secolului XX. O mare reușită în acest sens înregistrează, spre exemplu, muzeul de la Auschwitz-Birkenau, care atrage milioane de vizitatori anual și transmite mai departe memoria Holocaustului. Este ceea ce așteptăm și noi, românii, de la Muzeul Comunismului – cel pe care nu îl avem încă, dar pe care nici n-am ști cum să-l facem, pentru că nu ne-am asumat în întregime trecutul.

6 lrn jpg jpeg
László Regéczy-Nagy (în stânga), fost participant la Revoluţia din 1956, a petrecut 15 ani în închisoare. Astăzi, este preşedintele Comisiei pentru Justiţie Istorică.

László Regéczy-Nagy (în stânga), fost participant la Revoluţia din 1956, a petrecut 15 ani în închisoare. Astăzi, este preşedintele Comisiei pentru Justiţie Istorică.

În Budapesta există mai multe așa-zise locuri ale memoriei, legate de trecutul comunist, în general, și Revoluția din 1956, în particular. Închisoarea Kisfogház este unul dintre ele. Aflat la marginea Budapestei, corpul vechi al închisorii se află lângă un penitenciar încă activ, situație similară cu cea de la Fortul 13 Jilava, una dintre cele mai crâncene închisori comuniste din România. La Kisfogház au fost închiși, pe parcursul câtorva ani, sute de persoane arestate în urma Revoluției. Fotografiile lor sunt astăzi expuse în celulele închisorii într-o încercare de a da o față umană locului care păstrează un aer lugubru. Într-o încăpere separată, aflată în spatele corpului cu celule, este locul în care se desfășurau execuțiile, unde condamnații la moarte erau spânzurați. Aici au fost executați peste 200 de oameni. Numele lor sunt acum înscrise pe câteva plăci din curtea închisorii, acolo unde a fost realizat un memorial în amintirea lor.

Peste drum de închisoare se află cel mai mare cimitir din Budapesta. În cel mai îndepărtat colț al său, în morminte fără cruci sau nume, au fost îngropați condamnații. Parcela 301, așa cum e ea cunoscută, a fost timp de mulți ani inaccesibilă celor care ar fi vrut să caute rămășițele membrilor familiei. A căpătat însă statutul de loc al memoriei atunci când a fost reînhumat acolo, cu onoruri de stat (în 1989!), Imre Nagy, considerat eroul Revoluției. După căderea comunismului, în cinstea morților de la 1956, aici a fost ridicat și un memorial, pe care autoritățile se pregătesc acum să-l extindă.

Reconcilierea cu trecutul.Cum păstrăm vie amintirea acestor momente, definitorii pentru istoria unui stat, atunci când ele trec din memoria colectivă în istorie? Atunci când martorii sunt tot mai puțini (ca și în cazul României, unde numărul foștilor deținuți politici scade pe zi ce trece), iar generația actuală nu mai are nicio legătură directă cu trecutul, ce putem face pentru a preveni Uitarea? 

Înainte de toate, nimic nu este posibil fără o asumare sinceră a trecutului. Peste tot în Europa, țările care au trăit sub totalitarism trebuie să ajungă la o reconciliere cu trecutul propriu, chiar dacă asta înseamnă și asumarea unor greșeli. Abia apoi putem găsi o formulă prin care să spunem povestea trecutului astfel încât el să devină relevant și pentru cei care, astăzi, se consideră invulnerabili în fața repetării unor asemenea evenimente. Istoria, per se, nu se repetă, dar greșelile oamenilor, da. Este, deci, de datoria noastră să învățăm din trecut, pentru ca el să nu devină prezentul nostru.