„Oare cât va dura luna de miere?” Caricatură de Clifford Berryman, care ironizează Pactul Ribbentrop-Molotov, publicată de ziarul american „The Washington Star” la 9 octombrie 1939 (© Wikimedia Commons)

Tradiționala colaborare dintre comunism și fascism

Uniunea Sovietică a fost un organism statal conceput pentru înfrângerea sistemului capitalist și pentru extindere planetară. O ură deosebită exista împotriva lumii capitaliste, dar nu se putea compara cu mânia proletară ce era îndreptată contra fascismului italian, vârful de lance al patronilor împotriva muncitorilor revoluționari. Regimul lui Benito Mussolini era înfierat de propaganda de partid și mulți locuitori sovietici au fost condamnați drept adepți ai ideologiei ce venea din peninsulă. Poliția secretă comunistă se pricepea de minune să găsească vinovați de orice vină și cei ce intrau în malaxorul sistemului represiv nu prea mai aveau șanse să scape.

Totuși, cele două tabere opuse aveau ceva interesant pentru cealaltă și o colaborare era posibilă. Italia fascistă suferea de o lipsă cronică de materii prime pentru fabricile în plină expansiune și nici combustibilul fosil nu prea se găsea în solul pietros al peninsulei. Mai era nevoie și de produse agricole pentru o populație în creștere, Mussolini cerând cât mai mulți copii pentru un stat ce nu putea să ofere suficiente cereale pentru o masă consistentă.

Se făceau și calcule pentru expedierea de mărfuri industriale către un client ce era obișnuit să comande în cantități mari. Uniunea Sovietică nu era însă interesată de bunuri de larg consum pentru populație. Se dorea tehnologie pentru noile fabrici și, mai ales, armament cât mai mult și mai performant. Afacerile sunt afaceri și cele două parți au început să colaboreze mai mult sau mai puțin secret.

Uniunea Sovietică avea nevoie de o flotă militară performantă, dar nu mai reușea să formeze sistemul de cercetare și producție ce funcționase în perioada țaristă. Mulți specialiști fuseseră pierduți în urma terorii și alții au reușit să fugă peste frontiere. Cei rămași sau cei formați aveau nevoie de idei noi pentru a trece la producția serioasă de tehnică de luptă. Statul sovietic a reușit să încheie o înțelegere cu firma Ansaldo pentru a putea să producă tunuri navale până la calibrul 203 mm.

Nivelul tehnologic al industriei sovietice a limitat diametrul interior al țevii numai la 180 mm, ceea ce era totuși mai mult decât puterea artileriei de pe crucișătoarele ușoare ale timpului. Au fost dispuse pe crucișătoare, pe vagoane de cale ferată și în baterii de coastă. O lovitură de 97,5 kg era un mare pericol. Au fost proiectate împreună cu partea italiană cele șase crucișătoare ale clasei Kirov, fiecare având la bord câte nouă tunuri de calibrul 180 mm. Informațiile dobândite au fost utile pentru trecerea la proiectarea tunului B-37 de calibrul 406 mm, visul de aur al lui Stalin în domeniul înarmării navale.

Nu era cea mai bună cale de urmat în domeniul tunurilor grele, dar spionii comuniști n-au reușit să pătrundă în laboratoarele unde erau proiectate armele americane comparabile. Este interesant că fasciștii au vândut informații despre tunuri ce depășeau performanțele celor ce urmau să doteze cuirasatele performante din clasa Litorio.

Dacă erau guri de foc interesante prin performanțe, statul sovietic devenea brusc generos în urma indicațiilor lui Iosif Vissarionovici Stalin. Au ajuns astfel pe vapoare zece turele duble de calibrul 100 mm, Minizini după cum le-au botezat marinarii. Un proiectil de 15,8 kg reprezenta un pericol pentru orice bombardier aflat în zbor orizontal și nici navele mici și rapide nu erau în siguranță.

Mussolini avea nevoie de o colaborare de durată cu clientul sovietic ca de aer și era de acord cu ceea ce dorea Moscova. Cumpărarea unui distrugător nu putea decât să fie o afacere rentabilă pentru ambele părți. A fost livrată nava denumită Tașkent, dar partea sovietică n-a fost interesată de achiziționarea tunurilor principale, turelele cu tunuri de calibrul 130 mm fiind mai bune decât ceea ce produceau uzinele fasciste. Proiectul firmei OTO era performant, dar trecerea la asamblarea altor nave în șantierele sovietice nu s-a putut realiza din cauza diferențelor de organizare.

Nici prezența unor specialiști italieni nu era de dorit în statul secretomaniei

Vaporul cu origini fasciste se impunea în Marea Neagră prin eleganța siluetei, dar autoritățile sovietice aveau grijă să nu mai precizeze originea cetății plutitoare. A fost finisat în anul 1940, dar nu mai era nici urmă de distrugător. Proiectanții comuniști au montat la bord șase tunuri de calibrul 130 mm și astfel a devenit un fel de crucișător ușor. Deplasamentul de peste 4.000 t îl recomanda pentru încadrarea la cel puțin distrugător de tip lider.

Relațiile cu statul fascist n-au mai fost foarte productive din cauza izbucnirii războiului din Spania în anul 1936 și nici calitatea tehnicii militare nu era la cel mai performant nivel. Chiar se poate spune că armamentul din peninsulă era uzat moral în raport cu progresele făcute de alte mari puteri. Partea sovietică avea nevoie de tehnologie verificată și care să poată fi integrată ușor în sistemele de arme din propriul arsenal.

Iosif Stalin a început să considere varianta germană mult mai promițătoare și nu s-a înșelat. Rapoartele sosite de pe frontul spaniol indicau clar că au fost progrese mari în domeniul aviației și al altor categorii de arme. Trebuia să se facă rost de cât mai multe modele pentru studiu. Pofta de arginți și de materii prime în Germania nazistă a fost mai puternică decât rațiunea. Oricum nu era prea multă la nivelul liderilor din partidul unic. Colaborarea cu fascismul a dat unele roade, dar aranjamentele cu naziștii au fost aproape perfecte pentru mașina de război sovietică.

Diplomația lui Stalin a fost mai mult decât perfectă și a reușit să obțină informații tehnice din lumea fascistă și apoi au fost efectuate manevre pentru până când au fost luate cele mai interesante modele de arme. Conducătorii de la Roma și de la Berlin au contribuit în mod decisiv la distrugerea civilizației europene prin deschiderea drumului pentru oștile fanatizate ale Kremlinului.

Foto sus:  „Oare cât va dura luna de miere?” Caricatură de Clifford Berryman, care ironizează Pactul Ribbentrop-Molotov, publicată de ziarul american „The Washington Star” la 9 octombrie 1939 (© Wikimedia Commons)

Mai multe pentru tine...