Terci sau limbi de privighetoare?

De la fiertura de orz a „părinţilor fondatori” până la dineurile somptuoase şi colorate de care vorbeam data trecută, Roma a avut de parcurs o cale lungă şi nu întotdeauna dreaptă.

E adevărat, autorii antici – mari maeştri ai judecăţilor moralizatoare de post-dicţie – ne înfăţişează cu dramatism o variantă simplificată a acestui parcurs, de la asceza deliberată şi mândră la lasciva luxurie a unei „clase politice” care nu mai merita să conducă Republica şi e principala vinovată de instaurarea Imperiului. În realitate, izolarea din context a „clasei politice” şi culpabilizarea ei exclusivă, într-o societate de cetăţeni cu drept de vot şi cu multă influenţă în viaţa publică, sunt şi inexacte, şi nedrepte.

Bogăţie şi aroganţă:Roma Tarquiniilor

Roma începuturilor era, de bună seamă, o comunitate destul de săracă de păstori, plugari şi războinici. Această comunitate începe însă să devină prosperă şi, în consecinţă, să se mai şlefuiască, încă din vremea regilor de origine etruscă – Tarquinius Priscus(cel Bătrân), Servius Tullius şi Tarquinius Superbus, Arogantul. În secolul al VI-lea a. Chr., descoperiri arheologice spectaculoase vădesc o Romă care, sub dubla influenţă, etruscă şi elenă – datorată grecilor instalaţi de aproape două secole în sudul peninsulei – începe să se structureze ca un centru urban tot mai spectaculos, cu lucrări de amploare menite să dreneze pământul mlăştinos de pe malurile Tibrului aproape de vărsare şi să asigure evacuarea reziduurilor în ceea ce se va numi Cloaca Maxima, dar şi cu un centru religios tot mai impunător în jurul templului dedicat pe colina Capitoliului celor trei mari zei ocrotitori ai cetăţii, grupaţi, după moda etruscă, într-o triadă – Iuppiter Optimus Maximus, Iuno Capitolinaşi Minerva.

În acest context general, e greu să ne imaginăm că elita politico-religioasă a Romei, fie ea latină sau etruscă, va fi perseverat în a se hrăni doar cu terci. Dimpotrivă, tot arheologia contrazice aici textele moraliştilor din secolele următoare şi atestă un grad sporit de elenizare a claselor avute. Acest proces de aculturaţie se vădeşte mai cu seamă în inventarul bogat al mormintelor – nu doar de la Roma, ci din întregul Latium – unde apar tot mai frecvent inventare tipice pentru o cultură a banchetului. E vorba, în speţă, de cele trei tipuri esenţiale de vase indispensabile unui sumposiondupă moda greacă, krater(marele vas în care se amestecă vinul cu apa), oinochoe(urciorul în care se aduce băutura de la kraterla masă) şi kulix, caliciul, cupa, din care fiecare conviv bea.

Numit conviviumîn latină – sau, cu vocabulul grec adaptat, symposium, această adevărată instituţie a aristocraţiilor mediteraneene pătrunde la Roma cu mult mai devreme decât ne lasă să înţelegem izvoarele scrise. Unul dintre cele mai cunoscute vase pictate, cel mai vechi exemplar cunoscut până azi, care poartă semnătura meşterului olar care l-a modelat – Aristonothos sau Aristonophos – este marele kraterreprezentându-l pe ciclopul Polyphem orbit de Odiseu;el a fost descoperit la Cerveteri, anticul Caere, la graniţa dintre Etruria şi Latium[1].

Moartea – agent electoral

E adevărat însă – sau măcar probabil – că în secolul al V-lea a.Chr., după instaurarea Republicii, o mişcare pe care o întâlnim şi în cetăţile Greciei cam la aceeaşi dată interzice cetăţenilor lor să-şi afişeze ostentativ bogăţia rafinată şi forţa. Într-adevăr, sursele antice înscriu la loc de cinste printre normele adoptate de cetăţile antice la finele epocii arhaice aşa-numitele legi sumptuare– legi care limitează drastic cheltuielile inutile şi exhibarea provocatoare a bogăţiei atât de caracteristice elitelor până atunci dominante.

Aceste norme reflectă fără îndoială un proces de nivelare a comportamentelor publice, coextensiv cu instaurarea egalităţii politice, care este esenţa regimurilor democratice. O atenţie aparte se acordă în acest cadru ceremoniilor funerare, a căror amploare şi fast erau adesea un prilej excelent de a afirma puterea şi gloria familiilor nobile. Ceva mai târziu, în sec. II-I a.Chr., la Roma, se va interzice chiar organizarea cu fast a funeraliilor în timpul campaniilor electorale. Asta, fiindcă reprezentanţii marilor familii senatoriale care candidau la o funcţie publică profitau de moartea câte unei rude, incinerau defunctul şi aşteptau cu răbdare să vină vara, când aveau loc cele mai multe alegeri. Atunci organizau un cortegiu cât mai fastuos, cu cât mai mulţi clienţi, bocitoare şi rubedenii, expuneau ostentativ însemnele gloriei tradiţionale a familiei, distribuiau în memoria defunctului alimente şi bani. Astfel, până şi moartea devenea un agent electoral.

Cetatea egalitară şi teoreticienii acesteia

Cetatea pe cale să devină democratică insistă în schimb pentru a interpreta moartea exclusiv ca eveniment privat;şi legile sumptuare se înverşunează mai ales împotriva aspectului public al ceremoniilor – expunerea în aer liber, cortegiul, bocitoarele profesioniste, monumentele şi sacrificiile funerare ieşite din comun. Într-un mod foarte caracteristic, aceste măsuri „alunecă” însă fără nicio dificultate de la regulamentele cu privire la morţi la normele impuse conduitei feminine. Plutarh relatează în bloc restricţiile cu privire la călătoria femeilor şi cele care se referă la funeralii – şi care, în cea mai mare parte, se adresează nu atât familiei în întregul ei, cât femeilor;defunctul nu poate lua cu el în mormânt mai mult de trei chimatia, asemenea unei femei care pleacă într-o călătorie[2].

Arheologia confirmă în mare măsură aceste informaţii, chiar dacă nu pentru epoca lui Solon – începutul sec. VI a.Chr., ci abia cu un veac mai târziu. La Atena, de pildă, necropolele fuseseră, din sec. IX-VIII şi până spre sfârşitul sec. VI a.Chr., împodobite cu preţioase monumente funerare de mare frumuseţe artistică, de la marile vase geometrice de la Dipylon, înalte de peste un stat de om şi decorate fiecare cu aproape o mie de motive geometrice şi de figuri umane stilizate, la superbele statui funerare de kouroi– feciori – şi korai– tinere fete, mărturii ale unei adevărate revoluţii estetice şi intelectuale. Or, toate aceste minunăţii ale artei arhaice încetează să mai fie expuse în spaţiul funerar. Vreme de trei sferturi de secol, până către sfârşitul Războiului Peloponesiac, necropola ateniană este aproape lipsită de monumente, sobră, cum probabil vor fi fost şi ceremoniile funerare, cenzurate atent de magistraţii cetăţii.

Acelaşi curent de gândire şi de normare a conduitelor civice pare să fi generat, în sec. V-IV a. Chr., şi vestita frugalitate a senatorilor romani, pe care însă autorii posteriori o consideră ca pe o conduită care respectă tradiţia întemeietorilor. Vechiul nostru tovarăş de drum, Athenaios, citează un autor celebru din secolul I a. Chr., pe filosoful şi savantul Poseidonios din Apameea:„În vremurile de demult – spune Poseidonios – locuitorii Italiei se mulţumeau cu foarte puţin, aşa că până în vremea noastră ei îşi învaţă fiii să bea cât mai multă apă cu putinţă şi să mănânce pe apucate. Adesea, tatăl sau mama îşi întreabă fiul dacă vrea pere sau nuci pentru cină, şi apoi acesta, după ce a mâncat una sau alta, se culcă mulţumit”[3].

Note

[1]V. Carol Dougherty, „The Aristonothos Krater:Competing Stories of Conflict and Collaboration”, in ead. şi Leslie Kurke, The cultures within ancient Greek culture:contact, conflict, collaboration, Cambridge University Press, 2003, pp. 35-57.

[2]Pe lângă informaţiile despre legile sumptuare de la Sparta (Plu., Lyc.27) şi de la Atena (Plu., Sol.21-22), mărturii asemănătoare sunt aduse de inscripţii – cu mult mai târzii, dar care, în epoca lor, nu par să inoveze:vezi Syll.3, 1218 (Keos);Dareste-Haussoulier-Reinach, Rec. inscr. gr., 1, nr. 2 (Gambreion) şi 2, nr. 1882 (Delfi). Cf. şi D., in Macart.62;Cic. de Leg.2, 26.

[3]Athen., 6, 109.