Tentativa de asasinare a lui Harry S. Truman

Puerto Rico, a patra insulă din Caraibe, nu a fost niciodată independentă. Mai întâi a fost stăpânită de spanioli. Apoi, din 1898, americanii au exploatat-o, pentru că reprezenta un pământ fertil pentru cultivarea trestiei de zahăr, cafelei și tutunului, dar și un amplasament strategic ideal pentru protejarea coastei Atlanticului.

Ce-i drept, având un guvernator numit de Washington, portoricanii sunt, din 1917, cetăţeni americani, putând să călătorească în/din SUA fără opreliști, beneficiind de libertatea de exprimare și de adunare, fără, însă, a avea drept de vot și fără ca Puerto Rico să fi devenit stat federal american cu drepturi depline. Multe frustrări s-au acumulat în mentalul colectiv al unui popor care se mai răsculase împotriva spaniolilor în 1868, căruia, după cucerire, i s-a răpit limba spaniolă ca limbă predată în școli și care, printre multe altele, a fost nevoit să suporte, în 1937, sterilizarea forţată a sute de mii de femei, tocmai pentru a preveni o natalitate care era o ameninţare pentru americanii anglo-saxoni.

Frustrările au generat mai multe revolte, apogeul fiind atins la 30 octombrie 1950, când americanii au trimis mii de soldaţi pentru a reinstaura ordinea, folosindu-se inclusiv avioane de vânătoare. Pentru prima oară în istorie, SUA își bombardau propriii cetăţeni. Două zile mai târziu, doi naţionaliști portoricani din New York, Griselio Torresola și Oscar Collazo, pătrund în Blair House, reședinţa președintelui SUA, Harry S. Truman, având evidenta intenţie de a-l asasina. O gardă de corp este ucisă, alţi doi paznici fiind răniţi. În schimbul de focuri moare și Torresola, în timp ce, rănit, Collazo este capturat, judecat și condamnat la moarte. Truman însuși va comuta sentinţa în închisoare pe viaţă, dar, după 29 de ani, în 1979, președintele american de atunci, Jimmy Carter, decide să-l graţieze.

De atunci nu s-a schimbat mai nimic în statutul oamenilor de acolo, cu excepţia autoguvernării, dobândită în 1952. În „portul bogat“ (traducerea Puerto Rico), mai bine de jumătate din populaţie trăiește în sărăcie. Și totuși, cu ocazia referendumului din 2012, 54% dintre votanţi s-au pronunţat împotriva statu-quo-ului, numai că, la o altă întrebare, doar 5,49% s-au pronunţat pentru independenţă, 61,6% pentru integrarea în SUA ca stat federal și 33,34% pentru formula de stat suveran asociat. În noiembrie 2020, ultimul dintre cele şase referendumuri a avut drept rezultat 52% în favoarea admiterii imediate a Puerto Rico în calitate de stat federal al SUA. Aceasta e o simplă părticică a unei istorii regionale zbuciumate, cu destule puncte comune, dar și cu evoluţii distincte, numitorul comun fiind unul singur: dintotdeauna, inclusiv în ziua de azi, marile puteri s-au amestecat, au invadat, au controlat. Sub diferite forme, indiferent că vorbim despre state suverane sau dependente, devenite ţinte ale celor mari.