⬆

Forțele israeliene în Liban în timpul operațiunii „Pace pentru Galileea“

Tensiuni în Liban – Operațiunea „Pace pentru Galilea”

În iunie 1982, Israelul a lansat o ofensivă terestră pe scară largă în Liban – Operațiunea „Pace pentru Galilea” –, într-un efort de a pune capăt atacurilor teroriste și bombardamentelor executate de luptătorii Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) asupra localităților israeliene.

La operațiune, forțele armate israeliene (IDF) au dislocat peste 78.000 de militari, 1.600 de tancuri, 1.600 de transportoare blindate pentru trupe și peste 600 de piese de artilerie. Acoperirea aeriană era asigurată de 670 de aparate de luptă: 40 F-15A Eagle, 75 F-16A Fighting Falcon, 150 F-4 Phantom (diferite variante: vânătoare-bombardament, atac la sol, cercetare, luptă radioelectronică), 180 Kfir (un Mirage 5 de fabricație israeliană), 30 Neshr (un Mirage III de fabricație israeliană) și 200 A-4 Skyhawk.

Operațiunea declanșată pe 6 iunie 1982 avea ca scop distrugerea capacităților militare ale OEP (16.000-18.000 de luptători, sprijiniți de tancuri și artilerie) și neutralizarea forțelor siriene dislocate în Liban – peste 30.000 de militari, 600 de tancuri, 150 de vehicule blindate și 300 de piese de artilerie.

Pe 9 iunie 1982, printr-un atac bine coordonat, despre care se spune că a durat doar 10 minute, forțele israeliene au distrus 19 baterii antiaeriene siriene Kub (SA-6) din Valea Bekaa, precum și mai multe instalații antiaeriene fixe S-75 Dvina (SA-2) și S-125 Neva (SA-3). Până la sfârșitul lunii iulie 1982, israelienii doborâseră 86 de avioane siriene fără să piardă vreun aparat în luptele aeriene (OEP a doborât un Skyhawk și două elicoptere cu rachete AA portative).

Un episod dramatic, care a umbrit considerabil succesul campaniei, l-a reprezentat masacrul comis de milițiile falangiste libaneze (creștine) în taberele de refugiați Sabra și Shatila din Beirut, în 16-18 septembrie 1982, soldat cu sute de morți. Armata israeliană a fost acuzată de complicitate la acest masacru, taberele fiind înconjurate de IDF, iar aprobarea de intrare în aceste tabere a fost acordată de comandantul forțelor israeliene din Beirut doar în scopul neutralizării luptătorilor OEP din tabere și fără afectarea civililor palestinieni.

Se pare că IDF nu a conștientizat riscul intrării unor miliții creștine, ostile și dornice de răzbunare, în taberele palestiniene după asasinarea pe 14 septembrie 1982 a liderului milițiilor falangiste creștine și proaspăt alesul președinte al Libanului, Bashir Gemayel (1947-1982), după ce o mașină-capcană a distrus clădirea în care se afla, din Beirutul de Est. În general, se consideră că atentatul a fost comis cu implicarea Siriei. În zilele care au urmat, profitând de haosul care a urmat atentatului, forțele israeliene au ocupat majoritatea Beirutului de Vest.

Pe 25 august 1982, nave americane au debarcat peste 800 de infanteriști marini pe plajele din Beirut, capitala Libanului. Misiunea forțelor americane era de a superviza, în cooperare cu contingentele francez și italian, evacuarea forțelor Organizației pentru Eliberarea Palestinei din Liban. Infanteriștii marini americani au stat doar 16 zile în Beirut, dar au fost nevoiți să se reîntoarcă pe 29 septembrie 1982, după asasinarea președintelui Bashir Gemayel.

Părțile au convenit rapid asupra unui armistițiu, iar forțele israeliene s-au retras din Beirut. Pentru a securiza fragila încetare a focului dintre milițiile druze, șiite musulmane și armata libaneză (predominant creștină), trupele americane, franceze și italiene au rămas în Liban. La scurt timp, milițiile au concluzionat rapid că forțele americane sprijineau armata libaneză și în curând asupra infanteriștilor marini americani s-a deschis focul, iar forțele musulmane au produs pierderi trupelor libaneze care protejau Beirutul.

Însă lovitura cea mai dureroasă a venit din partea iranienilor, care dispuneau de o prezență mare în Liban și erau implicați activ în planificarea și finanțarea a numeroase atacuri împotriva forțelor americane din regiune.

NSA avertizează în zadar

NSA decripta cu succes cele mai secrete mesaje ale traficului diplomatic al guvernului iranian înainte de căderea șahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr și schimbarea regimului în februarie 1979. Odată cu venirea la putere a ayatollahului Ruhollah Khomeini, bazele CIA de interceptare a comunicațiilor din Iran – care monitorizau comunicațiile de telemetrare a rachetelor sovietice – au fost abandonate.

Cu toate acestea, NSA a continuat să exploateze traficul diplomatic și militar de importanță deosebită al Iranului, cele mai bune interceptări datorându-se sateliților de interceptare a comunicațiilor Rhyolite, aflați pe orbită deasupra nordului Africii, care au fost repoziționați pentru a capta mai eficient traficul radio militar iranian de nivel tactic.

În particular, NSA înregistra un succes deosebit în decriptarea timp de mai mulți ani a corespondenței secrete dintre Teheran și ambasadorul iranian din Damasc, căruia i se solicita în mod repetat să găsească modalități pentru a ataca ținte americane din Liban.

Cele mai amenințătoare decriptări NSA dezvăluiau că gruparea șiită radicală Hezbollah din Liban trimitea în mod constant rapoarte de activitate ambasadorului iranian din capitala Siriei, însă unele acțiuni ale Hezbollah din Liban erau controlate direct de Ministerul Iranian de Informații și Securitate (MOIS) și de Corpul Gărzii Revoluționare Islamice din Teheran. Interceptările de către NSA a traficului ambasadorului iranian din Siria au dezvăluit că iranienii furnizau sprijin logistic și financiar unui grup terorist șiit din Valea Bekaa.

Pe 18 aprilie 1983, un membru al acestui grup a condus o dubă lângă ambasada SUA din Beirut și a detonat o bombă de o tonă. Atentatul a produs 63 de morți, inclusiv 17 americani. Printre victime s-a numărat majoritatea personalului CIA din ambasadă, inclusiv șeful stației.

Telegramele diplomatice iraniene decriptate de NSA arătau că ambasadorul iranian din Damasc cunoștea că urma să fie planificat un atac, că lideri ai serviciilor de informații iraniene au aprobat atacul și că Teheranul transferase 25.000 de dolari către ambasada Iranului din capitala Siriei pentru finanțarea operațiunii. Alte decriptări arătau că guvernul iranian transferase un milion de dolari către ambasada din Damasc, care au fost întrebuințați pentru a cumpăra explozibilul utilizat în atacul cu mașina-capcană.

Cinci luni mai târziu, pe 24 septembrie, un post NSA de ascultare a comunicațiilor din Orientul Mijlociu a interceptat un mesaj transmis de sediul MOIS din Teheran către ambasadorul iranian din Damasc, solicitându-i acestuia „să-l contacteze pe Hussein Musawi, liderul grupului terorist Islamic Amal, și a-l instrui... în legătură cu executarea unei acțiuni de amploare împotriva infanteriștilor marini”.

Din nefericire, mesajul decriptat de NSA nu furniza detalii referitoare la data și locul viitorului atac. Pe 24 septembrie, NSA a comunicat un mesaj urgent de avertizare către Casa Albă, stațiile CIA din Damasc și Beirut și detașamentul de interceptare a comunicațiilor de nivel tactic al infanteriștilor marini din Beirut, indicând că un atac terorist îndreptat contra SUA era iminent în viitorul apropiat.

Însă, în mod surprinzător, nici Pentagonul și nici comandantul contingentului infanteriei marine americane din Beirut nu au reacționat la această avertizare. Nu se cunoaște dacă forțele americane au fost puse în alertă sau dacă oficialii din Pentagon au ordonat măsuri de prevenire a unui atac terorist. În mai puțin de o lună, dezastrul anunțat de NSA urma să se întâmple.

Pe 23 octombrie 1983 la ora 6:20 dimineața, un terorist pe nume Ismalal Ascari a condus un camion Mercedes-Benz galben plin cu explozibil în cazarma unei unități de infanterie marină din Aeroportul Internațional Beirut, unde l-a detonat. Explozia care a urmat a avut o putere echivalentă cu 9 tone TNT, fiind de departe una dintre cele mai puternice explozii nenucleare din istorie. În urma masivei explozii, au murit 241 de infanteriști marini și marinari, iar 128 au fost răniți.

La 20 de secunde după atac, un al doilea terorist sinucigaș a încercat să intre cu un camion încărcat cu explozibil în cazarma contingentului francez din Beirut. Cu toate că santinelele franceze au deschis focul și au ucis șoferul, bomba a detonat, iar explozia a ucis 58 de parașutiști francezi și a rănit 15. În cele două atentate au murit șase civili libanezi, între care patru copii, iar 20 au fost răniți.

Ca urmare a atacurilor teroriste, ambasadele și bazele americane din întreaga lume au fost alertate și s-au dispus măsuri suplimentare de apărare antiteroristă, care vor fi interpretate diferit de ofițerii sovietici de informații, în contextul operațiunii RIAN.

Deși evenimentele din Liban, ca multe altele, au avut repercusiuni relativ reduse asupra evenimentelor din anul 1983 în Europa, este neîndoielnic că au agitat instabilitatea globală și tensiunile din cadrul raporturilor Est-Vest.

Află cum a ajuns omenirea la un pas de conflict nuclear în numărul 52 al revistei Historia Special (revista:special/52), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 iunie - 25 septembrie 2025, și în format digital pe paydemic.com.