⬆

Târgurile Bucureștiului fanariot: „Se găseau tot felul de mărfuri din toate ţările lumii care făceau negoţ”

Autor: Tudor Dinu

Dincolo de piețele volante ce puteau apărea mai pretutindeni peste noapte fără voia autorităților, Bucureștiul secolului al XVIII-lea dispunea de trei mari zone comerciale.

Târgul din Lăuntru

Cea dintâi, așa-numitul Târg din Lăuntru, era destinată unei clientele cu dare de mână, odată ce era situată ultracentral, într-un spațiu delimitat la nord de hanul lui Radu şi Mănăstirile Sf. Sava şi Colţea, la est de cursul Bucureştioarei, pe malul căreia se aflau, în ordine, bisericile Scaune şi Răzvan, hanul Filaret, biserica Sf. Gheorghe Vechi şi hanul Sf. Ioan, la sud de Dâmboviţa şi bălţile ei, iar la vest, de hanul Sf. Ioan cel Mare şi Mănăstirea Sărindar.

Zona se afla în bună măsură în proprietatea sfintei biserici care obținea venituri frumoase din închirierea terenului, dar și a unora dintre modestele dughene durate în general din lemn, în care deopotrivă lucrau și locuiau laolaltă cu familiile lor unii meșteșugari bucureșteni.

Porțiune din Târgul Cucului (zona fostei Curți Vechi), secolul al XIX-lea

În afara roadelor muncii acestora, în Târgul din Lăuntru întrețineau prăvălii prevăzute cu magazii diverşi negustori (băcani, bogasieri, mărgelari etc.), care comercializau marfă achiziţionată de la terţi. Și tot aici funcționau și unele dintre marile hanuri, cu bolțile lor, „ocupate de negustori bogaţi, la care se găseau (deja în timpul domniei lui Mavrogheni) tot felul de mărfuri din toate ţările lumii care făceau negoţ” (Charles-Claude de Peyssonnel, 1787).

Târgul Cucului şi „târgul femeiesc”

Pentru a se aproviziona cu alimente, băuturi alcoolice și alte produse de bază ‒ „orice fel de zaherea, grâu, orz, porumb, mei, secară, mălai, făină, maldăr, pescuiri atât din Ţara Românească, cât şi din Ţara Turcească, icre roşii sau negre (bez cele tescuite), fasole, linte, mazăre, bob, ceapă, usturoi, praz, in, cânepă, vânaturi i păsări domestice, brânzuri, unt, ouă, caş proaspăt, caşcaval, pometuri orice fel vor fi, uscate şi neuscate, legumi, zarzavaturi, lemne de foc, cărbuni, cherestele, rogojini, mături i alte lucruri de lemn i vase de lemn şi de pământ orice felurime, de care aduc ţăranii, var şi alte asemenea”) ‒, bucureștenii erau siliți să se deplaseze la Târgul Cucului, situat la sud de Mănăstirea Sfântul Gheorghe, dar nu o puteau face decât marțea și vinerea.

Negustor de pepeni din București

Dacă nu reușeau să se ducă, atunci riscau să cumpere produsele enumerate la un preț nesuferit (de speculă), căci țăranii nevoiți să se întoarcă seara prin satele lor își vindeau pe nimic bunurile rămase precupeților, care le desfăceau apoi la prețuri exorbitante.

În linia politicii generale a domnilor fanarioți, de protejare a consumatorului de rând, și Nicolae Mavrogheni s-a preocupat de restrângerea și de controlul activității acestora. De asemenea, a ținut sub strictă supraveghere și „târgul femeiesc” de produse textile second hand (haine, pânzeturi, cârpituri, petice şi alte mărunţişuri), care se desfășura în fiecare luni în Cuc și era socotit, din pricina veșmintelor vechi și ponosite, trecute, dintr-o mână într-alta, un focar foarte periculos de propagare a epidemiilor.

Târgul de Afară

Spre deosebire însă de ceilalți principi greci, care se mulțumeau să emită din cancelaria lor acte care să reglementeze bunul mers al piețelor, Mavrogheni găsea de cuviință să se deplaseze personal prin târguri, asemenea lui Cuza Vodă șapte decenii mai târziu. Și nu doar în cele situate mai central, ci și în așa-numitul Târg de Afară, aflat „pe moşia Fundeni a biv vistierului Constantin Șerban”, cam pe la intersecția șoselelor de astăzi Ștefan cel Mare și Mihai Bravu.

Acolo, excentricul domnitor a poruncit chiar să i se construiască un foișor „pentru a cerceta și a întreba pe locuitorii țării dupre afară cum petrec și ce fel se poartă ispravnicii și zapciii județului”. Căci, într-adevăr, atunci când se simțeau nesupravegheați, zapciii nu se sfiau să îi jecmănească pe vânzătorii din piețe, extorcând de la ei sume considerabile cu titlul de contribuții extraordinare. Iar fenomenul pare a fi fost și mai răspândit în Târgul de Afară, unde tot marțea și vinerea „se strângea mult norod, vânzători i cumpărători de prin județe, mergeau cârciumari, rachieri, băcani, brașoveni, bucătari, simigii, cojocari și alții cu felurimi de neguțătorii”.

Planuri pentru un nou târg cu obor de vite

Mavrogheni nu s-a preocupat însă doar de combaterea speculei și de eradicarea taxelor ilegale aplicate comercianților, ci a urmărit ca bucureștenii să aibă la dispoziție produse alimentare proaspete în cât mai multe zile de peste săptămână. Astfel, „în interesul îmbelșugării și ieftinătății pieții”, a înființat un nou târg cu obor de vite ce urma să se desfășoare în fiecare zi de luni și joi lângă ctitoria sa cu hramul Zoodohu Pighi, adică „la Izvorul Tămăduirei din capul Podului Mogoșoaiei alăturea foișorului domnesc în maidan împotriva porții foișorului”.

Căci, profitând de faptul că la ieșirea din București iarmaroace nu se țineau decât marțea și vinerea, „precupeții găseau mijloc de făceau ale lor precupii, vânzând în oraș lucruri cu îndoite și întreite prețuri, de la care erau siliți și oroșanii a cumpăra cu scumpătate, neputând aștepta până la a doua săptămână”. Mai ales că, așa cum susține același Mavrogheni, în cele două zile tradiționale de târg în Cetatea de Scaun nu puteau veni toți cei ce „aveau lucruri de vânzare [...], întămplându-li-să vreo trebuință deosebită la casele lor într-acea vreme”.

Târgul Moșilor, la începutul secolului al XIX-lea

Pe de altă parte, locul ales pentru desfășurarea noului târg avea mai multe atuuri incontestabile. Era situat la capătul uneia dintre principalele artere ale Capitalei, într-o zonă intens circulată, ce devenise, grație recentei construcții a complexului lui Mavrogheni de la Izvorul Tămăduirei, cea mai importantă arie de agrement a oraşului. În plus, oferea condiții prielnice și pentru desfășurarea activităților comerciale specifice, căci „era mai nalt și mai uscat de nu se făcea tină, din care să pricinuiește trudă și necaz creștinilor ce vin la acest tărg cu bucate i cu cherestele, și mai vărtos avănd și îndestularea de ape, atăt pentru oameni, căt și pentru dobitoace și toată altă lesnire și țăranilor și tărgoveților”. În aceste condiții, nu este de mirare că domnul nădăjduia ca din vama strânsă de la „târgul ot cișmeaua dela Zoodohu-Pighi” urma să poată fi oferită ctitoriei sale „orânduita milă [...] câte taleri o mie pe an”.

Evoluțiile ulterioare aveau să îi dezmintă însă complet așteptările, căci izbucnirea războiului cu austriecii l-a împiedicat să încheie amenajarea Târgului de la cișmea, iar domnii ulteriori nu s-au arătat interesați de continuarea planurilor lui Mavrogheni. Așa se face că mănăstirea cu hramul Izvorul Tămăduirii a rămas lipsită de cel mai însemnat venit al său, odată ce târgul din vecinătatea ei nu ajunsese să se întemeieze nici în 1792, nici în 1794, nici în 1798.

Absența infrastructurii specifice nu a împiedicat însă oborul ca, pe la începutul veacului XIX, „câte puțin, nebăgat de seamă și fără voie de la stăpânire”, să se mute la capătul Podului Mogoșoaiei, pentru a profita de vadul din zonă. În ciuda interdicțiilor în acest sens din partea autorităților, care, chipurile pentru a proteja pavajul din lemn de „cea mai mare stricăciune” pricinuită de „îmblătura carelor”, le solicitau țăranilor sosiți la oraș cu „cherestele, zaherele și altele ca acestea” să se ducă la Târgul de afară, cei mai mulți vânzători de cherestea veneau doar „până la cișmea la capul podului Mogoșoaiei, unde stăteau adăstând mușterii până când o vindeau”.

Se dovedea astfel, după mai bine de trei luștri, că viziunea comercială a domnului grec fusese inspirată.