Tangoul, din bordeluri în saloanele aristocraţilor

Deşi cu rădăcini lubrice şi de joasă clasă, tangoul a devenit un fenomen cultural şi intelectual de un rafinament extraordinar. Deşi produs al unui melanj de populaţii şi culturi, tangoul a ajuns expresia identitară simbolică a Argentinei. Deşi provenind dintr-o singură ţară, în mod particular dintr-un oraş, Buenos Aires, tangoul este unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite dansuri şi muzici din întreaga lume.

Tangoul este o legendă, un fenomen social şi cultural, una dintre marile pasiuni ale secolului XX. Din eclatanta şi bogata sa istorie (deşi cuprinzând puţin peste o sută de ani), putem spicui doar câteva momente...Începuturi.De ce în Buenos Aires. Se spune că tangoul s-ar fi născut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele mărginaşe ale Buenos Aires). Deopotrivă senzual şi orgolios, tangoul apare într-un context istoric şi social profund multicultural. Imigraţia şi migraţia provincialilor spre oraş, dezrădăcinarea şi iluziile unei vieţi noi, nostalgia, speranţa, nevoia de integrare în noua lume – toate aceste ingrediente s-au amestecat în creuzetul numit Buenos Aires.

Italieni, spanioli, francezi, negri, aproape 6, 5 milioane de imigranţi până în 1940, gauchos (ţărani sud-americani, crescători semi-nomazi de vite) împinşi de sărăcie spre suburbiile oraşului şi mulţi alţii... Muncind din greu, de regulă împrejurul portului, toţi aceştia căutau în timpul liber modalităţi de distracţie, dar şi de integrare în noua existenţă. Deşi de condiţie modestă, los porteños (locuitorii din zona portului) erau, la început de secol, oameni cu un simţ crescut al mândriei, arătat inclusiv în modul în care mergeau sau stăteau în localurile unde îşi făceau veacul, o anume atitudine corporală care a jucat un rol major în evoluţia tangoului până la forma sa coregrafică de astăzi. Ernesto Sabato scria:„Un napoletan care dansează o tarantelă o face pentru a se distra. Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general“.Numele de „tango“.Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci şi ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populaţia din Buenos Aires) se mişcau pe candombe, un dans de sorginte africană cu accent pe percuţie şi ritm. Ritmurile africane şi habanera hispano-cubaneză sunt creditate drept principalele (deşi nu singurele) rădăcini ale tangoului.

Teoriile sunt numeroase cu privire la originea numelui:unele toponime africane, denumirea colonială a locului unde negrii îşi celebrau adunările festive, stâlcirea cuvântului „tambor“ (termen african însemnând „spaţiu închis“, provenit din onomatopee precum tam-tam, desemnând ritmurile muzicilor africane), un dans mexican atestat încă din 1803...

În orice caz, se pare că termenul a fost anterior dansului. În 1889, ­tangoul era definit drept „sărbătoare şi dans al negrilor şi al ţăranilor în America“. A mai trecut un secol până când tango a ajuns să fie „un dans argentinian de cuplu, formulă muzicală binară şi ritm de 2x4, cu răspândire internaţională“.Trecând prin bordeluri. Puţine voci mai contestă astăzi legătura tangoului cu mediul prostituţiei, una dintre cele mai accesibile şi frecventate „distracţii“ în Buenos Aires-ul începutului de secol. Dansul de tango nu era pe atunci sentimental, delicat, ci viclean, lubric, insinuant, picaresc, de o cochetărie neruşinată.Unele voci spun că tangoul era iniţial dansat (exersat) de bărbaţii care îşi aşteptau rândul la prostituate, bordelurile încurajând dezvoltarea acestui dans, întrucât era un bun stimulent al afacerii.

Bărbaţii suburbiilor căutau cele mai incitante mişcări de dans pentru a-şi trece timpul şi a impresiona femeile – şi prin aceasta, desigur, pe alţi bărbaţi. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante mişcări şi figuri de dans în faţa altor bărbaţi, iar apoi a femeilor, ţinea pur şi simplu de un anume sentiment viril. Mândria de a dansa cu măiestrie era în acea vreme o caracteristică a bărbatului orillero (locuitor al cartierelor mărginaşe), iar a avea „două picioare stângi“ era o pată pe prestigiul oricărui bărbat.

Există însă şi teorii care spun că tangoul nu s-a născut efectiv în bordeluri (aşa cum susţine şi Borges), ci doar a găsit aici un mediu propice şi liber de dezvoltare şi tot aici a atras atenţia bărbaţilor de condiţie joasă, dar şi de „lume bună“, care frecventau în secret aceste stabilimente – de altfel, unele dintre puţinele locuri publice care îşi puteau permite să angajeze muzicanţi pentru plăcerea clientelei. La cumpăna dintre secole, dansul de tango se răspândeşte cu frenezie în mediile joase ale oraşului;apar o mulţime de practicas unde se exersează mişcări şi principii de dans. J.L. Borges îşi amintea că în Buenos Aires-ul copilăriei sale, „...la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat“.

Din periferii până în casele înaltei societăţi, tangoul a parcurs un drum complicat (trecând şi prin conventillos, acele case tip vagon în care fiecare cameră putea fi ocupată de o familie de imigranţi din altă parte a lumii), însă relativ rapid. Acest lucru a fost facilitat de tinerii de bon ton care, evadând din strictele norme ale societăţii înalte, căutau în suburbii aventuri şi plăceri facile. Treptat, ei au început să aducă acasă, în faţa doamnelor din cercul familial, savoarea noului dans – desigur, prezentându-le variante „purificate“ de obscenităţi şi sugestii vulgare în titluri sau mişcări. Pe la 1915, dansul de tango începe să reflecte normele de conduită, sociale, de curtoazie şi chiar de igienă ale noii societăţi argentiniene în ascensiune, elemente care s-au păstrat într-o anumită măsură până astăzi în codul de etichetă al stilului „tango salon“. Bărbatului i se cerea un dans simplu, corect, fără figuri exagerate. Femeia trebuia să arate curtoazie şi amabilitate atât în dans, cât şi în afara lui, afişând o atitudine de modestie şi naturaleţe. Era o încercare de a „spăla obrazul“ tangoului şi a-l face accesibil mediilor mai înalte.La Guardia Vieja, epoca de tinereţe a tangoului (1910-1920/25).Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasă a Argentinei şi a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Arhitecţi europeni transformă capitala într-o metropolă cu bulevarde largi şi clădiri în stil european, apar localuri publice elegante ce remodelează obiceiurile de petrecere a timpului liber (cafenele, baruri, cabarete). Versurile de tango se îndepărtează treptat de caracterul vulgar şi picaresc, căpătând profunzime şi sentiment, dar păstrându-şi vivacitatea şi un anume caracter ludic.

Tangoul este acum o muzică preponderent instrumentală, dansabilă, interpretată de grupuri mici de muzicanţi amatori, înarmaţi în general doar cu vioară, flaut şi chitară, fără alfabetizare sau cultură muzicală, cântând „după ureche“ şi inspiraţie. Repertoriul este destul de restrâns, în perpetuă schimbare, iar partiturile de tango – încă inexistente. Puţinii care ştiau să scrie muzica au pus pe portativ unele dintre compoziţiile auzite de la alţii şi au început să le răspândească în nume propriu, astfel încât se ştie foarte puţin despre primii compozitori reali de tangouri. Improvizaţia şi creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.

În ceea ce priveşte dansul, două figuri emblematice în acea vreme erau corte, o sincopă în dans, oprire bruscă ce pregătea quebrada, o improvizaţie considerată golănească, în care femeia îşi menţine greutatea pe un singur picior, cu corpul într-o postură aplecată pe bărbat (astăzi este imaginea caracteristică a tangoului, de regulă folosită ca poză de final). În mediile înalte se întâlneau la milongas anunţuri care interziceau dansul cu cortes şi quebradas, ceea ce a contribuit la diminuarea extravaganţei dansului şi facilitarea accesului acestuia în înalta societate din Buenos Aires.Gardel, „El Rey“.Bandoneonul (instrument de origine germană, folosit iniţial în muzica religioasă) nu apare pe scena tangoului decât în jurul anilor 1900 (când este introdus şi pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolică şi plângăcioasă, expresie pură a acelui „gând trist care se dansează“ – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii săi legendari. Tangoul cu voce apare, probabil, după 1850 şi cunoaşte gloria o dată cu magnificul Carlos Gardel. Acesta îşi începe cariera în 1912, iar până la decesul său timpuriu într-un accident de avion, în 1935, înregistrează peste 500 de tangouri şi joacă în zece filme de tango. În 1917 se naşte unul dintre cele mai celebre tangouri, magnific interpretat de Regele Gardel, piesă cântată şi astăzi în mod tradiţional la sfârşitul unei milonga (petrecere de tango) şi dansată, de regulă, cu un partener special:La Cumparsita.Tangoul cucereşte Parisul.De la statutul de dans al oamenilor de jos şi al bordelurilor până la încoronarea în saloanele occidentale, tangoul a parcurs o istorie complexă între Noul şi Vechiul Continent, cu o strălucită oprire la Paris. O dată cu progresul şi evoluţia începutului de secol în Argentina, mulţi devin înstăriţi peste noapte. Un bărbat „bogat ca un argentinian“, spuneau francezii. Mulţi tineri merg acum la studii la Paris, ducând cu ei şi tangoul, departe de ochii părinţilor şi de conduitele stricte de acasă. Oraşul modei şi al libertăţii îmbrăţişează frenetic dansul atât de stigmatizat în patria sa.

La petrecerile mondene din Paris sunt invitate orchestre şi profesori de tango din Buenos Aires, moda feminină se modifică, fustele devenind mai lejere pentru a facilita mişcările noului dans. Pe la 1902, la Paris existau deja zeci de şcoli care predau tango, printre alte stiluri de dans, iar la 1912 exista deja o modă a profesorilor veniţi din Argentina. Deşi nobilimea din Buenos Aires punea succesul parizian al tangoului pe seama ignorării originilor sale deochiate, totuşi Parisul era pe atunci vitrina modernităţii, iar ceea ce entuziasmase Parisul este primit înapoi în Argentina cu braţele deschise.La Guardia Nueva (1920/25-1940).Popularitatea tangoului cu versuri semnalează apusul Guardia Vieja şi al câtorva dintre caracteristicile sale:caracterul boem, amatoricesc al improvizaţiilor interpretative, primatul caracterului dansabil al muzicii, absenţa cântăreţului. Noua Gardă este a profesioniştilor muzicii, a primatului versurilor şi a rafinamentului interpretării vocale şi ­instrumentale. Muzica de tango devine un fenomen de masă şi o industrie culturală, iar gustul publicului se rafinează şi se diversifică.Adoptat din ce în ce mai mult şi în cercurile înalte din Buenos Aires sub influenţa succesului parizian, tangoul îşi face intrarea în teatre şi în alte locuri frecventate de lumea bună. Ritmurile agile şi jucăuşe fac loc unor note şi versuri mai melodioase, melancolice. Muzicienii sunt acum profesionişti, apar aşa-numitele orquestras tipicas de tango, de regulă, în formula sextetului:două viori, două bandoneonuri, un contrabas şi un pian. În compoziţii şi interpretare creşte importanţa solo-urilor precum şi a dialogului dintre instrumente. Prosperă în această perioadă orchestre celebre precum De Caro, Troilo, Pugliese, Tanturi, Fresedo, D’Agostino, Calo...

Începutul anilor 1930 aduce nuanţe sentimentale dramatice în tango, reflectând criza economică şi influenţele dictaturii militare asupra societăţii argentiniene. Acum se afirmă unul dintre primii mari compozitori de tango, Enrique Santos Discépolo, cu tangourile lui sarcastice, cu accente de disperare. Unul dintre cele mai cunoscute tangouri ale sale, Cambalache, reflectă un „air du temps“ care şi astăzi stârneşte reflecţii:„Că lumea a fost şi este o porcărie, o ştiu deja. În anul 506, şi în 2000, la fel... Dar că secolul XX este o desfăşurare de insolenţă maliţioasă, nu mai se îndoieşte nimeni... Azi se dovedeşte că e totuna să fii drept sau trădător! Ignorant, înţelept, hoţ, generos sau înşelător... E totuna să fii un măgar sau un mare profesor!... Secol XX, haotic, problematic şi febril!“Epoca de aur (1940-1950).Este perioada cu cea mai prolifică producţie de muzică de tango. Buenos Aires numără acum aproximativ 200 de orchestre de tango, un număr record pentru acea epocă. Tangoul este interpretat în cele mai luxoase localuri de noapte, unde publicul doar ascultă orchestrele, fără a dansa. Spectatorii scriu pe şerveţele numele cântecelor cele mai dorite, iar chelnerii prezintă aceste solicitări pe o tavă directorilor de orchestră. Cele mai iubite piese ajung să fie transmise la radio, apoi imprimate pe discuri, astfel încât ce apare pe vinil are deja girul publicului. În las confiterias (cafenele), muzica orchestrelor de tango se putea şi dansa. Vânzările de discuri iau o amploare nemaivăzută, discografia devenind o adevărată industrie naţională datorită competiţiei acerbe a orchestrelor şi cântăreţilor de tango de a prezenta publicului piese cât mai atractive. Tangoul ia în stăpânire toate colţurile oraşului, inclusiv străzile.Fenomenul Piazzolla şi Tango Nuevo. După anii ’50, evenimente străine de tango încep să influenţeze puternic istoria acestuia. Inflaţia crescândă, venirea la putere a unor regimuri militare şi alte frământări social-politice generează o criză a cabaretelor şi a localurilor de lux. Cinematograful aduce în atenţia publicului noua modă, jazz-ul, care pune treptat tangoul într-un con de umbră. Lumea e cucerită de vioaiele ritmuri ale muzicii rock, twist, pop, iar tangoul e privit acum ca o muzică vetustă şi prea nostalgică pentru setea de viaţă a epocii. Şi totuşi, tangoul supravieţuieşte în forme surprinzătoare. Este momentul în care se afirmă scandalosul Astor Piazzolla. Lipsit de respect pentru tradiţia tangoului, distrugător al armoniei şi haotic – aşa au calificat veteranii Guardia Vieja muzica celui pe care l-au numit „asasinul tangoului“. Născut în 1921, Piazzolla învaţă să cânte la bandoneon pe Bach, Mozart şi Schumann.

La 13 ani are un rol mic în legendarul film al lui Gardel, „El dia que me quieras“, iar familia lui întreţine legături apropiate cu marele cântăreţ – o prietenie care, aşa cum urma să arate istoria, alătura două figuri aproape mitice ale tangoului. După o perioadă petrecută în Europa, Piazzolla se întoarce, în 1938, la Buenos Aires şi începe să cânte cu mari orchestre de tango ale vremii. Învăţase să iubească tangoul, dar, conform propriilor declaraţii, cântând luni, ani la rând, aceleaşi compoziţii, începe să urască tangoul, plictisindu-se teribil... Atunci Piazzolla decide să facă o schimbare. Începe astfel o etapă halucinantă a tangoului:se naşte epoca Tango Nuevo, incorporând influenţe din jazz şi muzica clasică, cărora Piazzolla li se dedică pasionat la nici 30 de ani.

Pleacă la Paris şi devine elevul unei celebrităţi a pedagogiei muzicale:Nadia Boulanger. Ruşinându-se să spună că este muzician de tango şi că până atunci cântase în cabarete, Piazzolla este întrebat la ce instrument cântă. „N-am vrut să îi spun că la bandoneon, pentru că m-am gândit că mă dă afară pe scări. În cele din urmă i-am mărturisit, iar ea m-a rugat să îi cânt ceva din compoziţiile mele de tango. Deodată a făcut ochii mari, m-a luat de mână şi mi-a spus:Prostule, asta e Piazzolla! Am luat toată muzica pe care o compusesem, zece ani din viaţa mea, şi am aruncat-o la gunoi în două secunde“. Revenind la Buenos Aires, în 1960, şi dedicându-se compoziţiilor de tango, Piazzolla cunoaşte un succes care depăşeşte rapid graniţele Argentinei.

După epoca de glorie a lui Piazzolla, începând cu anii ’80 apar noi figuri pe scena muzicii de tango, dar şi pe cea a dansului, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile şi stilurile este redescoperit cu frenezie.

Din Vocabularul Tangoului

Milonga. Termenul desemnează o muzică, un dans şi locul (adunarea) unde se dansează acesta. Sensul originar este de „poveste lungă, poliloghie, gogoaşă“. Se spune că în anumite localuri gen Sunderland sau Canning nu doar că milongueros nu îşi permiteau să danseze decât după ani (!) de practică şi de experienţă, dar existau şi coduri de comportament a căror încălcare era sever sancţionată:lipsa vestimentaţiei adecvate, orice urmă de grosolănie sau lipsă de maniere, chiar şi „tupeul“ de a face anumite figuri în dans (de pildă, Gancho – figură în care unul sau ambii parteneri încârligă un picior în jurul piciorului sau a taliei partenerului). Milongile anilor ’50 erau cu adevărat un ritual. Era de neconceput ca dansatorii să nu vină în costum, cu cravată, ca doamnele să nu se aranjeze cu multă atenţie, sau ca eticheta să nu fie respectată, chiar dacă milongueros, dansatorii în stilul milonga, erau încă priviţi ca persoane cu o faimă nu extrem de bună.Cabeceo. Nu e clar când a apărut „instituţia cabeceo“, acest gest discret, abia perceptibil, dar indubitabil, pe care bărbatul îl face cu capul spre pista de dans în timp ce susţine privirea unei doamne, gest echivalând cu o invitaţie la dans şi fiind apanajul strict al bărbatului. Cert este că el rămâne şi astăzi unul dintre codurile nescrise ale tangoului. Dincolo de utilitatea sa (evitarea situaţiei stânjenitoare, în care bărbatul străbate sala de dans pentru a invita o femeie, dar este refuzat), cabeceo este expresia orgoliului porteño, a eleganţei rafinate a tangoului, prima verigă a lanţului invizibil care va lega cuplul pe durata unui dans. Unii îl consideră anacronic, relicvă a atitudinii macho. Alţii susţin că acest gest este o artă, un joc al seducţiei şi relaţionării dintre bărbat şi femeie, un parfum de eleganţă care persistă indiferent de vremurile tulburi sau banale pe care le trăim. Bărbatul invită, dar femeia poate aluneca cu privirea peste privirea bărbatului, semnalizând astfel refuzul.