Tancurile româneşti intră în Chişinău

Mai are puţin şi atinge suta de ani, dar, duminică de duminică, merge la Catedrala Eroilor din Târgovişte, la slujbă. În uniforma militară, cu toate decoraţiile pe piept şi cu semnul de tanchist pe epoleţi. Colonelul în retragere Ion N. Mihai – pentru că despre dumnealui e vorba – locuieşte la curte, prin zona unde, odinioară, se afla cazarma Regimentului de care de luptă, azi dominată de câteva supermarketuri. Dintre cei care-l văd, puţini ştiu că domnul îmbrăcat în uniformă este un supravieţuitor al luptelor din vara anului 1941 pentru eliberarea Basarabiei, decorat cu Virtutea militară de război clasa a II-a[1].

Fiu de miner, colonelul veteran Mihai s-a născut la 20 aprilie 1914, în comuna Aninoasa, judeţul Dâmboviţa, într-o familie cu patru copii;mezinul, Constantin, încorporat la jandarmi, a murit într-un spital bucureştean, în 1943, rănit fiind în Ucraina, în urma unui bombardament, pe când executa misiuni specifice trupelor de ocupaţie. Ion Mihai, pe de altă parte, deşi a luptat în prima linie – şi nu o dată a văzut moartea cu ochii – a scăpat numai rănit. Inclusiv din Cotul Donului, din încercuire, avea să scape, şi asta numai datorită norocului şi a faptului că a fost tanchist. Şi încă unul venit în armată ca voluntar, în 1932, deşi era contingent 1936, pe timpul „revoltei ceferiştilor”, cum îi place să spună, dar, de fapt, tot într-o perioadă de mare criză economică, precum cea de azi, pe când rămăsese şomer.

S-a instruit, desigur, pe străvechile Renault-uri model 1917, intrate în dotarea armatei române în 1919, şi rămase aşa, ca nişte relicve uşor modernizate, inclusiv în anii războiului, în vreme ce armatele celelalte aveau tancuri de două-trei ori mai performante, din toate punctele de vedere. A efectuat stagiul militar trei ani, până în 1935, la Regimentul de tancuri din Târgovişte, primul şi singurul din armata română la ora aceea, abia în 1939 formându-se un al doilea regiment. Din povestea complicată, dar fascinantă, a tanchistului târgoviştean, alegem pentru acest număr al revistei „Historia” episodul atacării – sau al eliberării – oraşului Chişinău, în zorii zilei de 16 iulie 1941.

Recunoaşterea:„plantam ţăruşi văruiţi cu alb”

„Eram sergent, mecanic conductor pe tancul «Renault»”, îşi aminteşte bătrânul tanchist, „care era dotat cu tun «Puteaux», de 37 mm, şi având viteza de doar 4 kilometri pe oră(de fapt, avea 7, 7 km/oră, iar cel modernizat ajunsese la viteza astronomică de... 20 km/oră – n.a.)când nemţii au declanşat războiul, în 1939.

Abia atunci, cu puţin înainte de începerea războiului, am primit R-2-urile moderne[2], cehoslovace – era diferenţă mare, cu 60 km la oră(sic!), staţie de telegrafie fără fir, două mitraliere... –, aşa că ne-am instruit o dată cu nemţii, care veniseră şi la noi, la Târgovişte, pentru front. Am făcut aici pregătire cu ei şi am plecat pe front tot cu ei, ordinul fiind că luptăm pentru distrugerea bolşevismului. Colonelul Emilian Ionescu era comandantul regimentului, şi tot cu el am plecat pe front, iar căpitanul Mitu era comandantul companiei a doua, unde eram încadrat eu. Şaisprezece tancuri avea compania (adică trei plutoane a câte cinci tancuri, plus unul al comandantului de companie), iar eu, ca tehnician, răspundeam de starea tehnică la toate. La pluton era comandant sublocotenentul Gh. Şuşală(ucis de un lunetist mai târziu, după trecerea Nistrului – n.a.), din Câmpulung Muscel. Cu el în frunte am plecat către Rm. Sărat, în luna mai a anului 1941, într-o aplicaţie desfăşurată printr-o comună de munte. Iar de acolo, în iunie, când am terminat aplicaţia, în marşuri efectuate numai pe timpul nopţii, ne-am îndreptat iar spre gara din Rm. Sărat, ca să îmbarcăm. Numai că, în loc să pornim spre Târgovişte, cum se aşteptau unii, am luat-o către Paşcani. Acolo am şi debarcat – vizavi de gară e o pădure mare, de plopi, acolo am intrat – şi am rămas trei zile şi trei nopţi, camuflaţi.

Iar pe 21 iunie, noaptea, am trecut Prutul pe pod de vase, în comuna Brătuşeni. Cei mai mulţi dintre noi bănuiam totuşi încă din aplicaţie că mergem pe front, dar nu ştiam cât de repede vom ajunge... Iniţial, desigur, s-a făcut pregătire în vederea trecerii Prutului, am tras tot noaptea în apropiere de malul râului, camuflaţi prin lanuri de porumb şi liziere de pădure, trecuse deja infanteria peste noi, frontul era la trei kilometri de Brătuşeni, calea era liberă când am primit ordinul de marş. Am luat contact cu ruşii chiar după Brătuşeni, către Bălţi, căruia ruşii îi dăduseră foc, i-am izgonit de acolo, după care am ieşit, câteva zile, în refacere. Tactica era să ne fixăm în spatele trupelor şi, când se dădea ordinul de atac, treceam printre unităţile de infanterie motorizată şi ei veneau după noi, nu băgau infanteria înainte, că nu mai ieşea niciunul. Am avut în eşalonul nostru, al Regimentului 1 Care de luptă din Divizia 1 Blindată – în care mai erau încadrate Regimentele 3 şi 4 Vânători Moto –, şi Regimentul 1 Artilerie reperaj, de la Bucureşti, dar şi unităţi de tunuri anticar, date ca însoţire. Înaintea atacului nostru, se făcea pregătire de artilerie de 15 minute, apăreau apoi rachetele de semnalizare:roşie, care semnifica «Atenţie!», iar la verde plecam. Iniţial, însă, făceam recunoaşterea, evident că noaptea, plantam ţăruşi văruiţi cu alb, iar când primeam ordinul de atac mergeam pe linia lor până când începea inamicul să tragă. Aşa am procedat şi la asaltul Chişinăului, pe 16 iulie 1941”.

„Nu mai reţin, în împrejurările acelea, dacă mă gândeam la Dumnezeu”

„Era în zorii zilei, la 3.30-4.00 dimineaţa, atunci am pornit. Ne-am apropiat de unităţile de infanterie, care erau deja pe poziţie, şi am intrat în oraş, fiecare tanc pe direcţia – mai exact, pe strada – stabilită conform schemei de luptă. Eram pe tancul cu numărul tactic 234 sau 235, nu mai reţin exact, înaintam pe o stradă laterală faţă de Bulevardul Alexandru Ioan Cuza, în stânga noastră era fabrica de zahăr, şi am urcat puţin ca să ies pe Alexandru cel Bun – era o mânăstire de măicuţe acolo –, când m-a lovit un proiectil anticar, frontal, direct în placă. Bătea de peste tot artileria, văzusem fabrica de zahăr şi urcam, eram în rampă, intenţia era ca să intru la adăpost, când am văzut, brusc, o flacără albastră, urmată imediat de un cutremur, nimic altceva...

Eram cu ochii pironiţi pe vizor, remarcasem gurile de foc şi am intuit şi cum plecau proiectilele;evident că ştiam şi ce am de făcut numai că, dat fiind faptul că ne găseam pe stradă, în oraş, era greu, foarte greu ca să scăpăm cu fuga, posibilităţile fiind limitate, nu ca pe câmp, când te orientezi rapid unde să te duci, în ce gaură de şobolan să te bagi... Atâta ce ne mai putea salva, faptul că bolşevicii aveau în faţă mai multe ţinte, nu doar tancul meu, căci atacasem cu toată compania, aveam plutoane de tancuri şi în dreapta, şi în stânga, deci puteau fi derutaţi şi să tragă mai împrăştiat;numai că eu nimerisem în sectorul unor buni trăgători, asta a fost.

Nu mai reţin, în împrejurările acelea, dacă mă gândeam la Dumnezeu, la ce am de făcut sau la altceva când, deşi încă nu-mi revenisem din şocul primei lovituri, l-am auzit pe Davidoiu, radiotelegrafistul, strigând precipitat «Atenţie!» şi, instantaneu, am văzut a doua flacără albastră. De data asta, ne-au pocnit în roata de întindere din stânga, moment din care n-am mai putut înainta niciun centimetru şi, prin urmare, m-am considerat scutit de orice grijă din punctul acesta de vedere, adică al orientării la teren. Practic, rămăsesem acolo, punct fix în bătaia tunarilor bolşevici”.

„Aveam strania senzaţie că suntem ca şi îngropaţi de vii într-un cavou”

„Cum şi artileria noastră de însoţire continua să bată, iar din cauza prafului nu mai vedeam nimic, şi cum nimeni din echipaj nu mai scotea o vorbă, după ce mi-am revenit a doua oară în treizeci de secunde din ameţeală, am întors capul spre stânga, către Davidoiu, conjudeţean de-al meu, din Moroieni, strigând cât am putut de tare:«Hei, ce faci, mai trăieşti?», «Ce să fac – a bâiguit Davidoiu cu fereală, ca nu cumva să-l audă tunarii bolşevici – stau aici!», «Cum te simţi?», am insistat eu, mai mult ca să prind curaj decât interesat anume de cum se simte el, la care mi-a răspuns tot la fel de nesigur, prin ceaţa atotcuprinzătoare:«Mă simt bine...»

Atunci mi-am amintit şi de ceilalţi doi, de trăgător – sergentul Cojocaru, omul nostru de bază – şi de încărcător, un soldat al cărui nume nu-l mai reţin. Cum toţi erau teferi şi cum altă şansă oricum nu aveam, am deschis capacul de salvare şi întreg echipajul, în nici trei secunde, cred, ne-am regăsit sub tanc, aşteptând să vedem ce se va mai petrece prin preajmă. Numai bine că am auzit o nouă pocnitură şi imediat am simţit că trosneşte ceva, apoi că începe să fâsâie chiar acolo, aproape de noi, ba chiar că se face fum, unul gros de tot, nu vedeai prin el. Am zis că sunt gaze şi, în mare viteză, ne-am pus măştile. Dar nu erau decât nisipul şi praful de cărămidă care se scurgeau dintre dărâmături;acea ultimă lovitură nu ne mai nimerise carapacea, reuşise, în schimb, ca să dărâme un zid din blocul lângă care fuseserăm surprinşi exact peste noi. Ceea ce, după cum am constatat mai târziu, a însemnat salvarea noastră, întrucât ne-a acoperit aproape complet;aveam strania senzaţie că suntem ca şi îngropaţi de vii într-un cavou;noroc că mai rămăseseră câteva spaţii mici în dreptul uneia dintre şenile, cu vedere la stradă.

Am rămas acolo, sub tanc, între două focuri, de la ora 4.15 dimineaţa până la ora 2 după-amiaza, când au ocupat ai noştri. Mai înainte, însă, nu fără emoţii, şi încă mari de tot, îi văzusem printre galeţii tancului pe soldaţii ruşi cum se retrăgeau fără ca măcar să-şi imagineze că la nici doi paşi de ei, noi patru, echipajul de pe 234 – da, cred că 234 era numărul nostru –, eram vii şi nevătămaţi, fără nicio zgârietură, dar tare speriaţi. Probabil că ne crezuseră morţi, altminteri precis că le-ar fi dat prin cap ca să ne mai trimită plocon măcar o grenadă. Deci, stăteam cu capul la cutie cam de zece ceasuri şi nici nu ne imaginam că nu mai stăm tot pe-atâtea, cel puţin până la miezul nopţii, când, la ora de care ziceam, au intrat ai noştri. Abia după aceea am prins curaj şi am ieşit afară, am remorcat tancul cu altul, l-am băgat în parcul oraşului şi am aşteptat atelierul mobil. În dreapta, acolo în parc, aveam alte patru tancuri lovite, într-unele muriseră oameni, unii arşi, că «Skodele» aveau rezervoarele de benzină pe lateral, două sute cu două sute de litri;într-unul arsese tot echipajul, doar oasele şi craniile – patru căpăţâni! – mai rămăseseră. A doua zi, a venit Ion Antonescu la faţa locului, cu o echipă de specialişti cehi, cu o forjă electrică, mi-au pus roata, au reparat patru din cele cinci tancuri, după care am plecat imediat pe direcţia Chirca, Mereni, Tighina, găsind regimentul la Vadul lui Mihai, unde am rămas încă două săptămâni, până când s-au pregătit podurile, ca să trecem, dar, totodată, aşteptând şi ordinul, adică în ce fel ni se hotărăşte soarta, dacă să mergem mai departe sau nu, cu nemţii”.

„Şi tot ce venea, seceram!”

Până la urmă, sergentul instructor Ion Mihai din Târgovişte avea să treacă totuşi Nistrul, către Karpova, oprindu-se mai întâi la Odessa, iar în anul următor în Cotul Donului, unde, practic, va trăi cea mai dramatică experienţă a vieţii lui;şi pe care o vom prezenta într-unul dintre numerele următoare ale revistei. Până la Cotul Donului, văzuse însă zeci de tancuri arse.„Erau roşii din cauza benzinei, a uleiului, a vaselinei!”, exclamă în timpul rememorării, nu fără o undă de emoţie-n glas, şi recunoaşte franc nu că îi fusese frică, ci că trăise „clipe de groază”imaginându-şi că va ajunge la fel, într-o bună zi.

Veteranul Ion N. Mihai, anul trecut, de Ziua Tanchiştilor, în cazarma Batalionului 114 din Târgovişte, în mijlocul mai tinerilor săi camarazi de şcoală nouă

Evident, cum s-a văzut scăpat din prima bătălie, a înaintat raport ca să fie mutat, dar cine să-i ia locul în infernul acela? Într-un final, se va consola cu ideea că acela era destinul său şi, după câteva săptămâni în care, sub imperiul instinctului de conservare, s-a purtat„cu fereală şi reţinere, măcinat de sumedenie de gânduri”, în urma unei alte bătălii – nici că mai are importanţă care – s-a trezit că prinde curaj:„Aveam la picior declanşator pentru mitralieră şi când nu trăgea radistul, apăsam eu... Şi tot ce venea, seceram! Când vedeam pe vizor că pică jos, nu-mi venea să cred că eu eram cel care, cu un simplu gest, ca într-o joacă de oameni mari, hotăram soarta a cel puţin o grupă, dacă nu chiar a unui pluton întreg de infanterişti. De fapt, era un fel de duel care pe care”.

Un politruc:„Câţi ruşi ai împuşcat?”

După 9 mai 1945, sergentul instructor Ion Mihai a fost declarat criminal de război. „Venise un politruc de la eşalon”, rememorează el azi, nu fără oarece strângere de inimă. „Avea un dosar, se uita acolo şi te întreba:«Ce ai făcut în cutare punct?», «Pentru ce ai fost decorat cu Virtutea militară?», «Câţi ruşi ai împuşcat?» ş.a.m.d”.Iniţial, neintuind de ce i se pun astfel de întrebări, a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri, făcând pe eroul:„...Am împuşcat câţi am văzut cu ochii!”.După răspunsul acesta a rămas arestat în cazarmă câteva zile, păzit de santinelă, cu încă doi „viteji inconştienţi” din categoria lui, între care un ofiţer decorat cu „Mihai Viteazul”, pe nume Ştefan Ţarălungă. Între timp, până în ziua când au fost chemaţi ca să-şi spună ultimul cuvânt, tanchistul nostru a avut suficient răgaz ca să mediteze şi să ia hotărârea cea mai înţeleaptă din toate câte le luase în întreaga lui viaţă de până atunci. Va declara spăşit că el nu a fost decât un simplu subofiţer, atât;care, o dată ajuns pe front, nu a făcut altceva decât să-şi respecte jurământul militar. „N-am fost mare comandant de oşti”, a subliniat el, „ci mecanic conductor... Nu mi-am făcut decât datoria de mecanic conductor, atât...”

Declaraţia aceea, dar mai ales faptul că pe front nu fusese decât un simplu sergent instructor, avea să-i aducă salvarea. „Dacă veţi face în continuare serviciul tot aşa cum l-aţi făcut înainte”, l-a preavizat politrucul, „rămâneţi în armata populară”. Şi a rămas până la trecerea în rezervă, în 1970, ca plutonier adjutant şi şef de serviciu materiale tehnice la Depozitul de armament din Târgovişte. Ca veteran de război, încadrat pe funcţie de ofiţer, va avansa până la gradul de colonel. Evident, onorific. Adevăratul lui grad însă, cum îi place să afirme, rămâne acela de... tanchist, fost combatant şi scăpat cu viaţă din infernul Frontului de Est.

NOTE

[1]Obţinută pentru capturarea unui ofiţer de stat major sovietic, în încercuirea de la Cotul Donului, de la finele lui 1942, graţie căruia, tanchiştii români din unitatea sa au găsit intervalul liber care le-a asigurat salvarea.

[2]Mai exact Skoda R-2, Model 1935, de 10, 5 tone greutate, cu echipaj de patru oameni, blindajul 12-35 mm, motor tip Skoda cu 6 cilindri, de 120 CP, viteza maximă de 35 km/oră, raza de acţiune 190 km, armat cu tun de calibrul 37, 5 mm şi două mitraliere de 7, 92 mm.