Superioritatea cuirasatelor americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
După 1930, conducătorii marilor puteri europene au început să aibă discursuri agresive, dublate de o politică de înarmare și de folosire a forței în relațiile internaționale. Fabricile au început să primească masive comenzi militare și mulțimile de curioși priveau cu plăcere uimitoarele realizări ale industriei constructoare de mașini. Au intrat în istorie tancurile și avioanele germane și britanice.
Vapoarele militare erau cele ce înghițeau cel mai mult metal și un cuirasat precum Bismarck avea tunuri ce lansau proiectile de câte 800 kg. Erau imaginea puterii industriei metalurgice și Adolf Hitler considera că are suficientă putere pentru a acționa militar. A intrat în conflictul ce va ajunge mondial fără să aibă un cuirasat adevărat în stare de funcțiune. Nu bănuia că există undeva un păianjen mare și veninos ce dorește primul loc pe plan mondial.
Acest gigant era SUA și conducerea de la Washington a luat cele mai bune decizii în domeniul pregătirii de război. Dacă Germania se străduia să construiască două cuirasate cu tunuri de calibrul 380 mm, șantierele americane lucrau intens la două dotate cu piese de 406 mm. Artileria era compusă din câte nouă guri de foc grele, cu una în plus față de partea germană. USS North Carolina și USS Washington erau cele mai puternice din lume, despre unitățile clasei Yamato informațiile lipsind în epocă. Blindajul din oțel special era capabil să facă față unor lovituri de calibrul 356 mm, ceea ce era însă prea puțin pentru gusturile amiralilor.
Două vapoare înseamnă prea puțin la nivel planetar și în iulie 1939 au fost puse în șantier alte două nave. USS South Dakota și USS Massachussets aveau aceleași tunuri de calibrul 406 mm, dar blindajul era conceput pentru rezista și la obuze de aceleași dimensiuni, așa cum existau în dotarea cuirasatelor Nagato și Mutsu. Bismarck era o jucărie în raport cu ce se construia în arsenalul democrației. Este interesant că nimeni nu știa dacă o să fie un nou război, dar șantierele navale de peste ocean lucrau din plin și la dimensiuni greu de bănuit de către observatorii militari ai timpului.
Cum surprizele strategice sunt mereu posibile, conducerea de la Washington a dat undă verde pentru construirea cuirasatului USS Indiana în noiembrie. Cum nu este bine ca un vapor militar să acționeze singur, a fost pusă în șantier și nava USS Alabama. Adolf Hitler a constatat repede că războiul înghite rapid metalul și a renunțat la flota de suprafață, mai ales că nici combustibil lichid nu avea suficient pentru a lupta pe toate fronturile. SUA a continuat politica de dotare cu cuirasate pentru că avea materii prime din belșug și alte patru au fost introduse în producție până în decembrie 1941. Liderii niponi au crezut că vor ataca un stat slab înarmat și lipsit de voință, dar au avut de înfruntat un gigant hotărât să lupte până la ultimul proiectil de 1.225 kg. SUA a avut cel mai coerent program de înarmare pentru cucerirea lumii, dar drumul i-a fost deschis de luptele dintre ceilalți competitori. Având posibilități industriale limitate, au trebuit să renunțe la anumite programe destinate asigurării supremațiesupi militare. Marea Britanie a ales tunurile de calibrul 356 mm pentru a face față competiției cu flotele Axei. Italia și Germania au fost silite să se oprească la 381 mm, coloșii metalici fiind adevărate găuri negre în ceea ce privea consumul de combustibil.
Soluția trecerii la producția masivă de submarine a venit de la sine, succesele din prima conflagrație mondială părând promițătoare. Pariul pe torpiloarele subacvatice a fost unul pierzător la nivel strategic. Micile nave pot distruge, ceea ce au demonstrat din plin, dar nu au potențial pentru cucerire. Adolf Hitler n-a îndrăznit să ordone forțarea Canalului Mânecii în 1940 pentru că flota de suprafață nu putea să facă față întâlnirii cu unitățile Royal Navy. Lecția din Norvegia fusese învățată, apariția cuirasatului HMS Warspite fiind mai mult decât suficientă pentru pierderea unei mulțimi de distrugătoare. Flota germană n-a mai avut acțiuni de amploare după lecția norvegiană.
Pregătirile americane au fost organizate perfect și noile cuirasate au ieșit din șantiere precum dinții rechinului. Unele erau finisate, alte lansate și cu armamentul în curs de montare, celelalte erau în diferite stadii de asamblare, pentru altele se pregăteau materialele și ultimele, cele din clasa Montana, erau în așteptarea ordinului de intrare în producție. N-a mai fost cazul pentru că erau prea multe cuirasate și portavioanele începeau să devină nava esențială pentru controlarea comerțului mondial, cel aducător de mari beneficii. Adevărul este altul. SUA avea puterea economică să construiască giganții dotați cu 12 piese de calibrul 406 mm, dar ar fi fost absolut inutili în lipsa unor ținte care să justifice o astfel de putere de foc pentru tirul apropiat. Navele cu nouă tunuri au fost considerate suficiente și au rămas în dotare pe perioada Războiului Rece, armamentul greu fiind dublat de o mulțime de rachete de ultimă generație. Vapoarele cuirasate erau o platformă ideală de lansare a armelor de precizie pentru că puteau să reziste inclusiv la șocul unor explozii nucleare.
Foto sus: USS North Carolina (foto: US Navy / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
