⬆

Suferințele soldaților răniți în vremea Marelui Război. Mărturia unui medic militar

Autor: Redacția

Fiu al generalului Nicolae Dona, participant la Războiul de Independență, Raul Dona și-a început cariera medicală în 1898, fiind numit medic la Roșiorii de Vede. În anii 1917 - 1918, doctorul Raul Dona a notat în jurnalul său toate experiențele trăite în vremea Marelui Război. Însemnările sale sunt un veritabil tablou de epocă, o mărturie a celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în decursul istoriei. Datorită acestui jurnal, scris din dorința de a-i lăsa fiicei sale câteva însemnări asupra primelor luni de viață, ajungem să-i cunoaștem pe membrii familiei medicului militar, pe prieteni și apropiați, dar și suferințele și lipsurile suferite de populația civilă și de soldații răniți în lupte.

La 7 februarie 1916, Raul Dona s-a căsătorit cu Niculina Delavrancea (1890-1981), cea de-a treia fiică a scriitorului Barbu Delavrancea. În vara aceluiași an, România a intrat în Primul Război Mondial, medicul Raul Dona fiind purtat de la Cernavodă, pe Valea Oituzului și a Bicazului, unde s-a confruntat cu necesitatea tratării unui număr copleșitor de răniți în condiții aproape inumane. Înrăutățirea situației de pe front și apropierea trupelor germane de București au determinat familia Delavrancea să se refugieze în Moldova, spre sfârșitul toamnei anului 1916. Noul an l-a găsit pe medicul militar la Vaslui, alături de soția sa și de fetița lor de câteva luni, botezată de asemenea Niculina.

Jurnalul doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni. La începutul lunii februarie, Raul Dona nota în jurnalul său suferințele militarilor răniți, care stăteau în frig în spitalele supraaglomerate:

„Bolnavii tremură de frig în spitale unde sălile au temperatura de afară, adică adesea -15, -10, și carele de rechiziție care ar trebui să transporte lemne sunt întrebuințate la scoaterea și căratul gheței pentru a umple ghețăriile!! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne? Luptătorii întorși bolnavi, cari vin la spital, stau în frig, în viscol, 5-6 ceasuri înainte de a le veni rândul să fie văzuți – e un singur nenorocit de doctor ovrei care, șchiop – fost rănit –, stă în frig pe la săniile și carele pline de bolnavi, unii peste alții, tifici în majoritate; se căznește să-i jongleze, plasându-i prin diferite servicii de izolare sau de neizolare, după cazuri etc. Adesea trimete bolnavi la un spital unde i s-a spus că sunt 8 locuri vacante și, când ajung nenorociții rebegiți, sunt refuzați, îi aduce înapoi, mor de frig în sanie, alții gem, plâng, imploră să fie băgați undeva «să nu-i mai poarte prin frig». Halal de așa îngrijire!”.

«Drepturile omului? N-ai nici un drept!»

Medicul Dona se întreabă revoltat „ce fac cei mari? De ce nu rechiziționează localuri noi pentru plasarea acestor nenorociți? Nu știu oare? Ori nu vor?”. Tot el oferă răspunsul: liderii politici cunosc suferințele soldaților, „dar ei nu suferă de nimic și… nu se face NIMIC”.

„La Iași se dau concerte și reprezentări așa-zise de binefacere: într-un singur jurnal ce mi-a căzut din întâmplare în mână, am văzut 7-8 reprezentări anunțate în Iași în câteva zile, nici o săptămână. Când vezi ordine tipărite pretutindeni și afișate cu strictețe că orice întrunire de 3 persoane sau reunire de câțiva oameni se va pedepsi cu cea mai de pe urmă asprime etc., te întrebi: nu e oare frica că o să crape bășica, că o să plesnească coarda prea întinsă și o să sară norodul cu parul pe hoții și viermii cocoloșiți prin gheliruri și cașcavaluri grase? Toți luptătorii, din toate națiunile, desigur că doresc pacea. O infimă minoritate, totuși, ne duce pe toți la peire. [...]

Drepturile omului? N-ai nici un drept! Te iau în război, dacă ești viteaz și te-a rănit, te lasă să mori de frig în spital, căci d. ministru are nevoie la vară de gheață și alții de înghețată – trebuie și asta… Când întrebi: pentru ce gheață acuma? Ţi se răspunde… (gheață) pentru spitale – la vară! Oare nu cumva numai un spital e fără lemne și eu, de indignare, mă revolt pe nedrept? Nu! Toate spitalele de aci n-au lemne, în toate degeră bolnavii și personalul. Am făcut repetate rapoarte p[entru] asta la Comitet, dar… degeaba. Ţi se răspunde: iaca, o să dau ordin urgent!!! (Pădurea e la 2‑3 kilometri). Când se aduc lemne, se dă spitalelor lemn de tei și răchită. [...]

Nu pot să ferb o apă, să spăl rănile, să mă spăl pe mâini, căci n-am lemne. Dar ce e și mai revoltător este că nu ne dă nici săpun! După ce te umpli pe mâini de puroi, de sânge, de infecție, apoi nici nu te poți săpuni. Nu e săpun în tot Vasluiul. De ce? F[iind] că favoriții își fac provizii, cum se făcea cu zahărul la București, iarna trecută. Și ce e, se ascunde, și unde trebuie să fie, nu se dă”.

După ce ne poartă în vremea pribegiei din Moldova, alături de autor , jurnalul se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un București devastat de război, dar cu un tablou plin de optimism al retragerii germanilor:

„Evenimentele politice sunt extraordinare. De unde la sosirea noastră în București nemții erau tari și mari, ne surchideau, ne oprimau pe alocurea greu de tot, neputând găsi noi, românii, dreptate la ei… ce să vezi, într-o bună zi, se vorbește că pleacă! Pleacă nemții!”

Sursă: Raul Dona, Jurnalul unui medic militar, 1917-1918, editura Humanitas, București, 2018.