,,Pe aripile vântului”,povestea primului film despre Sclavia din S.U.A nominalizat la Premiile Oscar

Anii 1930 marchează în Cinematografia Hollywoodiană sfârșitul tradiției de portretizare a negrilor drept o ,,rasă inferioară”, folosită în producțiile cinematografice doar cu 2 scopuri:fie pentru a-i amuza pe  cetățenii  americani albi, fie pentru a le stârni indignarea prin acțiunile sălbatice și scandaloase pe care le comit. În această perioadă mai apare un singur film ce analizează Problema Sclaviei în S.U.A, însă acesta este unul cât se poate de fermecător și bine realizat din toate punctele de vedere, fiind vorba de...,,Pe aripile vântului”, un film care va marca o schimbare în privința felului în care afro-americani erau portretizați în filmele americane(până în acel moment).

      I.Aspecte generale despre apariția filmului și narațiunea cinematografică

   ,,Pe aripile vântului” este un film realizat de regizorul Victor Fleming, fiind produs de  studioul Selznick International Pictures(în colaborare cu Metro-Goldwyn-Mayer), având premiera în cinematografele din S.U.A, pe 15 decembrie,1939.[1] Din distribuția filmului, au făcut parte mari actori precum Vivian Leigh( rolul lui Scarlet O’Hara,fata cea mare a Familiei O’Hara),Clark Gable(rolul lui Rhett Butler, un vizitator din Charleston), Leslie Howard(rolul lui Ashley Wilkes,fiul lui John Wilkes), Olivia de Havilland(rolul lui Melanie Hamilton, soția lui Ashley Wilkes) sau Hattie McDaniel(rolul lui Mammy, servitoarea credincioasă a Familiei O’Hara).[2]

     Bazat pe romanul omonin al scriitoarei americane Margaret Mitchell (ce ajunge să fie un bestseller, de la bun început), filmul, a cărui acțiune este plasată în sudul S.U.A în timpul Războiului Civil American, spune povestea lui Scarlett O’Hara(interpretată de Vivien Leigh), fiica încăpățânată și plină de voință a unui moșier, proprietarul unei plantații numite Tara (din statul Georgia de astăzi, locația fiind una inventată de Mitchell, neavând un corespondent geografic clar în zilele noastre), ce-și duce traiul lipsit de griji, aflându-se mai mereu în grija servitoarei sale, Mammy(interpretată de Hattie McDaniel). Povestea începe în 1861, când Scarlett se îndrăgostește de Ashley Wilkes (interpretat de Leslie Howard), dar ea află că acesta intenționează să se căsătorească cu Melanie Hamillton (interpretată de Olivia de Havilland).[3] Mai mult decât atât, la o petrecere de la casa lui Ashley, gesturile sale ce-i reflectă personalitatea captivantă și dramatică sunt observate de un alt invitat, Rhett Butler(interpretat de Clark Gable), care ajunge s-o cunoască, din întâmplare și nu este atras de ea, pe moment...Ashley o respinge pe Scarlett, aceasta acceptând,ca soluție de compromis(pentru a trece peste șocul emoțional cauzat de  refuzul lui Ashley) să se căsătorească cu Charles, fratele lui Melanie(interpretat de Rand Brooks).[4]

Între timp, izbucnește Războiul Civil American, iar bărbații merg să se înroleze. Apoi, Charles moare de pojar, în timpul războiului, iar văduva Scarlett pleacă din Tara spre Atlanta, pentru a fi în siguranță. Acolo, se întâlnește din nou cu Rhett, la un bal caritabil( în cadrul căruia funcționa și un bazar  de strângere de fonduri pentru soldații Confederației) și dansează cu acesta, încălcând în mod flagrant convențiile societății americane conservatoare de la jumătatea secolului al-XIX-lea(conform cărora, văduvele nu puteau participa la evenimente mondene, atâta timp cât erau în doliu).[5]

Rhett, care reușește să scape cu succes (de blocada navelor Uniunii) continuă să o viziteze pe Scarlett și în următoarele luni, pe măsură ce Atlanta intră, încet-încet, sub asediu. Ashley se întoarce acasă într-o permisie de Crăciun și îi cere lui Scarlett să aibă grijă de Melanie (soția lui), care este însărcinată. Melanie intră în travaliu, în timp ce Atlanta este

                  Scena balului din ,,Pe aripile vântului”

 (Sursa: https://www.britannica.com/topic/Gone-with-the-Wind-film-by-Fleming)

evacuată (din calea trupelor Uniunii ce urmau să intre în oraș), iar Scarlett și servitoarea ei neagră, Prissy (interpretată de Butterfly McQueen), trebuie să asiste la naștere pe cont propriu(întrucât doctorul pe care îl chemase Prissy era ocupat cu îngrijirea mulțimii de răniți din oraș). Realizând că Atlanta este complet devastată de bombardamentele realizate de soldații unioniști și că nu are cale de scăpare, Scarlett îl roagă pe Rhett să le ducă pe ea, Prissy și Melanie înapoi în Tara, doar pentru a descoperi  că aceasta a fost jefuită de soldații Uniunii, că mama ei murise, iar tatăl ei căzuse într-o depresie puternică. Singurii oameni care rămân acolo sunt tatăl ei,surorile și foștii ei sclavi, Mammy și Pork.

     În cea de a doua parte a filmului(marcată de pauperizarea societății sudiste), Scarlett încearcă să reînvie fastul și bogăția Tarei, muncind alături de surorile ei pe câmp.[6] Ashley se întoarce când războiul se sfârșește, dar nu are cum să o ajute în plătirea taxelor exorbitante ale Reconstrucției. Aflată într-o situație disperată din punct de vedere material, Scarlett decide să-i ceară lui Rhett banii de care are nevoie, iar Mammy(văzând că Scarlett nu mai are vreo rochie pe pe care s-o poarte în momentul când se va întâlni cu acesta), decide să-i facă una, din draperiile verzi din casa ei. În ciuda faptului că aceasta face tot ce-i stă în putință pentru a-l întâlni, Rhett este un prizonier al Uniunii și nu o poate ajuta.

Aflându-se într-o situație disperată, ea se mărită cu frumușelul iubit al surorii ei, Frank, ai cărui bani îi folosește pentru a salva Tara și a-și deschide o afacere cu cherestea în Atlanta.[7] Într-un final, Rhett se căsătorește cu Scarlett, iar cei doi au o fiică, însă Scarlett continuă să tânjească după Ashley, mariajul lor fiind unul turbulent.

Mai mult decât atât, fiica lor moare (după ce a fost aruncată de pe un ponei), iar mai târziu, moare și Melanie în timpul nașterii unui copil. În cele din urmă, Scarlett realizează că, Ashley(cel pe care îl iubea cu adevărat) o iubea doar pe Melanie, iar Rhett o refuză și o părăsește, lăsând-o singură la Tara, ultimele cuvinte ale acestuia pentru ea fiind:”Sincer să fiu,draga mea,chiar nu-mi pasă!”(replică ce ilustrează cât se poate de bine natura nepăsătoare, chiar cinică a lui Rhett Butler față de iubirea pe care i-o arată Scarlett O’Hara).[8]

În ciuda faptului că filmul este criticat pentru faptul că sclavii nu ridică armele împotriva foștilor stăpâni, el ajunge,totuși, să fie apreciat nu pentru ceea ce omite. ci pentru...ceea ce realizează actorii afro-americani din acest film, transformarea statutului socio-psihologic al acestora, din simpli sclavi în ființe umane complexe, realizându-se,astfel...o schimbare de paradigmă.[9]

Acest fapt se observă cel mai bine în rolul  pe care îl joacă Hattie McDaniel ( ,,Mammy”, rol pe care îl are și în primele 2 filme de la Hollywood în care joacă, ,,Aurul din Vest” din 1932, respectiv ,,Povestea lui Temple Drake”, din 1933), care introduce,totodată, un nou arhetip în Cinematografia Americană: cel al ,,Servitoarei credincioase și inteligente”.

II.Hattie McDaniel, pata de culoare care a adus succesul filmului

    Una din marile calități  pe care ,,Pe aripile vântului” le-a avut și care a determinat nominalizare sa la Oscar a fost distribuția,mai ales actrița de culoare Hattie McDaniel, cea care o întruchipează pe servitoarea credincioasă a familiei O’Hara.

Putându-se lăuda cu faptul că ea a fost cea care a avut grijă de trei generații de femei din familia O’Hara, ea este totodată mândră că se poate bucura de afecțiunea reciprocă care există între stăpân și servitor. În anii Războiului Civil American, ea este cea care ține în picioare Tara, plantația familiei și o face să meargă.[10]

Rațiunea de a exista a personajului ,,Mammy” este aproape exclusiv motivată de  grija pentru stăpânul familiei O’ Hara, dar în același timp, ea are momente când nu se sinchisește să-și exprima furia față de stăpânii ei, când ceva nu-i convine .[11] Ea mustră și vânează pe oricine este împotriva concepției ei despre ceea ce este ,,Corect” sau ,,Greșit”, fie că e vorba de Doamna O’Hara sau de Scarlett și Rhett. Nu o singură dată se abține să spună ceea  ce gândește…

Însă cel mai semnificativ aspect al rolului ei este cel al relației complexe de tip mamă-fiică pe care o are cu Scarlett(asemeni multora care existau în vechea Societate Sudistă), care este, fie trecută cu vederea,fie tratată în mod răutăcios în alte filme.[12] În acest film, servitoarea lui  Hattie McDaniel devine cea care le vede, le aude și le știe pe toate. Ea remarcă,adnotează și pune deoparte tot ceea ce este important din observațiile ei. Imediat după ce filmul începe, aceasta este văzută ajutând-o pe Scarlett să-și pună un corset, ordonându-i în același timp stăpânei ei, să mănânce ceva înainte să se ducă la barbecue-ul de la ,,La 12 stejari”(știind că nu dă bine ca o doamnă din înalta societate să fie

văzută îmbuibându-se, în public). Mai mult decât atât, povestea ne dezvăluie de la bun-început faptul că Ashley Wilkes(cel pe care Scarlett îl iubește) se va căsători cu altcineva, ea tânjind și suspinând după el, însă doar Mammy va ști de această supărare a ei. Când Scarlett refuză să mănânce, Mammy nu ezită să o amenințe, spunându-i:,,Nu-l văd pe Domnul Ashley dornic să vrea să se căsătorească cu tine”,[13] îi spune ea cu un zâmbet viclean, dându-i de înțeles că știe tot despre pasiunea ei. Tot Mammy este cea care știe(și ține secret), fiecare plan al stăpânei sale, cea care o critică sau sfătuiește, consiliază sau avertizează,o protejează, dar mai presus de toate, o înțelege mereu pe Scarlett. Când Scarlett, proaspăt ajunsă văduvă, își face singură o nouă pălărie strălucitoare, Mammy este cea care o spionează și îi reprimă intenția(de a se duce la Balul Caritabil de la Atlanta, organizat cu scopul de a strânge donații pentru soldații Confederației) imediat, tot ea fiind cea care, în momentul în care Scarlett vrea să se reîntoarcă în Atlanta, pentru a-i cere un împrumut lui Rhett Butler, insistă să o însoțească, spunându-i că nicio doamnă cumsecade nu merge singură acolo.[14]  

Mai mult decât atât, ajunge chiar să-i facă o rochie din draperiile verzi, ce decorau cândva casa ei somptuoasă din Tara. În cele din urmă, pe măsură ce Scarlett trece pe străzile din Atlanta (în Perioada Reconstrucției), Mammy îi face literalmente loc, dându-i la o parte pe toți negrii aflați pe margini, iar în ultima scenă, când Butler vine să-i facă o vizită lui Scarlett(după ce ea devenise văduvă a doua oară), aceasta îi spune:,,I-am spus că ești stoarsă de durere!”[15], aceasta fiind cea mai potrivită replică în context, cea mai amuzantă și totodată,satirică din întregul film, dezvăluind grija nesfârșită pe care servitoarea o arată față de stăpâna ei, dorind să o scape de un trepăduș(după ce ea mai cunoscuse unul).

III. Presă vs Hollywood,viziuni împărțite asupra filmului

         În ceea ce privește felul în care ,,Pe aripile vântului” a fost primit de către ziarele afro-americane, reacțiile acestora au variat în intensitate. Pe deoparte, ziarul “The Chicago Defender” descrie filmul drept unul mai urât decât ,,Nașterea unei națiuni” și drept ,,o armă de teroare împotriva Americii Negre [care]...a distorsionat și răsucit istoria unei ere[și] a trântit pe jos dimensiunea bătăliei pentru cei care încearcă să promoveze Democrația astăzi”.[16]

În același timp, ziarul Pittsburgh Courier publică un desen animat editorial pe patru coloane care ilustrează manipularea istoriei de către Hollywood în scopuri propagandistice, scoțând din vedere realitatea ,dreptatea,corectitudinea,imparțialitatea și faptele reale legate de fenomenul Sclaviei. Editorialul a descris filmul ca partea a unei campanii a Hollywood-ului cu scopul de ,,a prezenta imagini ale trecutului care să se conformeze cu PREJUDECĂȚILE prezentului”, argumentând că filmul este produs doar pentru a calma ego-ul rănit al adepților cauzei învinse și pierdute care MERITA să fie învinsă dacă există o oarecare dreptate în lume”.[17] Negrii sunt din nou ,,desconsiderați,ignorați,eliminați sau prezentați ca servitori fericiți ai casei și ca niște bucăți de carne nefericite și lipsite de rațiune.”[18]

      Ca rezultat al acestei portretizări a filmului, mulți afro-americani  decid să picheteze filmul în câteva din marile orașe ale S.U.A precum Chicago,Washington D.C sau New York și chiar în capitala Regatului Marii Britanii, Londra. Asociația Oamenilor de culoare din Londra consideră filmul drept ,,insultător pentru comunitatea neagră” și cere Consiliului Comitatului London să interzică rularea acestuia. Organizații precum Comitetul Internațional pentru apărarea muncitorilor,Congresul Național al Negrilor,Alianța Muncitorilor și Uniunea Studenților Americani pichetează filmul în fața unui cinema de cartier din Washington D.C, protestând față de rularea filmului în oraș, spunând că acesta este ,,o lovitură la adresa Democrației Americane” și ,,incită la ura de rasă”,  după cum ne arată reclamele.[19] Pe de altă parte, protestele nu produc nicio reacție la Hollywood și nu ajung să fie prezentate în presa albă mainstream, filmul fiind apreciat de publicul american alb. Mai mult decât atât, scenariul din ,,Pe aripile vântului” este strâns legat de dorința regizorului de a prezenta o Mammy atât de bună, încât publicul să țină minte acest rol(ceea ce a și reușit). Tocmai de aceea, criticii de film au afirmat mereu că o dată ce Selznick a testat-o pe McDaniel pentru rol, nu numai că a decis că doar ea poate juca acest rol, dar a și făcut modificări asupra lui  pentru a se potrivi cu tipul de umor special al lui McDaniel. Mai mult decât atât, prin forța personalității ei, personajul  lui McDaniel reușește să se elibereze de cea mai mare povară a Sclaviei (existentă pe ecran, cât și în afara lui): un sens de inferioritate înnăscută a negrilor. Personajul ei are un sens de grandoare îndreptățită care strălucește.

Chiar și audiențele care nu știau ce actriță bună McDaniel era, au fost impresionate de aspectul ei masiv, de mamut și de vocea ei puternică și viguroasă, realizând că acolo se afla o actriță mai mare decât replicile ei, mai bună decât rolul ei. Pentru prestația din acest film, Hattie McDaniel devine prima actriță de culoare ce câștigă un Academy Award pentru cea mai bună actriță în rol secundar. În ciuda faptului că a avut un buget mic(doar 3,85 milioane $), ,,Pe aripile vântului” a reușit să realizeze încasări în box-office de peste 390 milioane $., fiind una dintre producțiile care au demonstrat că se pot realiza filme extraordinare cu cheltuieli mici.

IV. Un film care va schimba fața Hollywood-ului

     În concluzie, în ciuda bugetului mic de care a beneficat și a controverselor careu au existat și încă există în jurul filmului(faptul că acesta perpetuează o imagine edulcorată a Sclaviei și a Societății Sudiste, una în care stăpânii se înfățișează drept ,,părinți binevoitori” ai sclavilor lor, iar sclavii sunt mulțumiți de statutul lor și sarcinile pe care le au de îndeplinit),  prin intermediul distribuției extraordinare de actori pe care a avut-o, despre care am vorbit și mai sus, dar mai ales a poveștii expuse, ,,Pe aripile vântului” devine o dramă istorică și socială de referință, un clasic al Cinematografiei Americane, care prin forța ei epică și dramatismul poveștii reușește să expună foarte bine cele 2 imagini ale Tarei: Măreția acesteia (de dinaintea Războiului Civil American) în contrast cu Pauperitatea acesteia(de după război) și să facă o schimbare semnificativă de paradigmă, transformând sclavii complet lipsiți de dreptul de a-și expune ideile în servitori care făceau asta și înțelegeau tot ce se întâmplă în jurul lor.

Implicarea masivă a unităților de soldați afro-americani în Al Doilea Război Mondial (mai ales în timpul Campaniei din Italia, 1943-1944 și după Ziua Z, 6 iunie 1944) și prezența unor actori afro-americani în filme de propagandă(precum cea a lui Paul Robeson în filmul ,,Casablanca”, realizat în 1942), vor face ca situația afro-americanilor de după Al Doilea Război Mondial și felul în care sunt portretizați în Cinematografia Americană Postbelică să se schimbe mult, foarte mult…

Bibliografie

I.                 Surse secundare (cărți și articole)

1.    Bogle,Donald, Toms,coons,mulattoes,mammies&bucks. An interpretative history of blacks in American films, The Continuum International Publishing Group Inc., New York,2003

2.     Selali,Randa, Slavery in Hollywood:representantion and reception,University of Essex,Essex,august 2022

II.               Surse web

1.     https://en.wikipedia.org/wiki/Gone_with_the_Wind_(film)

2.     https://www.britannica.com/topic/Gone-with-the-Wind-film-by-Fleming

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Gone_with_the_Wind_(film)

[2] Ibidem

[3] https://www.britannica.com/topic/Gone-with-the-Wind-film-by-Fleming

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Pentru replica lui Rhett Butler vezi https://www.britannica.com/topic/Gone-with-the-Wind-film-by-Fleming

[9] Donald Bogle, Toms,coons,mulattoes,mammies&bucks. An interpretative history of blacks in American films, The Continuum International Publishing Group Inc., New York,2003,Chapter.3(The 1930’s:The Servants), Subchapter ,,Gone with the wind:Black realities and the End of a tradition”, pp.87-90

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibiden

[13] Pentru replica lui Mammy vezi Donald Bogle, Toms,coons,mulattoes,mammies&bucks. An interpretative history of blacks in American films, The Continuum International Publishing Group Inc., New York,2003,Chapter.3(The 1930’s:The Servants), Subchapter ,,Gone with the wind:Black realities and the End of a tradition”, p.88

[14] Ibidem

[15]  Pentru replica lui Mammy vezi Donald Bogle, Toms,coons,mulattoes,mammies&bucks. An interpretative history of blacks in American films, The Continuum International Publishing Group Inc., New York,2003,Chapter.3(The 1930’s:The Servants), Subchapter ,,Gone with the wind:Black realities and the End of a tradition”, p.89

[16] Randa Selali, Slavery in Hollywood:representantion and reception,University of Essex,Essex,august 2022, Chapter 2(“Myth Vs Reality:Plantation films and Walt Disney’s),p.116(apud William L. Patterson, The Chicago Defender, January 4, 1940)

[17] Ibidem

[18] Ibidem(apud The Pittsburgh Courier, January 6^th,1940)

[19] Ibidem(apud The Chicago Defender, February 10^th, 1940)