Studenţii germani care l-au subminat pe Hitler
"Trandafirul alb” (“Die Weiße Rose”) reprezintã numele sub care a activat un grup de cinci studenţi din München şi profesorul lor universitar, care în perioada dintre iunie 1942 şi februarie 1943 au redactat, tipãrit şi distribuit o serie de foi voalante prin care au încercat sã convingã populaţia sã opunã rezistenţã regimului naţional-socialist.
Prin protestul lor deschis au ales o cale cel puţin periculoasã: în loc sã pãstreze tãcerea, aşa cum a fãcut-o majoritatea populaţiei germane, tinerii au blamat fãrã echivoc crimele dictaturii hitleriste. Ba mai mult: din punctul lor de vedere, oricine nu condamna deschis nedreptãţile regimului se fãcea vinovat de colaborare şi cooperare…A acţiona împotriva nazismului devenise o responsabilitate pe care aceşti tineri idealişti şi dornici de schimbare şi-o asumau cu orice risc. Din acest motiv opinia publicã îi considerã astãzi pe membrii “Trandafirului Alb” prototipul spiritului civic, curajului dus la extrem, refuzãrii compromisului politic şi personal şi luptei împinse la sacrificiul suprem.
Cine erau participanţii?
În vara anului 1942 şi la începutul anului urmãtor mişcarea de rezistenţã fondatã la München împrãştie foi voalante cu mesaj puternic pacifist în sudul Germaniei, precum şi în Linz, Salzburg sau Viena. Mai întâi se cere rezistenţã pasivã, dar în scurt timp şi cãderea regimului. Nucleul acestui grup îl constituie studenţii la medicinã Hans Scholl şi Alexander Schmorell. Treptat aceştia îi coopteazã şi pe Christoph Probst, Sophie Scholl, Willi Graf şi pe profesorul Kurt Huber, care contribuie prin diverse metode la activitãţile de defãimare a regimului. Pãrtaşii proveneau în principiu dintr-un mediu conservator sau liberal, puternic influenţat de etica creştinã. Motivaţia în spiritul creştinesc a fost întãritã de indignarea cu care observau deportarea evreilor sau tratamentul inuman la care erau supuşi opozanţii regimului.
Hans şi sora sa, Sophie Scholl, s-au transformat din entuziaşti ai mişcarii tineretului hitlerist în idealişti liberali animaţi de ţeluri umaniste precum libertatea de expresie şi dreptatea socialã. Experienţe personale neplãcute îşi lasã o amprentã ireversibilã asupra gândirii tinerilor, care devin critici înflãcãraţi ai realitãţilor politice ai timpului lor. Unitatea lor se construieşte în primul rând pe aceastã atitudine criticã, dar şi pe pasiunea comunã pentru muzicã, literaturã sau religie. Din prieteniile individuale se dezvoltã în cele din urmã o mişcare coerentã antinazistã, pentru care vor primi pedeapsa capitalã. Foile voalante elaborate de grupare reprezintã mai mult decât o trezire a conştiinţei germane, fiind totodatã nãscute dintr-o motivaţie politicã incontestabilã şi convingerea cã tãcerea populaţiei nu face altceva decât sã confere şi mai multã putere regimului.
Dupã experienţele de pe front şi rapoartele legate de genocid din Polonia şi Rusia studenţii ajung la concluzia cã discuţiile clandestine nu mai sunt suficiente. Primele patru foi voalante sunt concepute între sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1942 şi rãspândite anonim prin poştã în rândul studenţilor din München. În perioada 23 iulie – 30 octombrie 1942, Graf, Scholl şi Schmorell lucreazã ca infirmieri pe frontul de est, folosindu-se de observaţiile directe asupra rãzboiului pentru a întocmi cea de-a cincea foaie voalantã:“Aufruf an alle Deutschen”, cu un tiraj în jur de 6000 de exemplare şi rãspânditã în sud şi în unele oraşe austriece.
Scopul devine apelul cãtre o masã din ce în ce mai mare de oameni, dupã cum reiese şi din utilizarea unui mod de exprimare accesibil tuturor. Experienţa atrocitãţilor de pe front îi convinge cã Hitler poate cel mult prelungi rãzboiul, cã în niciun caz nu poate fi vorba de o victorie, prin urmare trebuie pus capãt regimului inuman şi crud faţã de propriii cetãţeni. Manifestul propovãduieşte refuzul militarismului prusac al lui Hitler şi credinţa într-o Europã federalã care aderă la principiile creştine ale toleranţei şi dreptăţii.
La sfârşitul lui ianuarie 1943 este pierdutã bãtãlia de la Stalingrad, cu un bilanţ de 230.000 de morţi de partea germanã şi 1.000.000 de partea ruseascã. Un asemenea deznodãmânt nu putea decât sã accentueze considerabil starea de nesiguranţã din rândul populaţiei germane şi nu numai, precum şi sã impulsioneze rezistenţa antihitleristã. Pentru membrii Trandafirului Alb cumulul de evenimente a condus la elaborarea celui de-al şaselea şi celui mai important ‘fluturaş’:“Kommilitoninen! Kommilitonen!”, care strãbate Scandinavia şi Marea Britanie cu ajutorul lui Helmuth von Moltke. Mii de exemplare zboarã din avioane britanice deasupra Germaniei, purtând supratitlul “Ein deutsches Flugblatt-Manifest der Münchner Studenten”.
Investigaţiile Gestapo-ului încep încã din vara lui 1942, întrucât manifestele erau private drept o ameninţare la adresa siguranţei statale. Poziţia viguroasã împotriva regimului se concretizeazã într-o ultimã acţiune în forţã, de data aceasta prin distribuţia manifestului chiar în holul Universitãţii din München, alãturi de slogane antihitleriste şi caricaturi antinaziste. Sophie Scholl este cea care preia iniţiativa şi rãspândeşte fluturaşul în universitate pe 18 februarie 1943. Identificatã de un informator al Gestapo-ului, este arestatã împreunã cu fratele sãu, asupra cãruia se descoperã manuscrisul pregãtit pentru cel de-al şaptelea manifest. În curând sunt arestaţi şi ceilalţi pãrtaşi. Hans şi Sophie Scholl sunt executaţi pe 22 februarie, aceeaşi pedeapsã capitalã aplicându-li-se şi lui Alexander Schmorell, Willi Graf şi Kurt Huber.
“Noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã!”
În viziunea lui Hans Scholl cedase regimului în primul rând intelighentia germanã, dupã cum declara la interogatoriu:”Am simţit cã era timpul ca aceastã parte a burgheziei sã ia seama la modul cel mai serios de îndatoririle sale politice”. Pentru el şi Schmorell era absolutã nevoie de acţiune concretã:”Nu mai folosiţi rezistenţa pasivã!”, îndemnau ei încã din primul manifest. “A sosit timpul sã stârpim aceastã hoardã de criminali”, spun ei în cel de-al doilea.
Apelul la acţiune se radicalizeazã în cel de-al treilea, când se propune demontarea completã a regimului prin acţiuni de sabotaj în toate domeniile vieţii politice şi publice. Se dorea o neapãratã trezire a conştiinţei naţionale, pentru cã lipsa de acţiune echivala în viziunea lor nu doar cu conformarea, ci şi cu colaborarea. “Noi nu vrem tãcere, noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã, Trandafirul Alb nu vã va lãsa niciodatã în pace!”. Al cincilea manifest exprimã vãdit înţelegerea cursului istoric şi al inevitabilitãţii eşecului politicii hitleriste:“Hitler nu poate câştiga rãzboiul, poate doar sã-l prelungeascã! Trebuie sã ne eliberãm acum de naţional-socialism, în caz contrar germanii vor suferi aceeaşi soartã ca evreii!”.
De ce Trandafirul Alb?
Nu este cert încă de unde provine numele de “Die Weiße Rose”. Acesta s-ar putea datora “Divinei Comedii” a lui Dante, unde sufletele celor drepţi, înveşmântaţi în alb, formau un trandafir de aceeaşi culoare. O altă sursă de inspiraţie o reprezintă poezia cu acelaşi nume de Clemens Brentano, dar şi numele unei mişcări de rezistenţă olandeze împotriva spaniolilor. Hans Scholl a indicat Gestapoului doar poezia lui Brentano, pentru ca astfel gruparea lor să fie considerată inofensivă, iar ceilalţi membri să fie apăraţi de represaliile naziştilor.
