S.S.I. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În perioada premergătoare și în cea imediat următoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial, teritoriul românesc a devenit zonă de maximă importanță pentru interesele germane, franceze, engleze și sovietice. Întrucât obiectivul strategic al românilor era refacerea tuturor granițelor țării, s-a declanșat o laborioasă activitate de creare și reformare a acelor instituții care puteau fi de folos în acest scop.

România a încercat să-și păstreze ființa națională, tradițiile statale și etno-culturale și să recupereze ceea ce se mai putea din ce-i fusese luat prin forță și dictat în vara anului 1940. În aceste circumstanțe păstrarea stării de neutralitate față de părțile angajate în războiul care fusese declanșat în septembrie 1939 (prin agresiunea Germaniei național-socialiste și a Rusiei sovietice asupra Poloniei) devenise imposibilă, iar alianța de conjunctură cu cel mai puternic se impunea drept unica soluție.

Transformarea Serviciului Secret în Serviciul Special de Informații

Alături de reorganizarea, înzestrarea și instruirea armatei, modificarea planurilor de campanie, reorientarea politicii externe a statului, elaborarea unor decrete-legi care să pună în concordanță realitățile societății românești cu esența puterii și posibilitățile realizării aspirațiilor naționale, suflul reformator de adaptare la noile realități nu putea evita serviciile secrete de informații. Modernizarea structurală și doctrinară, adaptarea la noua conjunctură și apoi la condițiile de campanie și, nu în ultimul rând, sporirea eficienței activității serviciilor de informații au necesitat însă timp, dar și o confruntare dură cu evenimentele interne și externe care se derulau cu rapiditate și în direcții nu întotdeauna convenabile sau previzibile.

General Ion Antonescu, conducător al statului¹, avea nevoie de un instrument puternic și eficient care să-l țină la curent cu evoluția și perspectivele raporturilor diplomatice și ale operațiilor militare. Acest instrument nu putea fi decât Serviciul de Informații al armatei care, la acea dată, era destul de slăbit, în urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce duseseră la prăbușirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea și la preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu. Ca urmare, serviciul trebuia supus unui amplu proces de reformă structurală care să-i sporească eficiența la nivelul de exigență cerut de înaltul comandament.

La 9 octombrie 1939, s-a publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege pentru organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, în care, pentru prima dată, apărea titulatura de Serviciu Special de Informații (SSI)², care nu a fost însă folosită în timpul lui Moruzov (6 septembrie 1940), impunându- se abia după preluarea, în noiembrie 1940, de către Eugen Cristescu a conducerii sale.

Decretul prevedea că Serviciul Special de Informații va fi subordonat direct Ministerului Apărării Naționale, șeful Serviciului va avea gradul de director general, iar personalul nu va face parte din corpul funcționarilor publici³.

Prima reorganizare a SSI (noiembrie 1940)

Una din primele măsuri organizatorice întreprinse de generalul Ion Antonescu, după numirea în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, a constat în emiterea, pe 8 septembrie 1940, a Decretului-lege nr. 3083, prin care a transferat Serviciul Special de Informații⁴ din subordinea ministrului Apărării Naționale în „subordinea directă a Conducerii Statului Român”. Bugetar (financiar) și administrativ, Serviciul depindea, în continuare, de Ministerul Apărării Naționale, prin Secretariatul general. S-a prevăzut, de asemenea, posibilitatea colaborării Serviciului Special de Informații, cu Marele Stat Major, precum și cu celelalte ministere.

Aceste măsuri demonstrau importanța și urgența pe care generalul Ion Antonescu, în calitate de conducător al statului, le-a pus în organizarea unei astfel de instituții fundamentale. Prin acest Decret-lege s-au pus bazele SSI și a început o nouă etapă în istoria și tradiția informativă din România.

Noul serviciu de informații se înființa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri și se subordona direct conducătorului statului, iar, ca înzestrări bugetare, logistice și administrative depindea de Ministerul Apărării Naționale și Secretariatul General. În domeniul culegerii, verificării și valorificării informațiilor ce interesau factorii de decizie politico-militară, art. 2 al Decretului-lege nr. 3083 stipula că „SSI conlucrează cu celelalte ministere și cu Marele Stat Major al armatei”.

După cum comenta Eugen Cristescu: „textul fiind destul de larg, pentru interpretarea lui trebuie să ne referim la intențiile legiuitorului [Ion Antonescu], care a voit ca el să fie șeful superior al acestui serviciu ce urma să acționeze numai conform ordinelor și directivelor sale”. Aceeași reglementare juridică mai specifică la art. 3 că SSI era „un corp de specialitate, condus de un director general”, iar Serviciul urma să funcționeze pe baza unui statut-regulament propriu.

În prima fază s-a conceput ca personalul Serviciului să nu beneficieze de prevederile Codului funcționarilor publici „Regele Mihai I”. Ulterior s-a revenit asupra acestui aspect. Funcționarea SSI-ului a fost insuficientă pentru a da dinamism activității informative. Intuind iminența unui conflict violent cu Garda de Fier, organizație politică ce „avea în frunte elemente aventuriste“ care nu urmăreau decât să acapareze în totalitate conducerea statului, Ion Antonescu și-a luat din timp o serie de măsuri printre care și reorganizarea structurală a SSI.

Astfel, la 12 noiembrie 1940 a fost elaborat un nou Decret-lege nr. 3813 privind organizarea și funcționarea SSI, ocazie cu care a fost numit⁵ în funcția de director general Eugen Cristescu⁶, fost șef al Siguranței și cunoscut ca un temut adversar al mișcărilor politice extremiste de dreapta și de stânga, un adevărat reformator și deschizător de drumuri.

Într-un document intitulat „Doi ani de activitate a SSI”, Eugen Cristescu descrie în felul următor situația în care se afla instituția în momentul investirii sale ca director general: „Primind conducerea acestei instituții am găsit un serviciu vechi, care nu mai corespundea sub nici o formă noilor cerințe ale statului român. Misiuni limitate aproape exclusiv la inițiativa proprie, fără verificări și în domenii informative cu totul străine. Organizare fără bază legală, rudimentară și externe rupte sau inexistente și interne foarte reduse. Fonduri mânuite arbitrar și fără nici un control serios”⁷.

Decretul-lege din 12 noiembrie 1940 stipula funcționarea SSI pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri (art.1) și îl subordona (art. 2) directivelor conducerii statului. În ceea ce privește administrația, SSI se subordona Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat și subsecretariatului General.

Spre deosebire de prevederile Decretului lege nr. 3 083 din 8 septembrie 1940, noua reglementare juridică prevedea la art. 6 că „personalul civil al SSI este supus dispozițiilor care reglementează Partea I din Codul Funcționarilor Publici, «Regele Mihai I»”. Gestiunea SSI intra în competența Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat. Șefului SSI – care avea gradul de director general – i se încredințează „deplina libertate în ceea ce privește organizarea Serviciului, mânuirea fondurilor afectate și fixarea atribuțiilor pentru întregul personal (cf. art. 5)”.

Potrivit primei reorganizări, Serviciul Special de Informații urma să funcționeze pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, fiind subordonat în ceea ce privea directivele de funcționare direct Conducerii Statului Român, iar în privința administrației, Secretariatului general al Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat, urmând să conlucreze atât cu Marele Stat Major, cât și cu celelalte departamente⁸.

Transformarea SSI într-o instituție încadrată în legile țării, lucrând în strânsă colaborare cu celelalte autorități ale statului și cooperând cu întreaga comunitate informativă, s-a realizat în baza următoarelor principii: adaptarea la noua situație internă și internațională a României; precizarea strictă a misiunilor ce reveneau Serviciului, conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri; extinderea surselor de informații prin sporirea organelor interne și externe; descentralizarea și fixarea strictă a fiecărei componente a structurilor informative; specializarea cadrelor după o selecție riguroasă și utilizarea ca element de bază a ofițerilor detașați de la Ministerul Apărării Naționale; deplina legalitate a întregii activități, bazată pe răspunderea personală a ofițerilor și funcționarilor civili în toate acțiunile cu caracter informativ și administrativ⁹.

Prin aplicarea acestor principii, noul director general a urmărit să realizeze trei mari obiective¹⁰: - Determinarea strictă a subdiviziunilor prin reorganizarea celor preluate de la Serviciul Secret care „constituiau un complex greoi și lipsit de logică” și crearea unor organe cu totul noi, a căror necesitate s-a făcut simțită în situația de campanie.

- Dezvoltarea structurilor de căutare informativă externă și răspândirea lor rațională în punctele vitale din arena internațională și pe principalele teatre de acțiuni militare „spre a putea face față nevoilor informative în domeniul militar, politic, economic și social”.

- Sporirea organelor de căutare informativă interne, prin descentralizarea lor și difuzarea de rezidenturi, agenți și informatori de toate categoriile, pe tot cuprinsul țării. Reorganizarea din noiembrie 1940, rămasă în vigoare până în ianuarie 1942, a însemnat, de fapt, și, așa cum documentele o demonstrează, o adaptare a structurilor Serviciului Secret la noile cerințe politico-diplomatice și militare ale statului. 

Aparatul informativ-operativ a rămas structurat pe cele două mari secții: Secția I Informații și Secția a II-a Contrainformații.

Secția I Informații

Secția I Informații a suferit din punct de vedere organizatoric cele mai serioase transformări. I s-au încredințat unele sarcini noi, cum ar fi: întocmirea sintezelor și studiilor ce interesau conducerea SSI, intensificarea activității informative în alte direcții. A fost încadrată cu personal mai numeros și în special cu ofițeri de stat-major cunoscători ai muncii informative.

Tot acestei secții îi revenea și misiunea de a întocmi anual Planul de căutare a informațiilor. Această activitate se realiza prin colaborarea cu specialiști de la Marele Stat Major, în funcție de necesitățile de informare. În realizarea Planului de mobilizare al SSI, colonelul Lissievici¹¹ a plecat de la principiul că activitatea de informații în caz de pace are un caracter static, spre deosebire de situația de campanie când trebuia să prevadă:

1. mijloace de tot felul (personal, materiale, mijloace tehnice și de transport etc.) necesare completării celor existente, în funcție de nevoi;

2. organizarea, încadrarea, dotarea, instruirea și antrenarea unui nou serviciu de informații mobil, care să ia ființă la mobilizare, capabil să se deplaseze în raport cu situația frontului și să satisfacă la timp și în bune condiții nevoile armatei, reprezentate prin marele Cartier General al acesteia.

În ceea ce privește mijloacele de căutare și procurare a informațiilor, colonelul Ion Lissievici a apreciat, că în caz de război, „nu se mai poate face uz de rezidenții externi și agenții informatori utilizați în timp de pace pe teritoriul statului cu care suntem în conflict”. Se gândea probabil la faptul că agenții puteau fi supravegheați de serviciile de informații inamice și, astfel, la mobilizare puteau fi arestați, așa cum procedaseră englezii cu agenții germani, imediat după declanșarea operațiunilor militare în primul război mondial.

Putea exista și posibilitatea, în cazul în care nu fuseseră depistați, de a fi mobilizați în armata inamică și repartizați în diverse unități. În această ipoteză, agenții și rezidenții pierdeau legătura cu centrala Serviciului, iar, dacă încercau să o restabilească, riscau foarte mult, întrucât nu fuseseră instruiți pentru această situație.

Colonelul Lissievici se mai gândise și la faptul că metodele folosite la trecerea frontierei de agenți, în condiții de pace, nu corespundeau cu cele ale infiltrării în spatele frontului inamic, în caz de război. Concluziile formulate de șeful Secției I prezintă interes din punct de vedere al doctrinei activității de informații:

„Pentru cazul de război trebuie ca din timp de pace să se organizeze, încadreze, doteze, instruiască și antreneze agenți informatori parașutați, putând executa misiuni variabile în timp și spațiu, în spatele frontului inamic; personal special instruit pentru interogarea prizonierilor de război; un serviciu pentru strângerea documentelor inamicului rămase pe câmpul de luptă, identificarea și punerea în siguranță a întreprinderilor industriale și depozitelor de tot felul, interesând armata și economia generală a țării; eventual și alte servicii cu caracter special” ¹² .

Secția a II-a Contrainformații

Această structură a suferit masive modificări de personal, atât în funcțiile de comandă, cât și în rândurile echipelor și agenților de teren. În activitatea ei s-a pus accent pe latura preventivă. Comentând atribuțiile acestei Secții, Eugen Cristescu (foto) sublinia un aspect de interes pentru doctrina activității de informații: „Obligația cea mai importantă a unui serviciu de informații stă în opera de prevenire”¹³.

Începând cu luna aprilie 1941, la conducerea Secției a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu, detașat și el de la Biroul II al Marelui Stat Major. Anterior reorganizării, Secția a II-a de Contrainformații reprezenta doar un imens depozit de hârtii și dosare cu o valoare informativă extrem de scăzută. Personalul birocratic era de bună calitate, însă mult mai numeros decât cel de pe teren¹⁴.

Problemele urmărite de Secția de Contrainformații erau împărțite pe grupe: informații generale, politice, economice, despre minorități, supravegherea legațiilor și a ministerelor. Pentru că noțiunile de contraspionaj și contra-sabotaj erau foarte confuze, aceste acțiuni fiind urmărite în cadrul celorlalte grupe, s-a luat măsura împărțirii mult mai clare a compartimentelor contrainformative.

Misiunea principală a Secției, în special în timp de război, era contraspionajul și contrasabotajul, motiv pentru care a fost înființată, în afara secției propriu-zise, o grupă de informatori, precum și Agentura a III-a de teren pentru supravegheri, filaj și verificări¹⁵.

Eșalonul Mobil

O altă noutate în structura organizatorică a SSI este reprezentată de Eșalonul Mobil, care, alături de elaborarea Planului de mobilizare a SSI, dovedește cel mai bine adaptarea activității informative la condițiile de campanie. „Către sfârșitul lunii mai 1941 – spune Eugen Cristescu – Conducerea statului și a Marelui Stat Major, prevăzând o campanie în Est, au dat dispoziții precise SSI să organizeze o grupă care să contribuie la acțiunea informativă a Marelui Cartier General”.

Colonelul Ion Lissievici susține că el ar fi acela care l-a convins pe directorul general de necesitatea organizării acestui Eșalon. Pornind de la iminența intrării în război a României, la jumătatea lunii mai 1941, colonelul Ion Lissievici i-a raportat lui Eugen Cristescu:

„Singura posibilitate a SSI ca să procure informații pentru Marele Cartier General constă în a organiza din timp elementele necesare care să se deplaseze o dată cu frontul marilor unități operative”.

„Eșalonul Mobil” avea următoarea structură organizatorică întocmită imediat după decretarea mobilizării¹⁶:

- Șeful Eșalonului, colonel Ion Lissievici, care își menținea și funcția de șef al Secției Informații. În situația când directorul general se afla în apropierea frontului, Eșalonul i se subordona direct;

- Aparatul de lucru al Frontului de Est, organizat pe două birouri (unul de studii și altul al agenturii);

- Biroul „Agenturii“, structură care avea în subordine trei centre informative amplasate în apropierea frontierei (Suceava, Iași și Galați) și două subcentre (Fălciu și Tulcea).

Colonelul Ion Lissievici mărturisea că Biroul Agenturii Frontului de Est „trebuia să procure informații de pe câmpul de luptă, acționând în imediata apropiere a frontului marilor unități operative”. Întreaga structură a Eșalonului Mobil s-a realizat în mare grabă. Cauza ne-o spune colonelul Lissievici:

„A fost necesar ca încadrarea Eșalonului să se realizeze cu efectivul personalului din timp de pace. Or, acesta era destul de redus față de nevoi și, ca atare, atât încadrarea «Eșalonului Mobil», cât și a Centralei Serviciului rămasă în București au fost sub posibilități”.

Crearea „Eșalonului Mobil”, inclusiv a grupei speciale „Vulturul”¹⁷, a fost impusă de necesități de ordin strategic – intrarea armatei române în război –, iar organizarea lui a fost întocmită și încadrată de militari, ceea ce constituie o dovadă că SSI-ul a rămas, și după 1940, o structură informativă militarizată, adaptată însă la condițiile de campanie ale unui război ofensiv.

În afara acestor structuri informativ-operative mai funcționau:

, care dirija spre compartimente întreaga corespondență, ținea legătura cu diferite departamente și autorități din administrația statului, întocmea diferite situații pentru conducerea SSI. și se ocupa de „întreținerea relațiilor cu Ministerul Afacerilor Străine și organizarea în comun a curselor curierilor diplomatici”;

, care funcționa după organigrama prevăzută încă din timpul Serviciului Secret și avea misiunea de a face verificări directe asupra unor informații semnalate de Serviciu, precum și cercetări judiciare în cauzele cu substrat politic, în special în cele în care era vorba despre spionaj;

, care nu a existat în vremea lui Moruzov, a fost organizat de Eugen Cristescu, prin intermediul unui ofițer superior detașat de la Ministerul de Război, „care a pus bazele contabilității după toate regulile în această materie”. Sarcinile biroului erau de a gestiona fondurile bănești, de a ține inventarul materialelor, imobilelor și încăperilor, a face aprovizionarea cu rechizite etc.

și Biroul transmisiuni ²⁰ .

A doua reorganizare a SSI – ianuarie 1942

Reorganizarea din noiembrie 1940 a rămas în vigoare până în ianuarie 1942²¹, când o nouă organizare a fost determinată de necesitatea adaptării structurilor Serviciului Secret la noile cerințe politico-diplomatice și militare ale statului român. Pentru că legislația lăsa depline puteri Șefului Serviciului Special de Informații în privința organizării instituției și pentru că problemele supraconspirative (contra-spionajul, contrasabotajul, conspirația, complotul, terorismul politic etc. deveniseră de competența Serviciului Special, Eugen Cristescu a considerat ca fiind imperios necesară o nouă reorganizare.

Conducerea Serviciului era constituită dintr-un șef cu funcție de director general și un adjunct. În funcția de director general a fost reconfirmat Eugen Cristescu, iar funcția de adjunct a rămas neocupată până în septembrie 1943 când a fost numit colonelul Ion Lissievici, iar după plecarea sa la stagiu pe front, începând cu 1 ianuarie 1944, a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu.

Conducerii Serviciului îi era subordonat un Secretariat general²² și Oficiul de studii și documentare²³.

Biroul personalului a fost înlocuit cu Secția personalului, care urma să țină evidența clară a mișcărilor de personal și a repartiției acestuia pe secții în funcție de specializare și experiență²⁴.

Secția de Informații25

Această structură și-a dublat numărul angajaților și, ca o noutate organizatorică, în interiorul ei s-a constituit un Eșalon informativ, având la bază agentura Frontului de Est. Această Secție avea ca sarcini principale procurarea, verificarea și completarea informațiilor externe, conform necesităților semnalate de Președinția Consiliului de Miniștri, Marele Stat Major și celelalte departamente. Întocmea și difuza zilnic două Buletine de Informații (unul militar și altul politic), iar, săptămânal, două sinteze informative (una militară și alta politică).

Periodic, sau în funcție de solicitări, întocmea și studii de analiză a situației militare, politice, economice și sociale referitoare la misiunea de a elabora, împreună cu Marele Stat Major, „Planul general de conducere, orientare, control și îndrumare a întregii activități a Serviciului”, care era mereu adaptat situațiilor operative ce interveneau.

Sub aspect organizatoric, s-a păstrat structurarea pe cele trei fronturi (de Vest, Sud și Est), în schimb și-a dezvoltat mai mult centrele, subcentrele, rezidențele și rețelele informative.

Secția a II-a Contrainformații

Secția de Contrainformații a suferit cele mai importante modificări pe parcursul reorganizării, fiind împărțită în trei secții: Contrainformații, contraspionaj și contrasabotaj. Cele trei secții și-au împărțit personalul, arhivele și dotările și au angajat noi agenți pentru munca de teren. Secția de Contrainformații urma acum să se ocupe cu informațiile generale, politice, economice, sociale, precum și cu acțiunea de prevenire a infracțiunilor cu substrat politic²⁶. Era condusă în continuare de locotenent-colonelul Traian Borcescu.

Avea ca principală misiune procurarea, verificarea și completarea informațiilor interne conform necesităților semnalate de Președinția Consiliului de Miniștri, Marele Stat Major și Departamentele ministeriale interesate. Zilnic, întocmea note informative cu caracter politic, economic și social, iar, săptămânal, trei Buletine informative interne privind starea de spirit în rândul universităților, păturilor muncitorești și mediilor diplomatice. Lunar, întocmea un Buletin informativ și patru sau cinci Buletine politice, în care erau sintetizate principalele informații despre fenomenele cu caracter politic și tendințele de evoluție.

Periodic, această Secție mai întocmea studii de sinteză din proprie inițiativă sau la cerere, referitoare la curentele politice din țară, activitatea minorităților, mișcările iredentiste, acțiunea partizanilor din Basarabia și Transnistria, acțiuni contra ordinii și intereselor siguranței statului român.

Secția a IV-a Contraspionaj

Secția de Contraspionaj avea la bază grupul de contraspionaj ce acționase anterior în cadrul contrainformațiilor. Secția dispunea de un număr redus de informatori, urmând să folosească, într-o primă etapă, rezidenți de contrainformații și să primească sprijin de la centrele din zona de frontieră și de la Secția juridică.

Este, de fapt, transformarea, printr-o nouă organizare a grupei din cadrul Secției Contrainformații care se ocupa cu activitatea de contraspionaj. În cadrul ei au luat ființă trei grupe:

, care urmărea identificarea și supravegherea agenților serviciilor de spionaj străine;

, care se mai numea și Agentura a II-a, avea în preocupări doar lucrările de filaj prin posturi fixe sau mobile;

, supraveghea personalul legațiilor străine. Misiunea principală a Secției a IV-a consta în „urmărirea acțiunilor de spionaj ale statelor inamice și neutre; supravegherea legațiilor străine; urmărirea activităților străinilor și persoanelor semnalate ca suspecte”.

Această Secție dispunea și de puternice rețele informative alcătuite din agenți infiltrați în cadrul legațiilor străine, mai ales a celei germane, sau în serviciile de spionaj străine, care acționau pe teritoriul României²⁷.

Secția a V-a Contrasabotaj

Secția a V-a Contrasabotaj a luat ființă în baza Decretului nr. 687 din 16 septembrie 1942²⁸. La conducerea ei a fost numit locotenent-colonelul Alexandru Proca. Principalele misiuni ale acestei Secții erau: prevenirea actelor de sabotaj; supravegherea întreprinderilor importante în ceea ce privește producția și siguranța; conducerea formațiunilor informative și preventive în fiecare sector industrial important pentru apărare în economia națională; întocmirea de acte doveditoare pentru cei care se făceau vinovați de sabotaj și trimiterea lor în fața justiției militare; colaborarea cu autoritățile și factorii de conducere din întreprinderi la menținerea unei stări de spirit bune în rândurile muncitorilor, prin înlăturarea elementelor suspecte sau necorespunzătoare și prin acordarea de avantaje (cauțiune, dispensare, gratificații etc.)²⁹.

Secția a III-a „G” de legături cu serviciile străine de informații30

A fost condusă de locotenentcolonelul Constantin Ionescu- Micandru. Era o Secție nou înființată cu misiunea de a colabora prin schimbul de informații cu Serviciul de Informații al armatei germane (Abwehr). Sesizând că germanii „nu joacă corect”, Eugen Cristescu a recurs la o interesantă stratagemă. A grupat în această Secție toate elementele cu vederi filogermane. El a urmărit să „curețe celelalte Secții ale SSI-ului de elementele filogermane pe care le-a grupat la un loc pentru a le supraveghea mai ușor”. Documentele elaborate de Agentura I a Secției Contrainformații privind supravegherea elementelor germane și filogermane sunt elocvente în acest sens.

Secția a III-a „G” efectua traduceri și retroversiuni din limbile germană și română; Biroul 2 ținea legătura cu serviciile de informații italiene; Biroul 3 avea un caracter pur administrativ, fiind interesat doar de lucrările de registratură și arhivă. În afară de aceste trei birouri, Secția a III-a „G” dispunea și de două agenturi: Agentura „P” cu centrul la Ploiești; Agentura „T-S” cu centrul la Turnu-Severin.

Cadrele celor două agenturi erau dirijate sau asistate de agenți ai Abweherului. Secția Juridică (Poliția Judiciară Militară)³¹ s-a format prin dezvoltarea fostului Birou juridic, ca urmare a creșterii numărului de magistrați, a volumului de muncă și a atribuțiilor acestora.

Printr-o decizie a Ministerului de Război, această secție a primit denumirea oficială de Poliție Judiciară Militară. Secția juridică avea misiunea de a cerceta și întocmi acte de trimitere în judecată sau de clasare a spionilor, sabotorilor, teroriștilor, parașutiștilor și partizanilor descoperiți de agenții serviciului sau de organele altor autorități militare și civile.

Secția de Transmisiuni32

Necesitățile războiului și instalarea secțiilor SSI în mai multe sedii au impus dezvoltarea unei rețele de transmisiuni telefonice și telegrafice ale Serviciului și la creșterea importanței Secției de Transmisiuni. A fost creată o legătură specială între SSI și celelalte instituții publice, pentru a facilita comunicațiile în situații excepționale.

Secretariatul General33

Această structură conducea registratura generală, ținea legătura cu celelalte ministere și instituții și executa curieratul extern. Acest compartiment era compus din: Biroul 1 Militar (care ținea evidența ofițerilor detașați la SSI și făcea legătura cu Ministerul de Război); Biroul 2 Civil (care se ocupa cu problemele de secretariat ce priveau instituțiile civile). Pe lângă aceste birouri, secretariatul mai dispunea și de un compartiment de registratură, arhivă și curieri, și un cabinet medical.

Mai funcționau Secția Tehnică³⁴ și cea Administrativă³⁵, care a fost creată ca urmare firească a dezvoltării întregului Serviciu și, prin urmare, a volumului lucrărilor de contabilitate, buget, state de plată, control al fondurilor etc.

De asemenea, a fost înființată Secția de Filaj și Cenzură, care avea drept atribuții cercetarea înscrisurilor destinate străinătății, asigurând reținerea celor care prezentau o încălcare a legilor statului român sau care puteau aduce prejudicii din punct de vedere militar, politic sau social și întocmirea de rapoarte către autoritățile de resort pentru cenzurile speciale și dări de seamă asupra concluziilor rezultate din cercetarea înscrisurilor.

A doua reorganizare a Serviciului a fost impusă atât de noul context politico- economic și de război, cât și de experiența acumulată în timp și de problemele pe care le-a creat vechea organizare.

Avantajele noii împărțiri pe secții constau în uniformizarea elementelor organice ale Serviciului, compartimentarea judicioasă a atribuțiilor și posibilitatea sporirii discreției operațiunilor, o mai bună specializare, un control sporit al personalului și o mai bună adaptare la efortul de război.

A treia reorganizare a SSI

În anul 1943 a mai survenit o reorganizare a SSI-ului, fără a se aduce însă modificări importante în structură. Această reorganizare se referea la schimbarea criteriilor de verificare a pregătirii profesionale a personalului existent și la înlocuirea celor ce se dovediseră necorespunzători.

În acest sens, mareșalul Ion Antonescu a emis un nou decret-lege pentru organizarea și funcționarea Serviciului Special de Informații³⁶, care devine „un serviciu investit cu informația generală ce interesează conducerea Statului”, fiind condus de un Director general, ajutat de un sub-șef.

Noua lege prevedea la art. l că SSI „este un serviciu public, însărcinat cu informarea generală a conducerii statului“, cu primă consecință recunoașterea oficială a Serviciului și renunțarea la caracterul secret al organizării acestuia de până atunci. Mai mult, Serviciul nu mai era un organ de informare personală a cuiva (Conducătorul statului - Mareșalul Ion Antonescu), ci devenise un organ de informare a conducerii statului.

În noua formulă, SSI funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, nemaifiind dependent din punctul de vedere administrativ de Ministerul de Război. Raporturile cu acest minister (art.2) deveneau, astfel, de colaborare și nu de subordonare, ca în trecut, situația fiind similară și în privința raporturilor cu celelalte departamente și cu Marele Stat Major³⁷.

Prin regulament³⁸, s-a interzis funcționarilor să facă declarații referitoare la activitatea de serviciu în afara instituției – chiar și după ce aceștia părăseau SSI – fără autorizarea expresă a Șefului Serviciului³⁹.

Prevederile Legii de reorganizare a S.S.I. și ale metodologiei de aplicare a acesteia sporeau prestigiul și importanța Serviciului și dădeau un plus de motivație personalului în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Ion Lissievici menționa că această extindere a fost impusă de cerințele războiului și prezenta următoarele avantaje: uniformizarea elementelor organice ale Serviciului; compartimentarea atribuțiilor, lucrătorilor și menținerea discreției; specializarea și controlul personalului; înlesnirea creării noilor secții impuse de condițiile de campanie în afara granițelor țării⁴⁰.

Personalul era format din funcționari și cadre militare⁴¹ detașate de la Ministerul Apărării Naționale, de la care primeau în continuare salariu. În plan financiar, Serviciul Special de Informații primea fonduri de la Ministerul de Război și numai în împrejurări excepționale, de la Președinția Consiliului de Miniștri.

Se poate remarca faptul că, față de personalul existent în primul an al angajării României în al doilea război mondial, numărul celor angajați în august 1944 era cu 275,8% mai mare. După ultima reorganizare din 1943, din timpul lui Eugen Cristescu, structurii organizatorice a SSI i s-au propus unele modificări importante.

Astfel a fost desființată întreaga structură informativă a Frontului de Est (birourile agenturilor, „Eșalonul Mobil”, centrele și subcentrele informative), iar ofițerii și subofițerii rămași disponibili au fost comunicați Ministerului de Război, Secretariatului General, pentru a se dispune încadrarea lor în unitățile armatei. O parte din funcționarii civili au fost repartizați la alte secții, iar ceilalți angajați, după primirea drepturilor bănești, au fost lăsați liberi⁴².

Concluzii  

Prin cele trei reorganizări care au avut loc în noiembrie 1940, ianuarie 1942 și aprilie 1943, S.S.I. a suferit profunde transformări structurale, de efectiv dar și de concepție, fapt ce ne îndreptățește să afirmăm că inițiatorul și realizatorul lor, Eugen Cristescu, poate să fie considerat de către istoria serviciilor secrete românești drept un adevărat reformator, demn continuator al operei începute de predecesorul său, Mihail Moruzov.

Opera de reconstrucție a Serviciului a fost inițiată și derulată în condițiile unei puternice presiuni a evenimentelor politice interne și internaționale. În timpul lui Cristescu, S.S.I. a fost conceput și reorganizat ca un serviciu de informare generală, sub ordinele și directivele Conducătorului Statului, Mareșalul Ion Antonescu⁴³.

Foto sus: Ion Antonescu și regele Mihai pe Frontul de est

NOTE

1. Vezi comentariul în Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005 p. 169.
2. Vezi Anexa 1 - Organigrama Serviciului Special de Informații (octombrie 1939).
3. Structura de personal în 1938/1939 a fost următoarea: 1 director general, 1 secretar șef, 3 directori, 40 de șefi de grupă, 24 șefi de echipă, 44 agenți principali, 77 agenți speciali, 12 translatori, 4 fotografi, 1 șef de secție, 6 șefi de birou, 6 stenodactilografi, 2 chimiști, 4 desenatori și 3 ușieri – total = 228 funcționari civili, cf. Florin, Pintilie Serviciul Special de Informații din România (1939- 1947), Editura ANI, București, 2003, p. 249- 250.
4. Vezi, Anexa 2- Prima reorganizare a Serviciul Special de Informații, în Lionede Ochea, Comunitatea de Informații a României, Tradiție și Modernitate, Editura Paco, București, 2005, p.201.
5. Numirea s-a făcut prin Decretul nr.3765, vezi Monitorul Oficial, partea I, nr. 2666 din 12 noiembrie 1940.
6. Date privind biografia , dar și activitatea sa în calitatea de director în: Cristian Troncotă, România și Frontul Secret , Editura Elion, București, 2008, pp. 389-393, Istoria Serviciilor secrete românești, de la Cuza la Ceaușescu, p. 298-300. Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005 p. 13- 133, Istoria Serviciilor secrete românești, de la Cuza la Ceaușescu, p. 298-300.
7. Eugen Cristescu, Organizarea și activitatea, Serviciului Special de Informații, în Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului, pp. 149- 206.
8. Cf. Monitorul Oficial nr. 267 bis din 13 noiembrie 1940.
9. Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005, p. 45.
10. Apud, col. dr. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informații al României. Pe Frontul de Vest, 1940-1944, Editura Tipart. p. 100.
11. Până la 1 mai 1941, când la conducerea Secției I a fost numit colonelul Ion Lissievici, detașat de la Marele Stat Major (conducerea a fost asigurată de coloneii Gheorghe Petrescu, Gheorghe Ștefănescu și Ion Dumitrescu) nu s-a sesizat lipsa unui plan de mobilizare a SSI în caz de război. Abia colonelul Ion Lissievici a observat acest lucru, fapt pentru care a procedat de urgență la elaborarea lui , vezi în Cristian Troncotă, op. cit. p. 182.
12. Apud,Cristian Troncotă, Glorie și Tragedie. Momente din Istoria Servicilor de informații și contrainformații române pe frontul de Est ( 1941-1944), editura Nemira, București, 2003.
13. Cf. Cristian Troncotă, op, cit p. 187.
14. Acesta se compunea dintr-un laborator de fotografie și un laborator chimic. În cadrul programului de reorganizare au fost înlocuite aparaturile vechi cu altele mai performante, iar la conducerea laboratorului chimic a fost numit un reputat doctor în chimie, vezi col. dr. Lionede Ochea, op.cit. 103.
15. Cf. Cristian Troncotă, op, cit. p. 185.
16. Vezi pe larg Florin Pintilie, op. cit. 308- 338.
17. Pentru culegerea de date și informații din adâncimea frontului inamic, care în proporție de 90% aveau caracter militar, „Eșalonul Mobil” dispunea de o grupă specială numită conspirativ „Vulturul”, condusă de locotenent- colonelul Vasile Palius, ajutat de Nicolae Trohani. Fluxul informativ obținut de grupa specială „Vulturul” era dirijat spre Biroul de studii și documentare al Eșalonului, unde se făcea o primă verificare și evaluare, după care, sub formă de sinteze, ajungea la Marele Cartier General, în vederea valorificării. cf. Cristian Troncotă, România și Frontul Secret , Editura Elion, București, 2008 pp. 253-255 și în Serviciilor secrete românești, de la Cuza la Ceaușescu, p. 200-201.
18. Acest Birou era compus dintr-un grup de magistrați militari, din personal de pază și personal administrativ. Cu ocazia reorganizării, au fost înlocuiți o serie de magistrați, s-a completat echipamentul necesar arestului și s-au luat măsuri pentru sporirea confortului deținuților,.apud, Cristian Troncotă op. cit p. 104
19. Eugen Cristescu, Organizarea și activitatea Serviciului Special de Informații, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românești, Editura Roza vânturilor, 1994, p. 166.
20. Se ocupa cu asigurarea legăturilor telefonice și radio necesare între compartimentele Serviciului. A fost instalată o nouă centrală telefonică cu aparate în toate birourile. S-au obținut de la Secția din România a Abwehrului câteva stații TFF și mașini de cifrat cu care se putea codifica cu 40.000 chei, ceea ce oferea suficientă garanție și discreție în transmiterea și receptarea operativă și în condiții de siguranță a ordinelor, mesajelor și informațiilor. Biroul de transmisiuni a fost separat de biroul tehnic și a fost dotat cu aparatură nouă. Personalul tehnic al Biroului, insuficient pregătit, a fost înlocuit cu ofițeri de specialitate, cf. Lionede Ochea, op. cit. 104
21. Vezi Anexa 3- A doua reorganizare a Serviciului Special de Informații și în Cristian Troncotă, Omul de taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005 p. 191.
22. Secția Secretariatului a înlocuit fostul Birou al secretariatului, transformare impusă de creșterea volumului lucrărilor, determinată de amplificarea acțiunii de colaborare cu celelalte autorități și de majorarea numărului curierilor diplomatici. Secretariatul conducea registratura generală, ținea legătura cu celelalte ministere și instituții și organiza curieratul extern. În componența secretariatului intrau Biroul cifru, Biroul I Militar și Biroul II Civil.
23. Oficiul de Studii și documentare se ocupa cu întocmirea sintezelor privind informațiile zilnice, realizarea de studii documentare centralizate, precum și cu a unor sinteze și prognoze privind tendințele de evoluție a unor evenimente care puteau aduce atingere capacității de apărare a statului român.
24. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor secrete românești, de la Cuza la Ceaușescu, Editura Ion Cristoiu, SA, București, 1999, p. 202, vezi și anexa 3 - A doua reorganizare a SSI.
25. Numită Secția I Informații Externe, era condusă în continuare de colonelul Ion Lissievici. Eugen Cristescu spune că Secția I „avea un caracter specific militar”. Era compusă în majoritate de ofițeri de statmajor, ajutați de personal birocratic și câțiva referenți civili. Maniera de lucru era asemănătoare cu cea de la Secția a II-a din Marele Stat Major. cf. Cristian Troncotă, op. cit. p. 193.
26. Leonede Ochea, op. cit. p.106.
27. În iunie 1942, Secția Contrainformații a suferit modificări importante în structura sa, agenturile fiind despărțite pe grupe, care lucrau independent, dar sub directa conducere a șefului Secției. Noua organizare se prezenta astfel: Conducerea Secției era realizată de un șef de secție cu funcția de director; Secretariatul și registratura, care se ocupau cu primirea, înregistrarea și distribuirea corespondenței; Arhiva și evidența, care păstrau materialele culese de aparatul contrainformativ și țineau evidența persoanelor suspecte ce fuseseră semnalate cu aspecte de interes operativ; Biroul presei, ce avea misiunea să exploateze și să verifice datele și informațiile de interes care vedeau lumina tiparului în coloanele și revistele românești sau străine. În perioada ianuarie 1942-august 1944, la conducerea Secției s-au perindat mai mulți șefi (locotenent-colonel Victor Siminel, locotenent-colonel Alexandru Proca, maior Bălteanu, dr. Florin Becescu cf. Cristian Troncotă, Serviciilor secrete românețti, de la Cuza la Ceaușescu, p. 204.
28. Cf. Monitorul Oficial nr. 217, din 17 septembrie, 1942.
29. Ca structură organizatorică, Secția a V-a Contrasabotaj se compunea din: Biroul „C” – Comunicații, care avea în preocupări supravegherea principalelor căi de comunicații (căi ferate, drumuri, poduri etc.) pe unde se transportau produsele destinate frontului sau aprovizionării populației;
30. Documentele emise de această secție aveau antetul Secția a III-a „G” – Relații Externe cf. Cristian Troncotă, p. 199.
31. cf. Cristian Troncotă p. 406.
32. Ibidem p. 202.
33. În total, secretariatul era încadrat cu 5 ofițeri, 2 subofițeri și 28 funcționari civili. În fruntea acestui compartiment a fost numit locotenent-colonelul Voicescu, detașat tot de la Marele Stat Major, Florin, Pintilie Serviciul Special de Informații din România (1939-1947), Editura ANI, București, 2003, p. 173;
34. Secția Tehnică s-a format pe structurile fostului Birou tehnic, în urma dezvoltării laboratoarelor de fotografie și de chimie, vezi Cristian Troncotă p. 202.
35. Secția Administrativă, titulatura era secția a XII administrativă, cf. Cristian Troncotă p. 203.
36. A treia reorganizare a SSI a fost impusă prin Decretul – lege nr. 2172 din 4 august 1943, privind organizarea și funcționarea Serviciului Special de Informații, care abroga reglementările de până atunci, fără a aduce însă modificări importante în ceea ce privea structura instituției.
37. Leonede Ochea, op. cit. p. 110.
38. Este vorba de Regulamentul de funcționare al SSI promulgat de mareșalul Antonescu prin Decretul 2196 din 7 august 194, având caracter secret nu s-a publicat în Monitorul Oficial, vezi documentul în Cristian Troncotă, Glorie și Tragedie pp. 280- 298.
39. Regulamentul având caracter secret nu era publicat în monitorul oficial cf. art. 17 din Decretul lege nr. 2172 din 4 august 1943.
40. Apud, Leonede Ochea op. cit. 111.
41. Personalul civil intra în categoria funcționarilor publici, în timp ce personalul militar era detașat de la Ministerul Apărării Naționale, la cererea nominală a Directorului. Acesta avea deplină libertate în recrutarea sau abandonarea „personalului informativ intern și extern”, care nu era, de altfel, supus legilor sau reglementărilor oficiale. Un nou element de noutate îl reprezintă acorda-rea unor stimulente personalului Serviciului, sub formă de diurne lunare și prime de încurajare, cf. Florin Pintilie, op. cit. p. 164-165.
42. Vezi pe larg , Cristian Troncotă , România și Frontul Secret , Editura Elion, București, 2008 pp.339-348
43. Apud Leonede Ochea, op. Cit. 99).