Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris
Istoria nu cunoaște până în prezent vreun caz în care, în urma unui război purtat "pe viata și pe moarte", încheiat cu victoria clară a unei tabere și capitularea necondiționată a celeilalte, a învinșilor, primii – învingătorii - să critice rezultatele păcii pe care ei au dictat-o.
Și totuși, la puțin timp după ce, la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda, unul dintre învingători critica climatul și modalitățile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratate. Și nu era un învingător oarecare, ci chiar un participant important la luarea și impunerea deciziilor.
Criticile lui Byrnes
Acesta era James Byrnes, secretar de stat în administrația americană în anii 1945-1947 și care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace.
"Ziua de 10 februarie - declara acesta - a fost rezultatul unei lungi și plictisitoare serii de conferințe, reuniuni, discuții contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosfera apăsătoare și au împiedicat că bunele intenții inițiale să prevaleze".
În continuare, James Byrnes avertiza că "evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influență tragică asupra viitorului lumii", atrăgând atenția că "tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe". Și, pentru a îndrepta lucrurile - opina secretarul de stat american -, "nu trebuie să se întârzie [cu revizuirea tratatelor - n. n. ]; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat - dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată".
Nu trebuie să ne surprindă o astfel de apreciere. Negocierile pentru încheierea tratatelor de pace s-au desfășurat într-o atmosferă în care se acumulau norii grei ai războiului rece: în răsăritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietică, își continuau ofensiva pentru acapararea totală a puterii; în Grecia, insurgenții comuniști își continuau lupta împotriva guvernului legal, în timp ce Turcia era supusa unor presiuni sovietice la Marea Neagra și Caucaz, ceea ce l-a determinat pe președintele american Harry Truman, la 14 martie 1947, să ofere ajutor celor doua state; iar la 5 iunie același an, secretarul de stat american, George Marshall, a anunțat "Programul de Refacere a Europei" ("European Recovery Programme"), ce-i poarta numele. Ce a adus Tratatul de Pace de la Paris României?
Mai întâi a fost Convenția de armistițiu
Multe dintre prevederile conținute în Tratatul de pace cu România își aveau izvorul în Convenția de armistițiu semnata de România cu Națiunile Unite la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document care conținea prevederi ce excedau unui armistițiu, dar era mai puțin decât un tratat de pace.
Convenția recunoștea faptul că de la 24 august, ora 4. 00, România a luptat alături de Națiunile Unite "împotriva Germaniei și Ungariei", urmând să pună la dispoziția Puterilor Aliate "nu mai puțin de 12 divizii"; libertatea de mișcare pentru forțele aliate pe teritoriul României; frontiera româno-sovietică era cea "stabilita prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940"; eliberarea prizonierilor Națiunilor Unite; guvernul român trebuia să pună la dispoziția Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele în lei și utilitățile necesare îndeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietică; judecarea criminalilor de război; dizolvarea organizațiilor fasciste, hotărârea de la Viena din 30 august 1940 era declarata "nulă și neavenită", iar Transilvania ("sau cea mai mare parte a ei") urma să fie restituita României etc.
Prin art. al II-lea, România era obligata să plătească URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane dolari SUA, precum și despăgubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate și cetățenilor acestora, suma ce urma să fie stabilita ulterior, plecând în calcul de la valoarea de 35 dolari uncia de aur.
Cum s-a ajuns la suma despăgubirilor
Asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova au avut loc discuții în doua ședințe intre delegația româna și cea sovietică (aliata), și anume ședințele a 2-a și a 3-a. Suma a fost propusa de partea sovietică, iar delegația româna a venit cu contrapropuneri. Molotov a argumentat:
"Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietică, găsindu-se pe teritoriul său, ar putea să spună mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezinta decât o parte a despăgubirilor. Ar fi ușor să prezint argumente destul de tari pentru menținerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispoziția sa destule dovezi pentru a arata că 300 milioane dolari este o sumă mică și nu reprezintă decât o cincime a pagubelor. (...) Ma gândesc că România duce război contra Germaniei și Ungariei, împreună cu Uniunea Sovietică și Aliații săi. Pentru aceasta cred că cele 300 milioane dolari nu reprezinta decât acest punct de vedere. (...) 50 de milioane de dolari anuali este o mică parte a pagubelor și mică față de bogățiile naționale ale României".
Ion Christu, membru al delegației române, nu a respins mărimea sumei, dar a cerut să se insereze în Convenție clauza că, dacă la sfârșitul războiului situația economică a țării va fi atât de proastă încât suma cerută ar reprezenta o sarcina grea, ea să fie micșorată.
În aceasta logică el a solicitat inegalitatea anuităților, în sensul că primele anuități, având în vedere că România avea să iasă "foarte slăbita din război și cu foarte mari sarcini economice", să fie mai mici și chiar România să fie scutită în primul an de plată, urmând că treptat, în următorii cinci ani, anuitățile să crească. Molotov a respins însă aceasta propunere.
Argumentele române - a spus ministrul de Externe sovietic - "sunt unilaterale și se ignoră multe fapte. Pot să adaug că nici un cetățean sovietic nu va înțelege vreo rectificare în aceasta privință. D-l Maiski poate să spună care este venitul fiecărei națiuni. Venitul României este socotit la 2 miliarde dolari anual".
Când I. Christu a arătat că cifra de 2 miliarde de dolari nu era reală și că, după datele Societății Națiunilor, venitul național al României "nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual", Molotov a amânat discuția asupra acestui punct pentru a doua zi. Într-adevăr, a doua zi, ambasadorul Maiski, fără a aduce argumente, a răspuns că "experții economici sovietici" constataseră că venitul anual al României "este de aproape doua miliarde dolari" și, deci, tara are capacitatea de a plați o anuitate de 50 milioane dolari timp de 6 ani (Maiski a adus drept argument și o afirmație a economistului Victor Slavescu).
I. Christu a menținut evaluarea să și a adus în sprijinul ei trei argumente: 1) Lucrările citate se refereau la România - și Christu a adăugat o propoziție a cărei semnificație nu putea scapă unui om cu inteligenta și experienta diplomatica a lui Maiski-, "pe care eram atât de mândri să o numim România Mare și care azi nu mai exista"; 2) România a purtat un război care i-a provocat "mari distrugeri"; 3) România continua războiul și, deci, "ea va suferi în continuare pierderi grele".
Și Christu a continuat: "Dacă experții sovietici sunt atât de convinși că într-adevăr venitul anual al României este atât de mare și ca, deci, oricare ar fi starea economica a țării mele la sfârșitul acestui război, ea tot va putea plăti suma impusă este cu atât mai simplu să se insereze clauza ceruta de noi (...) care, data fiind convingerea acestor experți, nu va avea obiect".
* Ultimul cuvânt l-a avut Molotov: "Să-mi dați voie să consider acest duel fără importanță. Să trecem mai departe"... Și s-a trecut la citirea restului articolelor. Desigur, după cele întâmplate, ele au fost aprobate "fără modificări".
Sub exigentele armistițiului
În ciuda tuturor prevederilor conținute de convenția de armistițiu, extrem de grele pentru tara noastră, ea însemnă un pas înainte. Din punct de vedere juridic, Convenția punea capăt unei situații incerte, așa cum a fost imediat după 23 august 1944 și până la semnarea armistițiului, când armata sovietică s-a comportat în România că într-un teritoriu cucerit: a luat prizonieri, a rechiziționat, a făcut emisiuni de lei la curs forțat și s-a fixat un curs supraevaluat pentru rubla (100 lei), și-a însușit bunuri de stat și private, a ridicat deținuți politici români, a preluat depozite de muniții și armament ale armatei române etc.
Convenția de armistițiu, cu toate injustițiile conținute, cu toate excesele de aplicare și cu numeroasele încălcări ale prevederilor ei de către armata sovietică, a pus în locul bunului plac, al silniciilor de tot felul, un set de norme de care ocupantul ținea sau nu cont, dar care totuși îl încorsetau, iar autoritățile române le puteau invoca. Și chiar au făcut-o în fata Comisiei Aliate de Control (Sovietică), care de prea multe ori nu le-a luat în considerare.
De altfel, reprezentanții englezi și americani în Comisie aveau numai o prezenta fizică, fiind, de fapt, un fel de "yes men" în fata reprezentantului sovietic. Fapt deloc întâmplator. Pentru că la aproximativ o lună după ce delegația româna părăsise Moscova, în capitala sovietică a aterizat premierul britanic Winston Churchill, care a încheiat celebrul "acord de procentaj" prin care Uniunea Sovietică urma să dețină 90% din influență în România, care avea situația cea mai grea în comparație cu Ungaria și Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) și Grecia (10%).
Nu știm dacă opoziția democratică din țară a avut informații despre acest acord, dar cu siguranță "a simțit" încotro evoluează lucrurile. Asa se explica de ce, la 29 noiembrie 1944, Iuliu Maniu a cerut reprezentantului britanic la București, Le Rougetel, sa-i spună adevărul dacă România a fost părăsită de marile puteri democratice în sfera de influenta sovietică. La 9 decembrie, o întrebare similară a fost adresată și reprezentantului SUA, Burton Berry.
În vederea aplicării prevederilor convenției de armistițiu, la 16 ianuarie 1945 era semnata la Moscova o convenție româno-sovietică cu privire la furniturile datorate URSS în contul despăgubirilor de război: 150 milioane dolari produse petroliere, 54 milioane dolari cherestea, vite și cereale, 96 milioane dolari vase maritime și fluviale, material mecanic și feroviar.
Preturile erau fixate la nivelul anului 1938, cu o majorare de 15% pentru materialul mecanic, feroviar și nave și 10% pentru celelalte, deși preturile la produsele respective crescuseră foarte mult.
În mai 1945, intre guvernul român și cel sovietic a fost încheiat un Acord de colaborare economica, pe baza căruia s-au creat societăți mixte sovieto-române (Sovrom), în care contribuția parții sovietice provenea din proprietățile germane sau alt capital inamic aflat pe teritoriul României.
"Ca învingătorii"
La un an de la semnarea convenției de armistițiu, o delegație guvernamentala româna a făcut o vizita în Uniunea Sovietică (4-13 septembrie 1945). Condusa de primul-ministru, dr. Petru Groza, delegația discuta cu conducătorii sovietici diverse probleme ale relațiilor dintre cele doua tari, inclusiv probleme izvorând din aplicarea convenției de armistițiu. Era prima vizită a unui șef de guvern român în URSS. La 5 septembrie, dr. Petru Groza era primit de Iosif Vissarionovici Stalin. Despre discuția care a avut loc cu acest prilej, tradiția orală a păstrat informația că, la un moment dat, conducătorul sovietic l-ar fi întrebat pe primul-ministru despre comportamentul armatei sovietice în România.
Era o întrebare-cheie, deoarece I. V. Stalin cunoștea, desigur, adevărul, dar voia să cunoască opinia dr. Petru Groza și, mai mult, să verifice adevăratele sentimente ale acestuia față de Uniunea Sovietică. Petru Groza a înțeles cursa care i se întindea. În plus, chiar dacă ar fi spus adevărul, nu se mai putea îndrepta nimic.
Dar nici nu putea să laude un comportament care era cunoscut de toată lumea, inclusiv de Stalin. De aceea, în răspunsul dat el a găsit cuvintele care să-i facă placere lui Stalin, fără că el să minta, lăsându-l pe interlocutorul său să dea acestora conținutul pe care îl dorea.
I se atribuie dr. Petru Groza următorul răspuns: "Ca învingătorii, Iosif Vissarionovici, că învingătorii!". Cine cunoaște cat de putina istorie știe care este comportamentul învingătorilor. Să fi contribuit acest răspuns inspirat la formarea opiniei favorabile pe care Stalin-se spune-a avut-o despre dr. Petru Groza?
Pregătirea Conferinței de Pace
După capitularea Germaniei, la Conferința la nivel înalt de la Potsdam a celor trei mari puteri (17 iulie-2 august 1945), printre hotărârile luate s-a aflat și aceea privind crearea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanții Chinei (numai pentru problemele Asiei), Franței, Marii Britanii, SUA și URSS.
Acesta urma să funcționeze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și România. La prima sesiune a acestui organism (Londra, 11 septembrie-2 octombrie 1945), ministrul de Externe sovietic a prezentat, la 15 septembrie, proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România.
După o noua întrunire a Consiliului (Moscova, 16-26 decembrie 1945), intre 25 aprilie-12 iulie (cu o pauza intre 17 mai-15 iunie), avea loc la Paris ultima sesiune a Consiliului înainte de deschiderea propriu-zisa a Conferinței de Pace de la Paris. Au fost prezenți miniștrii de Externe ai celor patru mari puteri: V. M. Molotov (URSS), J. F. Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) și Georges Bidault (Franța).
Atunci au fost discutate și elaborate proiectele tratatelor de pace cu cele cinci tari aliate ale Germaniei și s-au hotărât data și locul convocării Conferinței de Pace: Paris, 29 iulie, cu participarea a 21 de state.
La 7 mai, în cadrul celei de-a 19-a ședințe plenare, Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe a adoptat următoarea hotărâre cu privire la frontiera româno-ungara: "Deciziunea sentinței de la Viena din 30 august 1940 este nulă și neavenită. Frontiera dintre România și Ungaria, asa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilita prin prezentul articol".
A doua zi, 8 mai, a fost fixată frontiera dintre țară noastră și Uniunea Sovietică, pe linia stabilită la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre România și Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. În a doua faza a Conferinței au fost discutate, intre altele, clauzele economice ale proiectului tratatului de pace cu România, fără că guvernul român să fi fost consultat.
Examinând prevederile proiectului de tratat de pace cu România, se poate constata ca, în ciuda contribuției militare a României la victoria finală și exceptând soluția dată în problema Transilvaniei, în multe privințe tratamentul aplicat României era mai sever decât cel aplicat altor state învinse.
Dacă problema Transilvaniei a cunoscut de-a lungul timpului, începând de la primele contacte ale emisarilor opoziției democratice cu reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate și până la redactarea proiectului tratatului de pace, o evoluție constant favorabilă României, la care putem adaugă unele chestiuni de mică importanță, diversele variante succesive ale proiectului tratatului au înregistrat, în unele privințe, înrăutățiri, în sensul creșterii obligațiilor ce reveneau României.
Dacă în negocierile de la Cairo emisarii opoziției democratice primiseră asigurări că prevederile armistițiului vor fi îmbunătățite în funcție de ajutorul dat de România Aliaților, în realitate lucrurile nu au stat deloc asa, deși ajutorul militar și economic dat de tara noastră Aliaților, fără a mai vorbi de importanta politică și strategică a alăturării țării noastre Națiunilor Unite, a fost enorm.
Condițiile armistițiului din 12 septembrie 1944 de la Moscova au fost mai grele decât promisiunile făcute României până atunci și decât cele conținute de declarațiile lui V. M. Molotov, pentru că hotărârile Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe să fie mai severe decât cele prevazute de armistițiu.
La rândul lor, hotărârile organismului amintit aveau să fie modificate de multe ori într-un sens defavorabil României de către comisiile Conferinței de pace ce-ai deschidea lucrările la sfârșitul lunii iulie 1945 la Paris, iar acestea, la rândul lor, urmau să fie, în final, definitivate de Consiliu și introduse în forma finala a Tratatului de Pace ce avea să fie semnat la 10 februarie 1947.
Deschiderea Conferinței de Pace
Paris, 29 iulie 1946. La Palatul Luxemburg începeau lucrările Conferinței de Pace, convocată de puterile învingătoare în al doilea război mondial, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.
Cele 32 de state participante au fost împărțite în mai multe grupe: 1) marile puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China), care aveau un rol hotărâtor (în special primele trei) în luarea deciziilor și impunerea punctului lor de vedere; 2) un grup de 16 state invitate (Australia, Belgia, RSS Bielorusa, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelanda, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, RSS Ucraineana și Iugoslavia), care aveau dreptul să formuleze observații și propuneri ce urmau a fi supuse la vot și, în cazul acceptării lor, trecute în competenta Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe.
Statele din cele doua grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate, aveau drept de vot. Alte sase tari participau la conferința cu titlu consultativ (Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria). Ultima categorie era a celor cinci state aliate cu Germania. Acestea erau privite global, fără să se tina cont de contribuția lor la victoria finală în război.
Cele cinci țări aveau dreptul să-și exprime punctul de vedere numai când erau solicitate, puteau înaintă memorii și materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru și nici nu puteau fi luate în discuție decât dacă erau însușite, că amendamente, de state din primele două categorii.
Conferința însă nu avea dreptul de a lua hotărâri, ci doar de a face recomandări Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat să ia decizii. După ce, la 8 august 1946, guvernul francez, în numele Națiunilor Unite, a adresat guvernului român invitația de a participa la Conferința, la București ritmul pregătirilor s-a accelerat.
Chiar a doua zi, guvernul a aprobat mandatul și componenta delegației, al cărei șef era Gheorghe Tătărescu, iar din ea făceau parte Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor și Lucrarilor Publice), Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul Justiției), Ștefan Voitec (ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale), Elena Văcărescu, diplomați, experți etc.
La 10 august a fost publicata declarația guvernamentală intitulata"Atitudinea României fata de Conferința de Pace", în care erau fixate obiectivele delegației: recunoașterea statutului de cobeligerant; o îmbunătățire a prevederilor militare; cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin convenția de armistițiu; dreptul de a dispune de libertate deplină în politica privind comerțul; înlăturarea obligației din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Națiunilor Unite etc.
În cadrul activității delegației române la Conferința de Pace, în memoriile prezentate nu au fost formulate observații sau cereri asupra unor prevederi din proiectul de tratat cu România care se refereau la Uniunea Sovietică și la relațiile româno-sovietice.
Aceasta deoarece intre cele doua delegații intervenise o înțelegere în conformitate cu care toate problemele "ce priveau numai relațiile cu Uniunea Sovietică și, eventual, doleanțe ce România ar avea fata de aceasta, să nu fie prezentate în plenul conferinței, ele urmând să fie aranjate pe cale bilaterala".
Din nou Transilvania
În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, delegația maghiară a făcut o ultima încercare pentru a obține o modificare a frontierei dintre România și Ungaria, asa cum era ea formulată în proiectul tratatului de pace.
Tactica întrebuințată a fost aceea de a încerca să se obțină măcar o parte din Transilvania de nord-est anexata în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940. De aceea, suprafață revendicata a fost succesiv diminuata și tot la fel respinsă de Conferința.
Astfel, pentru prima oara, în ședința plenară din 14 august 1946, Ungaria, prin cuvântul ministrului de Externe, Janos Gyöngösi, a cerut cedarea către ea a unui teritoriu din Transilvania în suprafața de cca. 22. 000 km2; cererea a fost respinsă de Conferința de Pace, că nefondata.
Problema a revenit în atenția conferinței în cadrul lucrărilor Comisiei politice și teritoriale pentru România (31 august-5 septembrie). Delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a expus, în cadrul unei ședințe mixte a comisiilor politice și teritoriale pentru România și Ungaria, punctul de vedere al guvernului său, cerând să se atribuie țării sale unele teritorii romanești de la granița de nord-vest a României (cca. 4. 000 km2, ce reprezentau aprox. 6% din suprafața României de atunci și 8, 5% din populație).
Replica a venit din partea lui Gheorghe Tătărescu, la 2 septembrie 1946. Cu date istorice, demografice, economice etc., acesta a susținut punctul de vedere românesc și a respins cererile guvernului maghiar. De fapt, în teritoriul revendicat de Ungaria, dintr-o populație totala de 483.000 locuitori, numai 65.000 erau de origine etnică ungară.
În fata argumentelor parții române și a realităților demografice expuse, la 5 septembrie comisia a votat, cu 10 voturi pentru și douî împotriva (Australia și Uniunea Sud-Africana) pentru menținerea hotărârii Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, privind anularea dictatului de la Viena și menținerea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 intre Ungaria și România.
Cobeligeranta: un drept refuzat
Tot în cadrul Comisiei politice și teritoriale pentru România au fost dezbătute, în perioada 30 august 12 septembrie 1946, și alte cereri ale guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de Pace.
Dintre acestea, amintim:
a) modificarea datei de 12 septembrie 1944 că început al participării României la război alături de Puterile Aliate și Asociate cu data de 23 august 1944;
b) recunoașterea statutului țării de cobeligeranta;
c) specificarea faptului că România nu a luptat numai împotriva Germaniei, ci și a Ungariei.
Împotriva cererii de la punctul a) a luat cuvântul delegatul Ucrainei și, întrucât, conform procedurii, nimeni nu a susținut cererea României, aceasta a fost respinsă de comisie. Cererea de la punctul b) a fost susținută de delegații Ucrainei și Cehoslovaciei, cărora li s-au adăugat cei ai Franței și Bielorusiei; la vot, cererea a fost respinsă cu 8 voturi contra (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, SUA, Uniunea Sud-Africana și URSS), fata de 4 voturi pentru.
Cererea de la punctul c) a fost și ea respinsă cu 4 voturi pentru (Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia și Noua Zeelanda) și 8 contra. Respingerea acestor cereri ale delegației române, pe deplin îndreptățite, a influențat de o manieră nefavorabilă țării noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace.
În ceea ce privește clauzele economice, în general au fost menținute formulările din proiectul de tratat, cu foarte mici modificări: reducerea plații daunelor cauzate supușilor Națiunilor Unite pe teritoriul României cu 25% (România solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligațiile României a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc.
Au fost însă respinse cererile profund îndreptățite ale delegației române privind limitarea despăgubirilor ce urmau să fie plătite de România pentru perioada de până la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru tarile Națiunilor Unite, recunoașterea dreptului României de a primi despăgubiri de la Germania și Ungaria, țări cu care s-a aflat în război după data de referința amintită etc.
O ultima încercare făcută de guvernul român, de a obține modificări în proiectul de tratat, a fost făcuta la 13 noiembrie 1946. Într-un memoriu înaintat Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe întrunit la New York, executivul român revenea asupra problemei cobeligerantei, a recunoașterii creanțelor asupra Germaniei (în valoare de 1. 056 milioane mărci) etc. , dar și de aceasta data îmbunătățirile obținute au fost infime.
Gheorghe Tătărescu despre tratat
În forma schițată anterior, tratatul a fost semnat de România la 10 februarie 1947, la Paris. La 29 august 1947, când Parlamentul român a ratificat documentul. Gh. Tătărescu, viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine, a făcut o trecere în revista a clauzelor favorabile sau mai puțin favorabile și, nu puține dintre acestea, chiar nedrepte.
După ce a arătat dreptatea făcuta țării în problema Transilvaniei, Gh. Tătărescu a continuat:
"Tratatul în redacția lui definitivă cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste. Este în primul rand injust preambulul Tratatului, care nu acorda României calitatea de cobeligeranță. (...) România socotește apoi injustă, după ce s-a făcut apel la armele ei pentru a grăbi victoria Națiunilor Unite (...), că armele acestea sa-i fie parte smulse din mana prin regimul clauzelor militare (...). De asemenea, România socotește injuste, în domeniul obligațiilor pentru restituiri și reparații, dispozițiile art. 24, care prevăd data de 1 septembrie 1939 drept data a începerii executării obligațiilor de restituire a drepturilor și intereselor Națiunilor Unite, când este cunoscut că România a intrat în război numai la 22 iunie 1941. Prin aceleași dispoziții, reparațiile sunt datorate și pentru perioada de după 23 august 1944, când pagubele resortisanților au fost provocate de armatele germane și ungare (...) Este în special injustă clauza prevazuta în art. 28, care obliga România să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei. (...). România rămâne însă obligata să plătească Germaniei creanțele sale. (...) Injustă este apoi clauza care ne obliga să restituim fără discriminare bunurile aflătoare în țară ce au aparținut resortisanților Națiunilor Unite. (...) Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plata a cerealelor și petrolului ridicate din România și nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal, înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieșit din țară în același mod sau pentru susținerea efortului de război alături de Națiunile Unite. (...) Tratatul mai cuprinde și alte clauze împovărătoare, împotriva cărora am dus în timpul negocierilor o lupta continuă (...)".
"Clauze grele și injuste"
Cu o economie distrusă de pe urma războiului, în condițiile unei secete severe, România a fost nevoita să facă fata unor obligații economice împovărătoare. În loc să determine reluarea producției și să crească sensibil capacitatea de lucru a țării fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitării datoriilor externe, condițiile impuse prin convenția de armistițiu și tratatul de pace au accelerat de-a dreptul descompunerea economiei naționale romanești.
Similar, în loc să încurajeze plasarea economiei românești în circuitul economiei mondiale, care ar fi avantajat inclusiv învingătorii, prevederile Tratatului de pace au izolat România și mai mult, plasând-o într-o zona închisă, ruptă și ea de schimbul mondial de bunuri.
În loc să asigure existenta unui popor, sa-i valorifice rezultatele muncii sale, de care aveau nevoie alte spatii europene și mondiale, tratatul de pace i-a privat pe români de ultimele lor mijloace de trai.
Din calculele economiștilor Ministerului de Finanțe al României, făcute la 12 februarie 1947, deci la doar doua zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezulta că efortul făcut de statul român pentru aplicarea convenției de armistițiu, de la data semnării acesteia - 12 septembrie 1947 și până la adoptarea Tratatului de pace (reparații, cheltuieli de ocupație, restituiri, rechiziții, transferuri de creanțe germane și italiene etc. ), avea următoarea structura: întreținerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despăgubiri de război (eșalonat pe 8 ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea în drepturi a Națiunilor Unite și a resortisanților respectivi - 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini.
Sa adaugăm aici faptul că, în același timp, România trebuia să renunțe la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari.
Ce însemna efortul financiar al României?
În anul 1938, an de referința în economia româneasca, într-o "Românie Mare" cuprinzând 78 de județe, venitul național era aproximat la 880 milioane dolari. În 1944, când România (distrusa în mare parte de război) mai cuprindea doar 58 de județe și venitul național era cu cca. 50% mai mic, deci aprox. 440 milioane dolari, fata de anul de vârf amintit.
Rezultă de aici că pentru perioada septembrie decembrie 1944 venitul național nu putea depăși - luând în considerare un optim 150 milioane dolari. În 1945, venitul național românesc a fost de 519 milioane dolari, iar în 1946 s-a diminuat până la valoarea de 461 milioane dolari.
Pentru primele trei luni ale anului 1947, venitul național a ajuns la doar 110-115 milioane dolari. Rezulta, așadar, pentru întreaga perioada septembrie 1944-martie 1947, un venit național în suma de 1230-1245 milioane dolari sau, după unele evaluări mai optimiste, 1283 milioane dolari.
În același interval de timp, România plătise, pe baza Convenției de armistițiu și a Tratatului de pace, cca. 1. 200 milioane de dolari! Este, deci, ușor de făcut un calcul privind ce mai putea rămâne populației romanești pentru consum propriu. Documentul amintit arata ca, în 1938, an considerat de referință - cum aminteam - în economia româneasca, mai ales în exportul de bunuri, acesta fusese de 165 milioane dolari (sau 250 milioane, la valoarea actualizata în 1947).
Însă în 1947 capacitatea de export a țării scăzuse la 20% fata de 1938, mai precis la numai 50 milioane dolari (valoarea din acel an). Concluzia documentului, prin urmare, era sumbra. O citam exact cum era ea formulata în documentul amintit:
"Ca să-și plătească fără nici o ajustare sau fără nici un sprijin extern sarcinile tratatului de pace, României i-ar trebui deci un sfert de secol; în acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decât întreținerea capacității de plată; populația ar fi osândită la o permanenta și fără de ieșire viața de mizerie".
