Sfântul Imperiu de la Carol cel Mare la Otto cel Mare

Suferind din pricina mai multor regi neputincioşi şi a pierderii pământurilor cedate aristocraţiei, dinastia merovingiană îşi pierde treptat puterea. Ultimii regi, aşa-numiţii regi trândavi, cedează puterea majordomilor, pipinizii. Carol Martel se remarcă în lupta contra arabilor, pe care îi înfrânge la Poitiers în 732, iar Pepin cel Scund are ambiţia de a transforma puterea într-o conducere legitimă.

Pentru a-şi împlini visul, apelează la ajutorul papei de la Roma, ameninţat în acel moment de longobarzi. Din cauza circumstanţelor precum criza iconoclastă şi atacurile arabe, papa nu se putea astepta la vreun ajutor de la Constantinopol, aşa că îşi îndreaptă atenţia spre vest. Înţelegerea cu Pepin aduce benficii însemnate ambelor părţi:majordomul îi învinge pe longobarzi şi cedează o parte din teritorii papei, acolo unde se va forma statul pontifical, iar papa la rândul său îl unge pe Pepin rege în 751. Merovingienii erau istorie.

Dar pipinizii nu aveau o concepţie despre stat foarte diferită de aceştia. Statul în viziunea lor este tot patrimoniu personal, aşa că la moartea lui Pepin cel Scund se împarte între fiii săi, Carol şi Carloman, dar în curând primul rămâne singurul stăpânitor. Carol cel Mare continuă politica de expansiune începută deja de înaintaşii săi, intervenind împotriva longobarzilor pe care îi nimiceşte în 774, luându-l prizonier chiar pe regele lor, Dezideriu, şi devenind el însuşi ‘rege al francilor şi longobarzilor’. În Spania războiul sfânt se încinge, carol izbutind să ocupe zona Barcelonei, pe care o transformă în ‘marcă’.

Nici saxonii nu scapă de sub securea sa, fiind nu doar cuceriţi, ci şi creştinaţi forţat (772-803). Bavaria şi Carintia, în Germania centrală, intră şi el sub sceptrul său. Spiritul cuceritor îl poartă până în Pannonia, unde poartă lupte încrâncenate cu avarii, cărora le distruge structura politică în 796. Iată cum statul franc a devenit într-un timp foarte scurt un mozaic de neamuri, ceea ce îngreuna puţin organizarea şi apărarea. Prin urmare, în regiunile limitrofe sunt înfiinţate mărcile, provinciile cu rol militar.

Acestea însă nu erau suficiente. Baza ideologică juca şi ea un rol extrem de importnat, iar ea se va contura prin ideea retaurării Imperiului în Occident. Iarăşi vine papa în ajutor, care îl proclamă pe Carol împărat pe 25 decembrie 800, asigurându-şi protecţia din partea suveranului franc. Statul lui Carol se voia o restaurare a Imperiului Roman, deşi între cele două erau diferente uriaşe. În el nu intrau Britannia sau Spania, în schimb intra Germania. Statul se centra pe spaţiul franc, iar economic vorbind se orienta către nord, nu spre Mediterana. Mai mult, statul nu era văzut ca un domeniu public, ci ca unul personal. Suveranul îl poate lăsa moştenire şi îl poate împărţi.

Ceea ce se şi întâmplă după domnia lui Ludovic cel Pios, care încearcă, precum o face şi Carol, să uniformizeze structura politică. Prin tratatul de la Verdun din 843 imperiul se împarte între urmaşii săi:Carol cel Pleşuv ia Francia Occidentală, Ludovic Germanicul Francia Răsăriteană, iar zona intermediară îi revine lui Lothar. Lothar păstrează titlul, mai mult onorific, de împărat. În practică, Sacrul Imperiu Roman din Occident nu mai există.

Cum a fost însă organizată structura, atât cât a durat? Împăratul şi anturajul său, palatul, reprezentau puterea centrală. De teama uzurpării, funcţia de majordom dispare. Împăratul avea nevoie să fie prezent în mai multe puncte ale imperiului, de aceea curtea se deplasa între mai multe reşedinţe. Totuşi, cea preferată de Carol pare să fi fost la Aachen. Toate puterile, militară, administrativă, religioasă, judiciară, se concentrează în mâinile suveranului, care legiferează prin intermediul capitularelor, care sunt valabile pe tot teritoriul imperial. Aplicarea puterii o asigură trimişii săi de încredere, missi dominici, care inspectează şi raportează.

În circumscripţiile administrative, adică ducate, comitate sau mărci, puterea o exercită ducii, comiţii, repsectivi marchizii, recompensaţi prin dreptul de a păstra o cotă-parte din impozite. De suveran îi leagă jurământul de fidelitate, necesar in încercarea de a crea o stăpânire cât de cât coerentă. Guvernarea imperiului era legată de sistemul vasalic.

La început şi imunitatea era tot un mod de a guverna imperiul, ca derogarea a unei repsonsabilităţi, dar treptat acordarea unei puteri judiciale şi fiscale depline unui mare propiertar devine o metodă de subminare a autorităţii monarhice. Biserica la rândul său a jucat un rol unificator pe plan ideologic, dar şi pe plan administrativ, căci funcţionarii erau de cele mai multe ori clerici.

Prin această organizare Carol cel Mare dă o formă practică ideii de imperiu creştin în Occident, o idee care va constitui un element de identitate europeană până târziu în epoca modernă.

Dar după cum spuneam, imperiul carolingian va apune în urma divizării sale, nu mult după aceasta se stinge şi dinastia carolingiană. Restaurarea sa, într-o altă formă, o va realiza Otto (936-973). El limitează independenţa ducatelor din spaţiul german, precum Saxonia, Franconia sau Bavaria şi le anihilează caracterul etnic prin comasări şi amputări teritoriale.

Cum funcţia de duce devine revocabilă şi deci nu intră în discuţie întemeierea de dinastii. Desigur, exceptând Saxa, centrul puterii ottoniene. Şi Otto I are relaţii strânse cu episcopii, în primul rând pentru că nu pot submina puterea regală prin constituirea de dinastii, iar în al doilea rând pentru că prestigiul lor poate fi de folos. Aşadar, episcopii prestează omagiu regelui, iar în schimb primesc donaţii, ceea ce transformă Biserica germană într-una regală, un suport fundamental pentru statul ottonian.

Ca şi Carol, Otto are şi el multe realizări pe plan extern. La Lechfeld, în 955, îi învinge decisiv pe maghiari, care îşi încetează raidurile în Europa Occidentală. Expansiunea teritorială merge mână în mână cu consolidarea puterii.

Otto se va impune şi în Italia, unde pe 2 februarie 962 va fi încoronat împărat. Ideea imperială capătă la Otto şi dimensiune universală, pentru ca împăratul se erijează şi în apărător al Bisericii. Misiunea sa creştină se concretizează prin extinderea credinţei în teritoriile magharilor, slavilor sau danezilor. Se pare că Imperiul devine iarăşi principalul pol de putere al lumii vestice.

Urmaşii lui Otto încearcă să-i continue politica, dar trebuie să facă faţă şi problemelor externe (slavii) sau interne (consolidarea regiunii germane). Otto al III-lea se dedică mai mult misiunii imperiale, dprind să confere şi mai multă substanţă constructului ideologic.

Fiu al prinţesei bizantine Teophano şi influenţat de anturajul mamei sale, Otto se lasă cucerit de cultura romano-bizantină.

În 999 îi oferă scaunul pontifical profesorului său, Gerbert, care îşi ia numele de Silvestru, numele papei contemporan cu Constantin cel Mare, dorind astfel să sublinieze colaborarea excelentă dintre cele două puteri printr-un apel la tradiţie.

Otto al III-lea continuă campania de creştinare a ungurilor sau pruşilor şi înfiinţează noi episcopate. Dimensiunea universalistă o sugerează şi consacrarea unor regate subordonate, precum cel maghiar, unde principele Vayk primeşte numele de Stefan şi coroana. Insă în viziunea împăratului, Biserica trebuia şi ea să fie subordonată puterii laice.

Problemele interne nu vor intârzia să apară, ba Otto chiar este nevoit să părăsească Roma. Nu mai apucă să o recucerească pentru că moare în 1002, iar odată cu el şi dezideratul universalist al imperiului. Se va întări tot mai mult caracterul german, cum de altfel sugerează şi titulatura structurii politice, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Recomandare:

R. Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre, Bucureşti, 2000.