Secvențe din Bucureștiul ocupat: „Oamenii s-au sălbăticit cu totul în acești ani grei”
Imediat după intrarea României în război, frica de bombardamentele aviației germane se instalează în inimile bucureștenilor. Cei care nu au pornit spre Moldova în căutarea siguranței, s-au conformat măsurilor din ce în ce mai stricte impuse de autorități.
Prevăzători, locuitorii și-au transformat pivnițele în adăposturi împotriva raidurilor, le-au amenajat cu saltele, le-au umplut cu provizii și unelte (lăzi cu merinde, butoaie cu apă, lămpi, lopeți, cazmale, târnăcoape, ș.a). De îndată ce clopotele bisericilor începeau să sune, proprietarii dar și trecătorii surprinși în fața imobilelor, coborau scările în grabă, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
În „Fresca unei vieți”, Cecilia Cuțescu-Stork înregistrează momentele de panică prin care a trecut în timp ce Bucureștiul era bombardat de zepeline și de avioanele Taube: „Romeo era mai mare, însă fetele erau încă foarte mici. Dormeau în pătuțul din aceeași odaie cu mine și, auzind noaptea alarma clopotelor de la Mitropolie, într-o secundă le luam în brațe și alergam într-o fundătură sinistră a pivniței, închisă cu saci de nisip de către soțul meu. Nu pot spune ce gânduri groaznice umblau prin capul meu, ce panică, ce stări copleșitoare simțeam, împovărată cu copilele în brațe, pe când mă dădeam jos pe scară!”
Cele mai sumbre scenarii s-au împlinit în luna septembrie 1916, atunci când capitala a fost supusă zilnic bombardamentelor aeriene, „locuitorii săi suportând cel puțin trei atacuri în plină zi și cel puțin două noaptea”. Orașul se transformă dramatic, angoasa întinzându-se ca o ceață în locuri care altădată erau pline de viață. Circulația, întrunirile și convorbirile telefonice erau restricționate iar noaptea, în momentul declanșării alarmei, orașul se cufunda în beznă.
Iminența capitulării a determinat o parte din populație să părăsească orașul, luând cu asalt Gara de Nord sau pornind din capătul șoselei Kiseleff cu puținul avut încărcat în mijloace de transport, adesea improvizate. Zvonurile exagerate despre barbaria soldaților Puterilor Centrale au dat naștere unei psihoze colective, unele femei contemplând sinuciderea „la gândul cruzimilor pe care aveau să le facă nemții.”
Anii de ocupație au fost marcați de privațiuni de tot felul, de epidemii și nesiguranță, împotriva cărora s-au grupat societățile caritabile conduse de doamnele din elita țării. Acestea au reușit să ofere zilnic porții de mâncare nevoiașilor, să aprovizioneze spitalele și să ofere alinare răniților.
Valurile de rechiziții au pus la grea încercare populația civilă care a fost nevoită să-și folosească agoniseala de-o viață pentru a face față situației. Contra unui bon valoric cu ștampilă erau predate: mijloace de transport, arme, obiecte metalice, obiecte și materii diverse textile, lemne și combustibil, produse alimentare de bază, articole din piele, cauciuc sau hârtie. O circulară din 23 ianuarie 1917 semnată de Al. Tzigara-Samurcaș, prefectul poliției capitalei, exemplifică amploarea fenomenului: „Orașul București este obligat de guvernământul imperial german să procure azi până la ora 6 seara următoarele: 15.000 de plăpumi sau pături, câte 20.000 cămăși, pantaloni, ciorapi de lână, câte 3.000 de brâie și veste de flanelă și 1.000 de blănuri.”
Populația a dezvoltat mecanisme de adaptare la noile condiții de trai, boicotând ordinele de rechiziții și înălțând pe noi culmi contrabanda. Mulți și-au zidit obiectele de preț în tavanul casei, și-au îngropat colecțiile de arme, cazanele sau tăvile de aramă. Alții, mai inventivi, au pus în scenă funeralii fictive pentru a transporta alimente din provincie în capitală iar doamnele, simulând graviditatea, au devenit curieri sub acoperire. Zahărul se transforma în sirop, dovleceii erau scobiți și umpluți cu untură iar pe fundul dublu al caprei trăsurilor erau ascunse provizii pentru săptămâni întregi.
Complicitatea cu inamicul a asigurat unor localnici traiul decent, mita devenind de rigoare. Proprietarii care dispuneau de spațiu locativ s-au trezit peste noapte gazde pentru soldații armatei de ocupație cu care au conviețuit, de cele mai multe ori, pașnic. Dat fiind că fiecare soldat avea dreptul să trimită oricând acasă lădițe cu produse alimentare de câte 10 kg, cădea lesne la învoială cu proprietarul: „predai o cutie de 5 kg de zahăr, îi dădeai lui una pentru acasă, și ascundeai lăzi de 50 de kg”. Nu de puține ori, femeile rămase fără principalul sprijin financiar, în așteptarea întoarcerii de pe front a soțului, au căutat protecție și o viață fără griji în brațele inamicului pe care îl adăposteau în locuința conjugală.
Din cauza rechizițiilor și „a sincopelor în aprovizionarea orașului” lipsurile alimentare sunt din ce în ce mai vizibile. Unele produse (carne, lapte, unt, pâine) încep să fie distribuite pe cartelă iar spre sfârșitul perioadei, pe fondul scumpirilor fără precedent, fasolea, pâinea de proastă calitate, ceapa și usturoiul rămân singurele opțiuni în meniul zilnic. Cantinele Crucii Roșii nu mai fac față cererii, în 1917 distribuind 12.500 de rații de hrană zilnic.
Situația se înrăutățește în primele luni ale anului 1917, atunci când un ger cumplit învăluie capitala. Costul lemnelor pe piața neagră îi determină chiar și pe cei cu stare să se mute în una sau două camere și să-și sacrifice mobilierul. Gardurile caselor aparținând familiilor refugiate în Moldova cad primele victime disperării. Apoi vine rândul schelelor de pe la casele aflate în construcție. Memorialistica surprinde imagini cu doamne scăpătate, „cu haine elegante și cu pălării de puf, înhămate, ca la oiște” trăgând după ele lemne obținute cu greutate, desenând în zăpadă urmele resemnării.
Anii de ocupație au fost marcați și de valuri epidemice (variolă, holeră, febră tifoidă și tifos exantematic) cauzate de absența unor obișnuințe igienice a majorității populației, de închiderea băilor publice, de criza gunoaielor sau de lipsuri diverse (săpun, combustibil sau lemne de foc). Pentru a stopa răspândirea flagelurilor, autoritățile de ocupație au impus unele măsuri de administrare pe care populația le-a primit mai mult cu reticență: obligația de a curăța și a stropi trotuarele, de a scoate gunoiul în stradă, de a declara numărul oamenilor dintr-o locuință, de a te vaccina, ș.a.
În ultimele luni ale ocupației, locuitorii capitalei priveau cu rezerve spre „o nouă viață”, trăiri care au fost condensate în presa vremii: „În potopul de sânge al războiului au încolțit toate simțămintele antisociale păgânești. Oamenii s-au sălbăticit cu totul în acești ani grei, plini de neajunsuri. S-au făcut mai răi ca fiarele. Numai cine a văzut de aproape, cine a fost ghiontit, îmbrâncit făcând coadă ceasuri întregi, așteptând să-i vie rândul la pâine sau la un bon de lemne, de gaz, are idee de toată întinderea răutății omenești. Lupta în toată puterea cuvântului pentru pâine fiind mai înverșunată ca oricând, a înnăbușit orice simțire mai nobilă, mai omenoasă. ...Pentru un codrul de pâine oamenii se sfâșie, se strivesc. Egoismul rece, crud, s-a învoltat de dragă voie, ca pălămida. Și această buruiană veninoasă cu greu se va mai putea plivi din sufletele înăsprite de nespusele încercări.”
În ianuarie 1919, la întoarcerea sa în București, Nicolae Iorga vede orașul „sărăcit și acoperit de rușine”, „o lume de nerecunoscut purtând scrisă pe față lunga pângărire de tot felul.”
Foto: Soldați pe străzile Bucureștiului, 1916-1918. Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, Colecția Fotografii.
Bibliografie:
C. Bacalbașa, Capitala sub ocupațiunea dușmanului 1916-1918, Editura Vremea, București, 2017.
Cecilia Cuțescu-Storck, Fresca unei vieți, Editura Vremea, București, 2006.
Adrian Majuru (ed.), Bucureștii în primele decenii ale României Mari, Ed. MMB, București, 2018.
Eugen Marola, Bucureștiul sub administrația Puterilor Centrale 6 decembrie 1916-11 noiembrie 1918, Ed. Vremea, București, 2023.
Mai multe pentru tine...
