Epidemii în Bucureştiul ocupat de germani
Anii de război au dat mai multe jertfe în spatele frontului, acolo unde lipsurile alimentare și prezența cărăușului dintotdeauna al virușilor, soldatul, au creat un teren propice pentru izbucnirea epidemiilor de tot felul.
În București, conform statisticilor demografice din anii Primului Război Mondial, se reflectă o profundă anxietate la nivelul corpului social, relevată de raportul negativ al sporului natural, care urmează un curs descendent sever. Astfel, în 1916 sunt înregistrate 10.289 nașteri și 10.557 morți, în condițiile în care ceva mai mult de jumătate din an e petrecut de bucureșteni în afara războiului.
Anii următori sunt de-a dreptul dramatici: în 1917 se înregistrează 5.932 nașteri și 11.748 decese, dar majoritatea pierderilor de vieți sunt pricinuite de război; în 1918, însă, în condițiile în care confruntările armate au încetat, se decontează sacrificiile de toate felurile făcute de către populația civilă – 2.725 nașteri și 8.944 morți.
Se poate depista un orizont de așteptare sumbru, acesta având ca unul dintre efecte, spun mulți martori ai vremurilor, și numărul neobișnuit de mare de divorțuri semnalate în acest răstimp.
Vinovată pentru victimele epidemice a fost şi lipsa deprinderilor igienice a unei populații, majoritar, urbanizate sumar. Istoricul Constantin C. Giurescu observa că această tară dintotdeauna a Bucureștilor a fost la baza sporului demografic minor înregistrat în deceniul opt al secolului XIX, în condițiile în care România era pe un loc fruntaș pe plan european la numărul de nașteri, iar orașul era în plină expansiune.
Merită notat că primul hotel cu „apă din perete”, „Bulevardul”, apare tot în acești ani. Situația s-a ameliorat prea puțin în perioada următoare, apa curentă și canalizarea reprezentând deziderate pentru marea majoritate a populației. În iarna dintre 1917 și 1918 băile publice n-au fost deschise și pentru civili, care, din pricina lipsei lemnelor sau a combustibilului, n-au putut beneficia de o igienizare normală nici la domiciliu.
O ordonanță emisă în august 1917 interzicea, de pildă, producerea săpunului de casă, pedeapsa fiind de trei luni privare de libertate sau 5000 lei amendă. Singurul admis era săpunul produs de fabrica „Stela”, rechiziționată, în acest scop, de către autoritățile militare.
La producerea acestuia erau folosite chiar și ouăle depreciate, pe post de materii grase. Descoperirea unei zone cu argilă grasă lângă Medgidia a făcut ca săpunul „Stela” să fie preparat 85% din acest ingredient, restul fiind compus din grăsimi. Această rețetă era rezervată doar civililor, în timp ce militarii beneficiau de materii grase în proporție de 30%.
Variola și holera
Mai puțin se știe astăzi că în acei ani Bucureștiul a avut de-a face şi cu asaltul variolei:
„Într-un moment a izbucnit și vărsatul, un vărsat negru cu emoragii, de o mare virulență” Dar reacția promptă a administrației germane care a impus vaccinarea populației a limitat efectele acesteia: „…s-a impus vaccinarea contra variolei ce bântuia în Capitală, această obligație a avut ca rezultat liniștirea și apoi scăderea din ce în ce mai mult a boalei, care luase o răspândire neliniștitoare”.
Către sfârșitul războiului se înregistrează și apariția unei epidemii de holeră, stopată însă prompt de campania de vaccinare a populației iniţiată de autoritățile de ocupație.
Tifosul exantematic
În primăvară lui 1917, gunoaiele încă mai ocupau mare parte din maidanele Capitalei – alături de lipsurile alimentare, acestea constituiau alt factor de favorizare a epidemiei. Aceasta a început în iarnă, iar apogeul s-a înregistrat în vara primului an al ocupației.
Autoritățile au reacționat energic. Mai întâi au fost izolați bolnavii, casele afectate primind marcaje precum în Evul Mediu – „Achtung! Anstreckende Frankheit!” (Atenție! Boală molipsitoare!) –, iar apoi s-a impus igienizarea acestora, principalii vizați fiind păduchii, responsabilii predilecți pentru răspândirea bolii.
Suspecții sau bolnavii erau dezinfectați printr-o metodă de mână forte: într-o baracă neîncălzită aceștia erau spălați și tunși, iar hainele trecute prin etuvă. La Spitalul Colentina s-a dat lupta decisivă împotriva flagelului pandemic, chiar și corpul medical plătind un preț greu: din 130 de angajați, 59 au preluat maladia, iar 5 au decedat.
În punctul de maxim epidemic, erau internați chiar și 30-40 de bolnavi zilnic. Un raport medical întocmit de dr. C. Zamfirescu, medic la acest spital, spune că „…dacă scădem muribunzii, adică bolnavii aduși în stare gravă și care sucombau după câteva ore de la intrarea lor în spital, mortalitatea nu a trecut de 11,77%”.
Febra tifoidă
A bântuit pe toată durata războiului, una dintre primele victime de marcă fiind prințul Mircea, răpus la numai 4 ani, la palatul Știrbey de la Buftea, în toamna lui 1916 - ultimul medic ce i-a acordat îngrijiri a fost Vasile Voiculescu. Constantin C. Giurescu era convins că epidemia se datora „poluării” apei potabile din București.
Boala este tratată cu mijloace foarte sumare și e foarte persistentă; îl poate țintui la pat pe cel suferind chiar luni de zile, așa cum susține memorialistul C. Kirițescu, el însuși afectat de cumplita plagă: „Boala mea (febra tifoidă) a ținut de la 23 martie până la 6 august 1917”. „Tratamentul” suportat de acesta s-a limitat doar la învelirea în cearceafuri reci.
Georges Ştirbey, speranța Partidului Conservator, nu are, însă, rezistența lui Kirițescu, iar la 13 decembrie 1918 moare, la doar 35 de ani, după o suferință de 14 zile. La fel, pe 15 octombrie 1918, tânărul istoric Constantin Giurescu se stinge în mijlocul familiei, în casa sa de pe strada Berzei.
Fiul său, Constantin C. Giurescu, povestește în memoriile sale că mama sa i-a trimis pe el și pe fratele său, cu două zile înainte de decesul tatălui, la biserică: „Rugați-vă, copii, lui Dumnezeu să scape tata”. Pe plan european, febra tifoidă, mai cunoscută sub numele de gripă spaniolă, a făcut peste 20 de milioane de victime.
Acest articol a fost publicat numărul 16 al revistei Historia Special, disponibil în format digital, pe paydemic.com.
