Schimbarea la faţă a României
În genere, scriitorii sunt inspirați de spiritul epocilor contemporane lor. De pilda, apariția cărții Schimbarea la față a Românieieste proiectată în anii '30, perioadă ce se confruntă cu crize înregistrate la nivel economic, politic, social.
După conflagrația mondială, România localizată în sfera învingătoare, își atinge dezideratul național. Gradual, sechelele geografice, psihice și economice se cicatrizează, țara cunoaște clipe de redresare, însă nu va fi ocolită de marea criză derulată între 1929-1933. Conversia din tradiționalism în modernism își expune contrastele, cristalizând echilibrul democratic, fragilizat ulterior de emergența utopiei socialiste. Parafrazându-l pe K.Marx, România va cădea răpusă de fantoma ce bântuie Europa: comunismul.
Autoportretul creionat în itinerariul literar al lui Cioran (1911-1995) vizează tipologia pesimismului, percepția negativă asupra vieții, negația progresului naturii umane, scepticismul intratabil. Opera sa literară conchide un ansamblu de aforisme cizelate cu reflexe metafizice într-o retorică agresivă. Eseurile publicate preponderent în limba franceză conțin drept substrat revelator confruntarea cu tentația suicidului, bântuit de spectrul insomniilor si de starea depresivă. Gânditorul paradoxal autoexilat în Franța pare a fi torturat de viziunile apocaliptice ale vieții și de tematica morbidului. Existențialist ateu prin definiție, propagă în scrierile sale teme ce străbat registrul obsesiei inutilitații, cultul morții, traseul dramatic al istoriei, declinul escatologiei, precum și anihilarea civilizației. Sinteza lapidară a eseurilor comprimă profilul profetului îndoctrinat cu mentalitatea ateului fervent ce denunță semnificațiile teologice și dogmatismul. Conținuturile haotice dețin un avertisment lansat de însuși autorul:"O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar". Controversat și complimentat simultan, vocabularul incisiv generează eroizarea sau reversul, demonizarea acestui tip machiavelic:"Aș vrea să scriu ceva cu sânge... Că totul în mine este rană și însângerare". Oscilează constant între extremele capcanei, între demonic și angelic, viață și moarte, bine și rău, se zbate într-o perpetuă dispută cu divinitatea, deși regretă fervoarea și vitalitatea religiei și a evangheliei, prin imprecația:"Forța asta absurdă care te face să-l strângi pe Dumnezeu la piept, ca pe o ființă scumpă în agonie, să-i ceri o ultimă dovadă de dragoste... ’’
Teza cercetată de E.Cioran pornește de la prezumția unui “salt istoric” al României de la popor la națiune, de la stadiul biologic la cel spiritual. Într-o viziune macroscopică, expune traiectoria sinuoasă a României de-a lungul timpului. Profilul revoluționarului ardent se simte prin incitația dezirabilă la revoluție, rațiune ce „întroneaza o nouă lume de idei și o nouă structură sociala”. Saltul istoric, condiționat de o tranziție frenetică și nu graduală, presupune arderea etapelor pentru a se plasa într-o dimensiune superioară, necesitând aspirația pentru revoluție. Mecanismul revoluționar constituie rampa de lansare culturală a unei țări periferice pentru a-și impune ethosul - ’„șira spinării a națiunilor’’, ca fiind lege universală. Pasajul susceptibil de la popor la națiune, de la biologic la spiritual implică evadarea din anonimat prin ethosul glorios – „nimbul forței” ce vitalizează desăvârșirea politico-sapirituală.
Sursa emergenței mesianismului este electrizată de dispoziția vitală launtrică, frenezia și ardoarea pământească. Franța- „țara care n-a ratat nimic’’, și-a arogat la rândul ei o fizionomie profetică, cu discrepanțe capitale în raport cu Germania. În timp ce Franța se concentrează pe rafinament și politețe, Germania, „națiune protestatară prin excelență”, după expresia lui Dostoievski, este animată de cultul eroului și agresivitate. Totuși, misiunea germană nu a atins un manifest universal, surmontarea impedimentului devenind fezabil doar prin jugul imperialismului. Disensiunea ruso-iudaică este generată de faptul că „evreii îşi trăiesc religios destinul, ruşii îşi trăiesc religia anistorie ca destin”. România, pe care o clasează în tagma culturilor insingnifiante, pentru a cunoaște o transpoziție trebuie să aibă drept ghid spiritual, Rusia. Similutudinea româno-rusă derivă din stagnarea în somnolență de-a rândul veacurilor, însa secolul XIX este martorul conștientizării profetice ruse, desemnată de autor ca fiind „soteriologie universală’’. Fără să fi intrat în contact cu Renașterea, Evul Mediu, idealismul german, logica engleză, raționalismul francez, a știut să se transpună în mentalitatea colectiva entuziastă și călăuzită de idealul unei dominații universale.
De aceea, Cioran confirmă „Mai repede vor dispărea ruşii de pe glob, anulaţi fiziceşte, decît să abandoneze ideea menirii lor. Atît de înrădăcinată este ea, încît pare a lua proporţii cosmice, inumane”. Rigiditatea sau realismul îl determină să afirme:„România n-a avut gînditori mesianici”;„România este o țară fără profeți, adică o țară în care nimeni n-a trait realități viitoare ca prezente efective”. Partizan al hipertrofiei culturale, se înfățișează ca un inaderent la nicio valoare culturală, spirituală, politică națională. Prospectul providențial atașat culturilor mici este sugerat de afirmația:„Singura obsesie trebuie să fie:saltul istoric [...] numai sărind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv. [...] Voința însă poate da amploare unei transfigurări istorce”.
Referitor la cultura română, Cioran vorbeste despre „adamismul românesc” („Fiecare reeditam destinul lui Adam;decît că acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric”) pentru a surprinde vidul existential prin aserțiunea „Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naște în ea n-are precedent”.
Mântuirea României din obscurantismul ce o întemnițează, instigă la interogația retorică:„Pînă cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?” Absenta elanului contructiv focalizat pe cladirea unui destin impetuos „a facut cultura româneasca o cultura a imediatului. Toate lucrurile se întîmpla aici si acum”. Românul e profilat prin prisma virtuţilor mediocre:pietatea, umilinţa, ce extirpă farmecul şi valoarea, omenia, scepticismul, pasivitatea definită de zicala „Să treacă de la noi!“-trăsături deloc contingente, explicabile psihologic din doleanţa de a dezerta de la dramă şi diferend.
In ciuda golului psihologic şi istoric, aparent blestemată, Cioran se întreabă siderat:„Cine-mi poate garanta că viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc?”Damnarea ţării derivă şi din localizarea geografică, punctul de frontieră între Orient şi Occident, contaminată de un „Cerc de cultură de Asie Mică, eredităţi turceşti şi grecesti în moravuri, agonie de cultura bizantina”.
Deși pozează în ipostaza unui antinaționalist, conturbat de ideea de a fi român, Cioran incită la fortificarea identității naționale prin impulsul :„Tot ce nu e profeție în România este un atentat împotriva României”.Inocoronarea României cu un nimb istoric poate fi realizabilă doar prin elanul prometeic și fanatic al unui salt transfigurator:„O Românie fanatică este o Românie schimbată la față. Fanatizarea României este transfigurarea României’’.
