Sângeroasa istorie afgană
Spre deosebire de Mesopotamia, unde câmpia fertilă și bogăția orașelor-cetăți au atras de la începuturile istoriei scrise popoare migratoare, Afganistanul nu a cunoscut aceleași războaie, chiar dacă se găsea la răscrucea drumurilor Asiei Centrale. Nu doar lipsa unor metropole înfloritoare a păzit aceste locuri, ci, mai ales, crestele amenințătoare ale munților printre care își duc viața afganii. Doar marile imperii și-au trimis armatele prin trecătorile prielnice ambuscadelor: perșii lui Darius, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mongolii lui Gingis Han.
Cei care au avut succes prin crestele munţilor şi văile înguste au fost arabii, care, după 640, au invadat întreaga regiune, convertind-o la islam. Chiar dacă, ulterior, aici vor stăpâni perşii ori mongolii, localnicii nu îşi vor mai schimba credinţa. Cât priveşte înţelesul verbului acesta – „a stăpâni” – asociat populaţiilor care trăiesc în Afganistan subliniem încă de pe acum că nu are defel conotaţiile cu care suntem noi obişnuiţi. De fapt, îl folosim numai pentru a nu fi obligaţi să explicăm în multe pagini cum a fost imposibil de-a lungul secolelor de a gestiona administrativ şi politic un spaţiu cu locuitori sedentari, dar care sunt la fel de „supuşi” instituţiilor statale precum beduinii care îşi mută corturile orientându-se după aştrii, nu după graniţe.
Ahmad Shah Durrani (foto dreapta) va reuşi, totuşi, formarea Afganistanului de azi la mijlocul secolului XVIII. Istoricii indică anul 1747 drept începutul domniei sale.
Tipic pentru acest spaţiu, accesul la domnie a survenit în urma asasinării guvernatorului persan Nadir Şah. Noul rege, de etnie paştună, îşi va stabili capitala la Kandahar, unde va fi ajutat de un consiliu format din reprezentanţii triburilor importante. Unificarea spaţiului afgan sub un singur sceptru a fost continuată pe tot parcursul domniei fiindcă, aşa cum spuneam, poporul de aici nu era obişnuit cu o conducere centralizată, preeminenţa având-o clanul şi, pe urmă, tribul.
Dacă zona limitrofă Mediteranei sau a Golfului Persic a cunoscut hegemonia anglo-franceză, Afganistanul a devenit loc de joacă şi confruntare între Marea Britanie şi Rusia ţaristă, o altă putere expansionistă, care, însă, datorită situaţiei sale geografice, manifesta apetenţă pentru cuceririle pe uscat, evident, în dauna vecinilor săi. Aşa că, la mijlocul secolului XIX, Afganistanul a ajuns obiect al „Marelui Joc” geostrategic dintre cele două puteri şi regatul afgan. Până la urmă, după două războaie anglo-afgane, în perioada domniei lui Abdul Rahman, aproximativ pe la 1900, britanicii şi ruşii au căzut de acord asupra graniţelor actualului Afganistan.
Definitorii pentru istoria ulterioară sunt cuvintele generalului englez Frederick Roberts, cel care ocupase Kabulul la un moment dat: “Am cucerit o țară, dar nu și poporul său.”
În secolul XX, mai toţi conducătorii afgani şi-au stabilit aceleaşi ţinte: păstrarea independenţei, modernizarea ţării (de la drumuri la învăţământ), clarificarea statutului femeilor, care erau lipsite de aproape toate drepturile, inclusiv la educaţie şi... propria supravieţuire. Dacă acesta vi se pare un target ciudat, să ne gândim că, începând de la mijlocul secolului XIX şi până la sfârşitul secolului XX, şapte conducători ai Afganistanului au sfârşit violent, victime ale războaielor dintre clanuri, loviturilor de stat, revoltelor sau conflictelor cu puterile străine, patru dintre ei au fost binecuvântaţi cu exilul, iar câţiva, mai intuitivi, au abdicat înainte ca vreun duşman să îi trimită in braţele virginelor care, zice-se, îi aşteaptă pe drept-credincioşi în paradis.
La sfârşitul Primului Război Mondial, profitând de slăbiciunea temporară a britanicilor, regele Amanullah, de-abia urcat pe tron în urma asasinării antecesorului său, invada India. Drept răspuns, generalii Reginei au bombardat Kabului şi Jalalabadul, însă conflictul s-a stins de la sine.
Pus pe fapte mari, Amanullah a stabilit relaţii cu noul guvern bolşevic de la Moscova, fiind primul stat străin ce recunoştea noua putere instaurată în Rusia.
Următorul pas a fost un plan ambiţios de reforme. Tânărul rege ar fi putut fi un Ataturk al Afganistanului: a promulgat o constituţie aproape laică, a numit un Consiliu de miniştri, a edictat alte câteva acte normative reformatoare. Însă, când a dat jos vălul de pe chipul reginei sale şi a decis emaniciparea femeilor, inclusiv educaţia obligatorie nu doar pentru băieţi, ci şi pentru fete, s-a trezit cu o rebeliune în toată regula. Câteva triburi răsculate au incendiat palatul regal din Jalalabad şi au pornit cu flinte şi săbii într-un marş spre Kabul. Aşa că, simţindu-şi sfârşitul aproape, Amanullah s-a autoexilat în Italia.
Succesorul său, Nadir Şah (foto sus), a reuşit să impună ordinea dar planurile sale de reformare a statului erau mult mai prudente. Totuşi, a fost asasinat la numai patru de la urcarea pe tron.
Ultimele două veacuri și-au pus accentul asupra istoriei recente și mentalului colectiv afgan, și așa aplecat înspre violență. În perioadele în care nu au fost nevoiți a lupta cu vecinii, și-au mistuit energia în violente încleștări interne între triburi. Când triburile nu se războiau între ele, se găsea câte un clan să provoace un altul din acelaşi trib. În sfârşit, dacă la primele două nivele era linişte, se găsea câte o familie să o provoace pe o alta. Mândrii până la paroxism, cu onoarea exacerbată, totul putea fi rezolvat prin curgerea sângelui. „Vendetta” ar fi trebuit să fie, mai degrabă, un cuvânt paştun decât italian.
Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021.
