⬆
Rusia între război și revoluție (1914-1921)
- La câteva luni după Revoluția din Octombrie 1917, Rusia ieșea din Primul Război Mondial prin semnarea unui tratat de pace cu Puterile Centrale. Însă pentru ruși războiul nu se terminase:avea să urmeze un foarte lung și violent război civil.
- În 1913, Țarul Nicolae al II-lea a sărbătorit 300 de ani de la venirea dinastiei Romanov la conducerea Rusiei. De la încoronarea lui Mihail Romanov în 1613, dinastia ajunsese să stăpânească un imperiu vast ce se întindea din Europa Centrală și până la Pacific, de la Oceanul Arctic până în Afganistan. Acest imens imperiu acoperea 1/6 din suprafața globului și avea o populație de 150 de milioane de oameni (cu peste 100 de naționalități diferite). Rusia era practic un univers în sine, însă unul care se afla la marginea prăpastiei din cauza tensiunilor interne, dar și externe. La cinci ani după aniversarea din 1913, familia imperială avea să fie ucisă, iar imperiul Romanovilor, învins în război, urma să cadă în mâinile bolșevicilor.
- Până în 1921, după o perioadă foarte dificilă, bolșevicii triumfaseră în Rusia și reușiseră să refacă în mare parte vechiul imperiu. Acesta avea să ia forma, doi ani mai târziu, Uniunii Sovietice. Însă consecințele evenimentelor ce au avut loc pe Frontul de Est între 1914 și 1921 – mult mai puțin cunoscute decât faimoasele bătălii din Vest – aveau să aibă un impact profund asupra Rusiei (și asupra lumii întregi).
- Campanii și crize:1914-1916
- În 1914, Rusia nu era nici pe departe pregătită pentru război. Cu nouă ani în urmă, fusese învinsă în est de mica Japonie, iar revoluția din 1905 slăbise și ea imperiul. Reformele adoptate în urma revoluției (se remarcă aici premierul Stolîpin, arhitectul unor importante reforme care ar fi putut schimba fața Imperiului) nu reușiseră să pună statul pe picioare, iar tensiunile sociale erau încă ridicate. La momentul începutului războiului, nu era deloc sigur că statul rus va reuși să supraviețuiască unui conflict major, pentru că unitatea națională a imperiului nu ar fi putut fi păstrată în lipsa unei victorii. Din acest punct de vedere, speranțele rușilor au fost repede distruse după Bătălia de la Tannenberg și Prima Bătălie de la Lacurile Mazuriene, când Rusia a pierdut două armate întregi (peste 250.000 de oameni).
- Cu toate acestea, ofensiva rusească în Prusia de Est, deși a eșuat, i-a ținut ocupați pe germani în est și astfel a evitat, probabil, căderea Parisului. Însă cele două bătălii marchează și începutul retragerii rușilor spre sectorul de nord al Frontului, astfel că până la jumătatea anului 1915 toată Polonia Rusească, Lituania și mare parte din Letonia sunt ocupate de armata germană.
- În 1916, rușilor le-a mers ceva mai bine. Au beneficiat de o mai bună aprovizionare cu arme și muniție, iar Ofensiva Brusilov din iunie 1916 a adus rușilor victorii semnficative împotriva austriecilor (de la care preiau Galiția și Bucovina). De asemenea, situația s-a îmbunătățit și în zona caucaziană, unde au făcut față Turciei. Însă schimbările pozitive apărute pe front nu au îmbunătățit și situația politică. Problemele interne, politice și economice, au fost exacerbate de război, iar concentrarea producției industriale pe eforturile de război și criza alimentară din interior amenința încă și mai mult pacea internă. În acest context deja foarte tulbure, apar și zvonurile potrivit căreia Împărăteasa Alexandra (născută Alix de Hessa-Darmstadt) și favoritul ei Rasputin erau spioni germani. Zvonurile erau nefondate, dar până în noiembrie 1916 cei mai influenți critici ai regimului țarist începuseră să se întrebe dacă tragediile Rusiei – inclusiv cei 1, 7 milioane de morți și 5 milioane de răniți – nu erau cumva o consecință a prostiei guvernanților sau a unei trădări.
- 1917:din februarie până în octombrie
- În februarie 1917, din cauza tensiunilor interne, țarul Nicoale al II-lea a fost obligat să abdice. A fost format un guvern provizoriu din care făceau parte liberali și socialiști moderați care promiteau că vor conduce într-o manieră mai eficientă eforturile de război. Însă adevărata putere în stat era deținută de liderii socialiști din Sovietul de la Sankt Petersburg. Aceștia nu erau în favoarea continuării războiului defensiv, ci doreau – în mod cu totul nerealist – terminarea conflictului printr-o pace generală „fără anexări sau indemnizații de război”, o formulă pe care nici Aliații, nici Germania nu ar fi acceptat-o.
- Ministrul de Război, Aleksandr Kerenski, spera să îmbunătățească situația Rusiei printr-o nouă ofensivă pe Frontul de Est. Dar ofițerii își pierduseră de mult autoritatea în fața soldaților;aceștia nu mai doreau să lupte și se gândeau numai la promisiunile de transformări sociale ce aveau să vină odată cu sfârșitul războiului. Fenomenul a fost numit de istorici „bolșevism de tranșee”. Un rol important în distrugerea capacității de luptă a armatei rusești l-au avut și agitatorii anarhiști și bolșevici. În plus, mulți radicali anti-război, împreună cu liderul bolșevicilor, Lenin, s-au întors în țară în primăvara anului 1917, traversând Europa Centrală cu permisiunea armatei germane, care dorea să profite de pe urma tulburărilor interne din Rusia.
- Ofensiva din acea vară a fost un dezastru. Soldații-țărani au dezertat în masă pentru a se alătura revoluției, iar colaborarea cu dușmanul devenise ceva comun. Între timp, într-o încercare disperată de a restabili ordinea și a rezista în fața contraofensivei germane, majoritatea generalilor și a liderilor de dreapta au conceput un plan pentru o lovitură de stat militară. Aceasta a eșuat, dar a avut două consecințe importante:în primul rând, generalii și conservatorii care l-au sprijinit pe generalul Kornilov, comandantul armatei, s-au simțit trădați de Kerenski (care îl arestează pe Kornilov) și au renunțat la a mai sprijini guvernul provizoriu. Pe de altă parte, reputația lui Kerenski în rândul stângii moderate și a populației de rând s-a prăbușit după ce a devenit clar că el sprijinise planurile de restabilire a pedepsei cu moartea și de dizolvare a comitetelor revoluționare ale soldaților. Adevărații câștigători ai crizei interne au fost bolșevicii conduși de Lenin, care au reușit să preia puterea în Octombrie 1917 fără prea mari rezistențe din partea guvernului sau a armatei.
- Pacea de la Brest-Litovsk și consecințele sale
- După ce au preluat puterea, bolșevicii au promis că vor aduce pacea și că vor pune capăt crizelor interne. Pe 26 octombrie 1917, e adoptat Decretul asupra Păcii, redactat de Lenin, prin care acesta cerea încheierea imediată a păcii. Puterile Centrale răspund apelului bolșevicilor acceptând semnarea unui armistițiu pentru Frontul de Est. Astfel, în iarna anului 1917-1918, încep negocierile pentru semnarea unui tratat de pace separat cu Germania și aliații săi. Negocierile au durat foarte mult din cauza neînțelegerilor apărute (rușii nu erau dispuși să renunțe la teritorii și nu acceptau plata unor indemnizații), astfel că în cele din urmă germanii au denunțat armistițiul și au reluat ostilitățile, avansând în cinci zile mai mult decât o făcuseră în trei ani. Până la urmă rușii au fost obligați să semneze tratatul de pace, în martie 1918. Prin tratatul de la Brest-Litovsk, Rusia pierdea un sfert din teritorii, o treime din populație și foarte mult din capacitatea industrială și agricolă.
- Simțindu-se trădați prin semnarea acestui tratat de pace, rușii antibolșevici, care rămăseseră fideli Aliaților, au început lupta împotriva bolșevicilor. Ei au fost sprijiniți și de forțele Aliate aflate în Rusia care sperau să recupereze Frontul de Est, fără de care Germania se putea concentra pe luptele din Vest. Începe astfel sângerosul război civil dintre Roșii, care controlau capitala, Moscova și Rusia centrală, și Albi, care au lansat, sprijiniți de Aliații din război, o serie de campanii pentru zdrobirea revoluției.
- În ciuda victoriilor inițiale obținute de Albi, bolșevicii au reușit până în 1920 să respingă atacurile. Ei s-au putut folosi de liniile interne de comunicare, utilizând căile ferate și forța economică a celor mai populate provincii ale fostului imperiu. Astfel, ei au reușit până în 1921 să pună bazele unei armate de aproape 5 milioane de soldați. În schimb, Albii nu au controlat niciodată mai mult de 250.000 de oameni în același timp, iar aceștia se aflau la mari distanțe unii de alții și în zonele periferice, mai puțin dezvoltate, ale Rusiei. În plus, ei au subestimat capacitatea bolșevicilor de a rezista.
- Intervenția Aliată
- În ciuda puterii lor pe plan intern, bolșevicii erau izolați pe plan internațional. Însă nici Albii nu se bucurau de sprijinul necondiționat al Albilor. Liderul britanic, liberalul Lloyd George, premierul francez, socialistul Clemenceau, și președintele american, democratul Wilson, erau inamici ai lui Lenin, dar pe de altă parte nici nu erau foarte apropiați de liderii Albilor. În ciuda sentimentelor antibolșevice ale liderilor Aliați, decizia de a interveni în Rusia, în 1918, s-a bazat în primul rând pe interesul de a readuce Rusia în războiul continental, nu pentru a pune capăt războiului civil. Ei doreau refacerea Frontului de Est pentru a-i distrage pe germanii care se concentrau acum exclusiv pe Frontul de Vest. Însă în noiembrie 1918, motivația pentru intervenția din Rusia dispare.
- În plus, niciuna din puterile occidentale nu era prea interesată în reconstruirea unei Rusii unite și puternice. Apoi, în 1919, liderii occidentali au fost distrași de propriile probleme:tensiunile interne, Conferința de Pace, divizarea Imperiului otoman și a celui German, crizele economice din Europa etc. Implicarea în războiul civil din Rusia devenise mai mult o povară. Singura țară care putea interveni în mod eficient în Rusia ar fi fost Japonia, dar având în vedere faptul că amintirile războiului ruso-japonez din 1904-1905 încă nu dispăruseră, era prea puțin probabil ca rușii să accepte intervenția acestei țări.
- În consecință, deși materialele trimise de Aliați în Rusia le-au permis Albilor să pună la punct campaniile din 1919, doar câteva mii de soldați au fost trimiși pentru a lupta împotriva bolșevicilor. După semnarea Armistițiului cu Germania, Aliații s-au străduit să găsească o manieră onorabilă de a se sustrage din războiul civil din Rusia în loc să intervină în favoarea Albilor.
- Intervenția Aliaților a fost folosită din plin de propaganda bolșevică, generalii Albilor fiind prezentați drept „instrumente ale capitalismului occidental”. Bolșevicii victorioși au construit apoi imaginea unei Rusii puternice care rezistase în fața intervențiilor occidentale care urmăreau distrugerea statului, iar această mentalitate colectivă construită atent de propagandă avea să joace un rol important pe viitor, în timpul Războiului Rece.
- Sursa:http://www.bbc.co.uk/history/
- De consultat:
- Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Iași, Institutul European, 2001
