Românii la Stalingrad şi ce pericole ameninţă Europa de azi
În finalul unei declaraţii recente care critica organizarea unei expoziţii la Bucureşti despre deportarea, la sfârşitul Celui de Al Doilea Război Mondial, a saşilor în URSS, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova afirma că Rusia nu uită de partea cui au luptat Românii la Stalingrad.
Ştie toată lumea că armata română a luptat alături de Germania împotriva URSS până la 23 August 1944. În catastrofa militară de la Stalingrad, românii au pierdut peste 158.000 de soldaţi, morţi, răniţi şi prizonieri.
Spre sfârşitul anului trecut, pe 25 octombrie-Ziua Armatei, a fost ridicat un monument în memoria soldaţilor români, în cimitirul militar de la Rossoşka de lângă Stalingrad. Cimitirul este parte a unui Complex Comemorativ Internaţional înfiinţat în memoria militarilor germani şi ai aliaţilor lor de atunci care au participat şi au căzut în titanica luptă de la Stalingrad. Mai bine de 70 de ani, soldaţii români căzuţi la Stalingrad nu au avut nici cimitir, nici cruce. Memoria lor a fost în sfârşit onorată. Ei sunt comemoraţi la fel ca germanii, italienii, maghiarii şi combatanţii de alte naţionalităţi care şi-au dat viaţa în bătălia considerată drept punct de cotitură în desfăşurarea Războiului.
Ce rost are să aminteşti acum că ” ne aducem aminte bine de partea cui au luptat românii la Stalingrad?”
De ce au ajuns românii la Stalingrad, este o altă întrebare. Din punct de vedere militar şi politic, Mareşalul Antonescu, în ciuda vocilor din ţară care i-au solicitat să nu treacă Nistrul, a hotărât să continue ofensiva alături de nemţi până la victoria pe care o vedea aproape. Intrarea României în Război alături de Germania a fost motivată de imperativul eliberării Basarabiei şi Bucovinei, aşa cum îşi definea Antonescu scopurile în ordinul către Armată prin care comanda trecerea Prutului.
În vara lui 1940, ultimatumul sovietic lăsase România fără opţiuni. Fără aliaţi, fără garanţii de securitate, guvernul de la Bucureşti cedează şi retrage armata şi administraţia, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa fiind ocupate de sovietici.
Un an mai înainte, pe 23 august 1939, la Moscova se semna pactul Ribbentrop-Molotov. Hitler şi Stalin se înţelegeau să împartă Europa. Prin pactul de neagresiune semnat, Germania era dezlegată să înceapă războiul, URSS primea o parte din Polonia, Basarabia şi Statele Baltice. Fără această înţelegere nemţii nu ar fi putut invada Polonia, declanşând cea mai sângeroasă conflagraţie din istoria lumii.
Pactul Ribbentrop-Molotov a funcţionat bine până la invadarea URSS de către armata germană şi aliaţii ei. Decizia lui Stalin de a-l ajuta pe Hitler a avut raţiunile ei, între care calculul că războiul cu democraţiile occidentale îi va epuiza atât de mult pe combatanţi încât, la momentul oportun, intervenţia URSS va duce la o victorie facilă. Nu a fost aşa. Iar între cei care au plătit în cea mai mare măsură această decizie au fost şi ruşii înşisi prin pierderile imense, militare şi civile, suferite în anii de război.
Dar pentru Stalin pierderile nu au contat niciodată. Milioanele de victime i se datorează în egală măsură în care i se datorează şi lui Hitler. Amândoi au pus la cale şi au colaborat pentru distrugerea ordinii mondiale şi a Europei de la acea dată. Cele două state totalitare s-au regăsit şi au contribuit pe deplin la aruncarea lumii în abis.
Istoria se cunoaşte. Astăzi, la mai bine de 70 de ani de la aceste orori pe care umanitatea în întregul ei le-a trăit, ordinea mondială şi Europa sunt din nou în pericol. Ca şi atunci Europa e vulnerabilă în faţa extremismului şi a tendinţelor revizioniste. Distrugerea proiectului european va însemna, din nou suferinţă şi conflict. Chiar nu învăţăm nimic?
