Românii care au luptat pe frontul italian al Primului Război Mondial

Din 1915, când Italia a intrat în Primul Război Mondial, trupe transilvănene austro-ungare au participat la luptele cumplite de pe cel mai scurt front al Primului Război Mondial din Europa. Pierderile de ambele părţi au fost foarte mari aici, nu neapărat din cauza luptelor directe, cât din cauza bolilor, frigului și avalanșelor, multe dintre ele provocate intenţionat de artileriile celor două părţi.

Sorţii izbânzii au trecut, pe rând, dintr-o tabără în alta. În timpul luptelor, numeroși prizonieri austroungari au fost luaţi de către italieni, dintre care circa 18.000 erau români. Aceștia erau împrăștiaţi în circa 50 de lagăre de-a lungul Peninsulei Italice, cei mai mulţi fiind (3.600) în lagărul de la Mantova, 2.000 la Cavarzere (aproape de Venezia), 800 la Ostiglia (în provincia Mantova), și 800 la Chiaravalle (în provincia Ancona). Dintre aceștia, mulţi fuseseră luaţi prizonieri, dar unii dezertaseră, în unele cazuri ofiţeri laolaltă cu soldaţii.

Cunoaștem bine povestea lor din memoriile lăsate printre alţii de ofiţerii Iosif Jumanca, Casian Munteanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Petre Ugliş (acesta a dezertat la italieni cu 82 de soldaţi români în decembrie 1917). Prizonierii de aici, la fel ca ceilalţi din alte ţări, prestau diverse munci fizice pentru stat – repararea drumurilor, a căilor ferate, a clădirilor avariate, construcţii, agricultură, în fabrici sau la tăiat de lemne sau particulari, șapte zile pe săptămână, dormeau în barăci în care bolile apăreau frecvent, sufereau de lipsa hranei suficiente și sănătoase, de condiţii neigienice, ajungându-se astfel la un mare număr de morţi din rândul lor.

Pe lângă cererile ofiţerilor, emigraţia românească a făcut tot posibilul pentru ca românii să fie organizaţi în unităţi care să contribuie la victoria contra Puterilor Centrale. După armistiţiul semnat însă de România în primăvara anului 1918, aliaţii priveau cu suspiciune aceste încercări, temându-se ca nu cumva unii dintre soldaţi să fie spioni sau sabotori.

Un moment crucial a fost organizarea de către reprezentanţii naţionalităţilor din Imperiul dualist a unui Congres al naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, în 8-10 aprilie, la Roma, care, alături de o campanie susţinută de presă, a sensibilizat și populaţia, dar și autorităţile, faţă de cererile acestora și, implicit, și ale românilor. În 10 iunie 1918 s-a format la Roma „Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, recunoscut oficial drept organ reprezentativ de către guvernul italian. Comitetul a luat legătura cu guvernele statelor aliate, trimiţând chiar reprezentanţi la Londra, Paris și Washington.

Legiunea Română din Italia / La Legione Romena d’Italia s-a format în sfârșit în iunie 1918, fiind pusă sub comanda generalului de brigadă Luciano Ferigo, fost atașat militar în România și căsătorit cu o româncă. Tabăra și comandamentul au fost stabilite la Avezzano, unde erau trimiși soldaţii români pentru a fi echipaţi și instruiţi. Anterior, într-o scrisoare trimisă de ofiţerii români, aceștia scriau:

„Suntem hotărâţi să ne jertfim sufletul nostru, corpul nostru, averile noastre, viaţa noastră, tot ce avem, ştiind bine că ne jertfim pentru a apăra dreptul şi civilizaţia, libertatea şi progresul popoarelor şi naţiunilor. Am fi fericiţi dacă batalioanele noastre ar putea avea norocul să se adune sub steagul nostru naţional”.

Românii purtau uniforme italiene, cu tricolorul cu dungi orizontale – steagul românilor transilvăneni – și au primit dreptul de a lupta sub propriul steag, sfinţit lângă Roma de către preotul grecocatolic Vasile Lucaciu, vechi luptător pentru cauza românilor din Imperiul Austro-Ungar. Alţi români luptau deja ca voluntari în cadrul trupelor italiene Arditi.

S-au format trei companii – Compania I, încadrată în Divizia 52 de Munte din Armata a VIII-a italiană, participând spre sfârșitul anului 1918 la bătăliile de la Montello și Vittorio Veneto; Compania II, tot în Armata a VIII-a, a participat la luptele de la Sisemoled, Val Vella și Cimone; Compania III, încadrată în Armata a IV-a, a participat la bătălia de la Monte Grappa. Pe lângă acestea, în toamna anului 1918 erau în formare trei regimente – „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”, care nu au mai apucat să intre în luptă, datorită armistiţiului semnat de către Austro-Ungaria la Villa Giusti în 3 noiembrie 1918.

După semnarea păcii, trupele române au fost trimise în ţară în primăvara anului 1919, cu nave maritime spre Constanţa. De aici, au plecat la București, unde au fost primite de Regele Ferdinand și Regina Maria, alături de oficialităţi, fiind trimiși apoi spre casă în Transilvania și Bucovina, unde, încadraţi în Armata Regală Română, au participat activ la luptele contra regimului bolșevic ungar al lui Bela Kun.

Foto sus: Soldați din armata austro-ungară pe frontul italian (© Digitalna knjižnica Slovenije / Wikimedia Commons)