România văzută de Neagu Djuvara după 45 de ani: „Şocul întoarcerii în ţară”

După decembrie 1989, exilaţii s-au grăbit să revină în Gubernia România animaţi de impulsuri diverse. Unii pentru a se făli cu lupta lor, departe de ţară, împotriva Hidrei bolşevice. Alţii, din nevoia de a se întoarce pe meleagurile natale. Nu puţini însă au fost cei care au socotit că ar putea obţine oarece profit din experienţa lor occidentală aplicată la nătărăii infectaţi de comunism.

Principala activitate a exilaţilor noştri peste hotare a fost scrisul. Citind memoriile lor, rămîi surprins de puzderia foiţelor scoase prin subsoluri şi încăperi de trecere, dar şi de conştiinţa multora că un text tipărit în trei exemplare şi jumătate echivalează în răsunet Hamlet-ul lui Shakespeare.

Şi după ce s-au întors, bravii noştri exilaţi au continuat să scrie, producţiunile lor incluzînd acum şi reproducerea tresăririlor sufleteşti la întîlnirea cu pămîntul natal. Imensa majoritate a acestor texte stau sub semnul maniei care-l făcea pe Caragiale să rîdă sardonic:

Mania cuvintelor mari, umflate cu pompa, expresia uneia dintre marile slăbiciuni ale firii româneşti: disponibilitatea de a trăi evenimentele istoriei în detrimentul disponibilităţii de a-şi îndeplini îndatoririle mărunte.

În ansamblul mărturisirilor despre ce-au simţit la întoarcerea pe meleagurile natale după o absenţă de decenii, volumul lui Neagu Djuvara „Amintiri din pribegie” face o fericită excepţie.

Neagu Djuvara plecase din România în dimineaţa lui 23 august 1944 cu misiunea – încredinţată de Mihai Antonescu – de a-i transmite lui Frederic Nanu, la Stockholm, indicaţia de a relua negocierile cu emisarii ruşi.

S-a întors în România în primele zile ale lui februarie 1990.

După 45 de ani, aşadar.

Impresiile sale despre acest moment sînt rostuite sub titlul Şocul întoarcerii în ţară.

De un şoc al întoarcerii au vorbit, în scrierile lor, şi alţi exilaţi.

Şocul era provocat însă – potrivit propriilor mărturisiri – de contrastul dintre ţara pe care o lăsase la plecare şi ţara pe care o găsea la sosire.

Se înţelege că vinovat de acest contrast era făcut sistemul comunist. Românii apăreau în aceste scrieri ca nişte europeni la ultimele standarde de civilizaţie , coborîţi de comunism, cu de-a sila, la nivelul unor troglodiţi.

Şocul invocat de Neagu Djuvara are drept cauză un alt fel de contrast.

Cel dintre un om occidental şi o lume orientală.

Fostul curier diplomatic vine în ţară însoţind o caravană cu ajutoare a organizaţiei Medecins du Monde. De la trecerea graniţei , pînă la Bucureşti el nu osteneşte a vorbi de reacţiile sale „franţuzite”.

Numai că şi reacţiile sale sînt nu ale unui român plecat din ţară în urmă cu 45 de ani, ci ale unui franţuz, ale unui Occidental, picat întîia oară pe meleagurile moldo-valahe.

Autorul exersează aici o formulă narativă exploatată mai înainte în descrierea realităţilor din Niger:

Celebra formulă a Persanului la Paris.

Altfel spus, formula călătorului format din cap pînă-n picioare într-o anume realitate, picat într-o lume net diferită de cea din care a plecat.

Paginile despre Niger şi Africa în general nu ne oferiseră posibilitatea de a verifica darul de observator al lui Neagu Djuvara. Realităţile istorisite de călător sînt prea străine de noi ca să ne dăm seama dacă autorul are sau nu are cultul amănuntului.

Realităţile româneşti postdecembriste le ştim însă aproape cu ochii închişi.

Asta ne dă posibilitatea de a constata că Neagu Djuvara are un har ieşit din comun cînd e vorba de amănuntul semnificativ.

Iată un exemplu de cum descoperă el cotidianul bucureştean:

„Ploaia lăsase pe toate faţadele lungi dîre cenuşii, case de cincisprezece-douăzeci de ani păreau vechi de o sută. Pe uşile de metal ordinar, inscripţii sau zgîrieturi; în interior, strîmtoare, beznă şi miros greu. La ascensoare, de un model încă neîntîlnit, cu uşi brăzdate de zgîrieturi sălbatice, abia îndrăzneam să mă strecor. Aveam o strîngere de inimă să descopăr că o mare capitală europeană putea ţine milioane de oameni la un nivel urban atît de primitiv. Ce să zic de impresia pe care mi-o făceau vitrinele magazinelor, chiar de pe arterele centrale? Nu-mi puteam închipui că în Europa putea exista atunci un nivel calitativ şi estetic atît de grosolan. Faţada nevopsită de ani, lumini palide, stofe spălăcite şi de prost gust – iar în «alimentare» numai şiruri de conserve cu aspect învechit, cu etichete decolorate jalnic”.

Sînt cele observate de Neagu Djuvara doar rodul anilor de comunism?

Deşi autorul n-o spune direct, printre rînduri, desluşim această concluzie:

Nu, ele nu sînt rodul exclusiv al anilor de comunism.

Ordinea minimă, curăţenia, rigoarea se pot manifesta cînd omul e din altă stofă şi în plină lume primitivă.

Cele sesizate de Neagu Djuvara provin din eterna lehamite românească, din dispreţul lăuntric faţă de spaţiul public, spaţiu care nu e al tău, dar mai ales din viciul genetic al românilor: Voioşia cu care tratează procedurile.

_{Foto sus: Neagu Djuvara (© Adevărul)}