Amintiri cu Neagu Djuvara. Nevătămat, prin mijlocul unui secol de foc

O poveste de viaţă poate fi o mărturie că România începe să-şi recupereze trecutul, cu toate suferinţele morale şi neîmplinirile prezentului. În istoria umanităţii, rar se întâmplă ca într-o perioadă de câteva zeci de ani profilul unui popor să se schimbe dramatic. Profesorului Neagu Djuvara i-a fost hărăzit s-o vadă cu ochii lui, şi nu în Europa Occidentală, în Africa sau în vreun alt colţ al lumii pe care a cutreierat-o, ci chiar la el acasă. „Dragul meu, am găsit un alt popor!”, mi-a spus cândva, cu fiorul unei revelaţii nedorite. 

Aşadar, îl găseam pe Neagu Djuvara într-un moment în care conştientiza brusc anvergura mutilării morale a propriului popor. Nu o dată am recurs la amintirile sale din tinereţe pentru a le pune în contrast cu imaginile gri, aspre şi reci ale unui prezent încă neverosimil. Şi asta pentru generaţiile care au urmat căderii scriptice a comunismului. Acestor generaţii li s-a adresat profesorul Djuvara, sperând că ADN-ul lor nu fusese infestat de virusul „omului nou”. Astăzi aş zice că a fost o eroare de bună-credinţă să crezi că minciuna şi frica nu produc „modificări genetice”.

Totuşi, Neagu Djuvara a reînnodat cumva firul rupt al generaţiei sale, vorbindu-le „nepoţilor” despre suferinţele „părinţilor”, ca un „bunic al naţiunii”, elegant, blând şi răbdător. Dovadă că audienţa lui este formată în special din tineri, hotărâţi să-şi descopere adevăratele origini, îngropate de nu-ştiu-ce furtună a istoriei. Interesant ar mai fi că profesorul Djuvara a reuşit să creeze atât o tendinţă intelectuală, cât şi una vestimentară. „Am auzit că sunt tineri care încep să se îmbrace ca mine, să-şi pună batistă la buzunarul sacoului. Mi-ar plăcea să se şi comporte ca mine”, îmi mărturisea la ultima discuţie avută faţă către faţă.

Fascinaţia unui destin „de Oscar”

Când stai la orizontală şi citeşti o carte bună, imaginaţia te împinge să abordezi proiecte la care nici nu te-ai fi gândit în orele petrecute la birou. Poate de aceea nord-americanii îşi întind picioarele pe masa de lucru şi îşi lasă spătarul scaunului pe spate. În urmă cu ceva ani, într-un moment de relaxare, mi s-a întâmplat şi mie să văd „the big picture”, tabloul complet al unei vieţi trăite pe muchie de cuţit. Citeam o carte ce purta semnătura profesorului Neagu Djuvara, la vremea respectivă cunoscut mai mult în mediile academice şi politice.

M-am gândit că n-ar fi rău să-i propun profesorului o întâlnire şi să avem un dialog pe care să-l public în ziar. Voiam să vorbim despre istoria recentă şi despre românii de altădată. L-am invitat în redacţie şi a acceptat bucuros. Ceea ce trebuia să fie o discuţie de aproximativ o oră s-a transformat într-o conferinţă de peste cinci ore, la care au început să vină, spontan, colegii care erau în preajmă. Articolul meu s-a bucurat de succes. Au urmat şi alte întâlniri, şi alte dialoguri, până într-o zi în care am decis să-i cer acordul lui Neagu Djuvara pentru a scrie o carte despre povestea vieţii sale. Intenţionam să o scriu jurnalistic, într-un limbaj accesibil noilor generaţii, suprapunând „matriţa” unor evenimente istorice controversate pe destinul unui om special. Am pregătit o adevărată pledoarie scrisă, ştiind că profesorul nu este uşor de înduplecat.

Aşa a apărut Un secol cu Neagu Djuvara, desemnată prin votul publicului, în 2011, la târgul de carte „Gaudeamus” din Timişoara, drept cea mai râvnită lucrare. Este o carte concepută să răspundă nevoilor morale şi intelectuale manifestate în cadrul generaţiei mele, precum şi al celor imediat următoare. Prima dintre acestea rămâne, indiscutabil, nevoia de modele.

Întâlnirea pe care am avut-o cu Neagu Djuvara constituie cea mai plăcută experienţă intelectuală din cariera mea publicistică. Cartea pe care am scris-o în urma acestei experienţe vorbeşte despre România pe care am avut-o cândva. Şi pe care n-o mai avem, dar pe care am putea-o recupera. Cu înţelepciune.

Aristocratul şi „omul nou”

Profesorul Djuvara era un om relaxat, chiar şi la cei 90 de ani pe care urma să-i împlinească la momentul primei noastre întâlniri. Un adevărat aristocrat care are ceva interesant de spus, fie că vorbeşte despre istorie, religie sau drept, fie că prepară o cafea şi evocă un vechi amor adolescentin. Ştia să se facă tuturor toate, cum zice Apostolul Pavel.

Practic, Neagu Djuvara demonstra, doar respirând, că este unul dintre ultimii exponenţi ai elitei pierdute de România după bolşevizarea ţării. În locul lui şi al colegilor săi de generaţie, comunismul a înfipt „omul nou” – mârlan, mincinos, parşiv şi „descurcăreţ”. Reîntors acasă după 45 de ani de exil prin Europa occidentală şi Africa, profesorul Djuvara găsise „alt popor”. De fapt, o populaţie incapabilă să realizeze ce i s-a întâmplat cu adevărat. „La suprafaţă au ieşit lepădăturile – toţi guşaţii şi tâmpiţii din sate au devenit primari sau mai ştiu eu ce... S-au schimbat elitele de jos şi până sus”, constata profesorul, la întoarcerea din pribegie.

Faptul că Neagu Djuvara ne-a vorbit atâta vreme, prin viu grai, şi ne mai vorbeşte şi astăzi, prin cărţi, este un miracol şi o dovadă că nimic nu este întâmplător pe lume. Visul lui, pe care mi l-a mărturisit cu cinci ani înainte de împlinirea centenarului, este de a-i vedea întorcându-se în ţară pe tinerii care au părăsit România. „Vezi că e valabil şi pentru dumneata! Mergi, învaţă şi vino înapoi. Neapărat să vii înapoi!”, mi-a spus la plecare.

România lui Neagu Djuvara este, cu siguranţă, România din sufletul acelor conaţionali de-ai noştri, de bună calitate, care au fost alungaţi din ţara lor de către copiii şi nepoţii „omului nou”. „Om nou” care nu s-a stins odată cu prăbuşirea comunismului, ci care s-a metamorfozat în „capitalist de cumetrie”, în politician şi, în general, în „băiat bun”, prieten cu toată lumea şi duşman ascuns al tuturor. În orice caz, sfârşitul nu-i aici, spunea adesea profesorul. România a progresat enorm în ultimul sfert de secol, cu toate hemoragiile pe care le-a suferit, fie că ne dăm seama, fie că nu. Profesorul Djuvara a rămas optimist, în ciuda exasperărilor cotidiene, până la înălţimea celor o sută de ani pe care îi împlinise.

Istoria, ca terapie socială

Neagu Djuvara a colorat trecutul românesc prin darul său înnăscut de mare povestitor. N-a lăsat în urmă un discurs rece, de istoric sufocat de arhive şi detalii greu digerabile. A umanizat evenimentele secolului trecut, punându-le în context, cu o sinceritate intelectuală admirabilă astăzi, în epoca unei corectitudini politice aberante.

Desigur, Neagu Djuvara nu a fost infailibil, de unde şi farmecul său. A avut slăbiciuni, precauţii, îndoieli, regrete şi nu a căutat nicio clipă soclul unei statui clădite de contemporani. De altfel, profesorul îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, că ar vrea să se vorbească mai mult despre opera lui după moartea fizică decât în timpul vieţii pământeşti. A fost un om profund religios, mi-a repetat-o deseori în discuţiile noastre particulare. Cum altfel, după o viaţă de roman? Poate că detaliile pe această temă nu-şi au locul într-o evocare a moştenirii lui.

Cert este că Neagu Djuvara va rămâne bine conturat în mintea câtorva generaţii „proaspete” care îşi vor spune cuvântul în anii următori. Poate nu întâmplător, profesorul a trecut dincolo chiar în anul celebrării centenarului Marii Uniri. Ne-a însoţit până aici, în drumul nostru de la întuneric spre lumină, de la comunism spre o viaţă relativ normală. De aici încolo va privi cum mergem singuri şi va vorbi în şoaptă conştiinţei noastre colective. Aşa cum o fac, poate de la alt nivel, Mircea Eliade, Emil Cioran şi Petre Țuţea.

Profesorul Neagu Djuvara merită să se apropie, şi în afara graniţelor ţării noastre, de notorietatea pe care o are în România. Acest lucru nu se întâmplă deocamdată din cauza faptului că el a ales „lupta la baionetă”, comunicarea directă cu poporul său năuc. Năuc după anii de comunism şi de tranziţie. „Dacă aţi văzut tabelul de ascendenţă al mamei mele, ea se trage din 12 capete încoronate şi din doi fraţi ai lui Vlad Ţepeş. Eu de 13 ori mă trag din Basarabi, dar mă trag şi din doi fraţi ai lui Vlad Ţepeş. Şi acum să vă spun altceva: adesea, din punct de vedere al caracterului, omul seamănă mai mult cu fratele tatei decât cu tata sau cu fratele bunicului decât cu bunicul. Şi eu, din punct de vedere psihologic, semăn mai mult cu Vlad Ţepeş decât cu cei doi din care mă trag. Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat”, afirma profesorul Djuvara, într-un dialog pe care l-am purtat exact acum şase ani.

Opera intelectuală a lui Neagu Djuvara se confundă cu cea socială. A desţelenit minţi şi inimi prin cărţile pe care le-a scris sau prin cele pe care le-a acceptat ca să fie scrise despre viaţa lui. Profesorul a ştiut, ca un bun strateg, cum să închidă elegant gura detractorilor şi pe cea a duşmanilor decenţei şi bunului-simţ. Sub acest aspect s-a văzut bine militarul Neagu Djuvara. Cel care a bătut la pas toată Basarabia pentru a pune umărul la eliberarea ei de sub cizma sovietică.

Dacă ar fi să rezumăm în doar două cuvinte lecţia pe care profesorul ne-a predat-o în ultimul sfert de secol, de când a revenit în ţară, acestea ar fi „eleganţă” şi „fermitate”. În buna tradiţie militară şi diplomatică a României Întregite.

Nevătămat, prin mijlocul unui secol de foc. Scurtă biografie

Născut la 18 august 1916, la Bucureşti, Neagu Djuvara aparţine pe linie maternă familiei Grădişteanu, neam de mari boieri munteni. Participă la campaniile din Basarabia şi Transnistria ale Armatei Române (1941), fiind rănit. Este licenţiat în Litere la Sorbona (1937), iar trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în Drept, la Paris. Ulterior devine doctor docent, cu o teză de filosofie a istoriei. Din 1947 şi până în 1989 trăieşte în exil, în Franţa şi în Niger, câştigându-şi existenţa ca diplomat al statului francez. Ocupă un rol important şi în organizarea mişcării de rezistenţă anticomunistă, rol pe care l-a reanalizat mai târziu din cauza faptului că marile puteri bătuseră deja palma pentru rămânerea României în sfera de influenţă sovietică.

La 23 august 1944, ca o ironie a sorţii, a fost trimis la Stockholm, în calitate de curier diplomatic, de către viceprim-ministrul cabinetului Ion Antonescu, în scopul negocierii unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică. A rămas în Suedia până în 1947, de unde a plecat la Paris spre a se întoarce în ţară. A rămas în exil, la sfatul mamei sale, intuind anii de teroare care au urmat.

După evenimentele din 1989, Neagu Djuvara s-a stabilit în România, unde a început o strălucită activitate academică, ca profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi ca autor a 20 de volume. Cu titlu de exemplu, cărţile O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (1999) şi Amintiri din pribegie (2005) au atras numeroşi tineri intelectuali spre dezbaterea şi aprofundarea unor momente din istoria ţării noastre.

În anul 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer, iar pe 9 august 2016 i-a fost conferit Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler.

Neagu Djuvara s-a stins la 25 ianuarie 2018, la vârsta de 101 ani, şi a fost înmormântat, cu onorurile cuvenite, la cimitirul Bellu din Capitală.