România și Balcanii la începutul celui de-al Doilea Război Mondial

Intervine Germania

Foarte repede însă, datorită rezistenței și contraofensivei trupelor grecești, entuziasmul inițial de la Florența a făcut loc îngrijorărilor. În special la Berlin, unde încă de la început entuziasmul italian nu fusese deloc împărtășit. Prelungirea operațiilor militare în Grecia dădea posibilitatea trupelor britanice debarcate în peninsulă să creeze baze aeriene și să amenințe astfel zonele petroliere din România, aflate la o distanță de cca. 500 km.

Pentru a preîntâmpina o astfel de eventualitate, dezastruoasă pentru mașina de război germană, Hitler s-a hotărât să intervină. Deja prin „Directiva nr. 18”, din 12 noiembrie 1940, Comandamentul suprem al armatei de uscat germană (Oberkomando des Heeres) primea ordinul de a lua toate măsurile pentru ocuparea Greciei continentale și angajarea forțelor aeriene (Luftwaffe) împotriva obiectivelor engleze din Mediterana orientală.

O lună mai târziu, la 13 decembrie 1940, prin „Directiva nr. 20”, erau stabilite toate detaliile ofensivei împotriva Greciei (Operația Marița). Printre altele, „Directiva” prevedea concentrarea de forțe germane în România, unde încă din luna octombrie sosise o misiune militară germană.

După 23 noiembrie 1940, când România a aderat la Pactul Tripartit, Ion Antonescu, conducătorul statului, a acceptat o creștere importantă a numărului trupelor germane concentrate în România, a căror afluire s-a încheiat la sfârșitul lunii ianuarie 1941. Tot atunci, înaltul comandament al Wehrmacht-ului a stabilit, printr-o directivă, data atacului împotriva Greciei: începutul lunii aprilie 1941.

Belgrad, 27 martie 1941

Aderarea Bulgariei la Pactul Tripartit, la 1 martie 1941, urmată de trecerea trupelor germane din România la sud de Dunăre și apropierea lor de frontiera greacă, au reprezentat un moment fundamental în derularea planului german de atac împotriva Greciei. Totul mergea conform planului german. Mai mult, la 25 martie și Iugoslavia a semnat protocolul de aderare la Pactul Tripartit.

Surpriza a venit însă tocmai de la Belgrad: la 27 martie aici a avut loc o lovitură de stat condusă de generalul Dușan Simovici, în urma căreia, guvernul condus de Dragisa Avetcovici, era răsturnat. Avetcovici și fostul ministru de Externe, Markovici, au fost arestați, iar prințul regent Paul (foto dreapta), era înlăturat și în fruntea statului era instalat prințul Petru Karadjordjevici, în vârstă de numai 17 ani.

Evenimentele de la Belgrad din 27 martie reprezentau nu numai un afront fără precedent adus Germaniei, dar creau și o situație de nesiguranță pentru trupele Axei din Balcani. Ceea ce Berlinul nu putea tolera: în aceeași zi, Hitler a dat „Directiva nr. 25”, care prevedea distrugerea Iugoslaviei „cât mai repede posibil”. Urmau să participe la această acțiune 50 de divizii, din care 24 germane, 23 italiene și 6 brigăzi ungare.

Nu participau la această acțiune, dintre vecinii Iugoslaviei, trupe românești, al căror rol era acela de a asigura, „în primul rând, apărarea împotriva Rusiei”, și nici bulgare, care urmau să protejeze frontiera spre Turcia. Pentru trupele bulgare se prevedea însă, în perioada următoare, rolul unor trupe de ocupație pentru o parte a teritoriului iugoslav, pe lângă teritoriile anexate de Bulgaria.

O convorbire cu Ribbentrop

Prin „Directiva nr. 26” din 3 aprilie, care reglementa „cooperarea cu aliații din Balcani”, se prevedea ca înaintea atacului asupra Iugoslaviei trupele române din zona Timișoarei să se retragă spre interiorul țării, pentru a nu stânjeni legătura dintre armata a 2-a ungară și corpul 41 german, ce urmau să colaboreze în zona Banatului sârbesc. În momentul în care a aflat de rolul atribuit armatei ungare în viitorul conflict, Bucureștiul a reacționat prompt și ferm.

Ministrul României la Berlin, Raoul Bossy, proaspăt numit în acest post, a primit instrucțiuni să se prezinte la ministrul de Externe german și să-i expună poziția guvernului român. Iată cum prezintă Bossy întrevederea avută la 4 aprilie 1941 cu von Ribbentrop la Auswärtiges Amt:

„Sunt primit de Ribbentrop, căruia, potrivit instrucțiunilor guvernului, îi cer ca, în războiul contra Iugoslaviei care va începe, trupele ungurești să nu fie lăsate a pătrunde în Banatul sârbesc, căci valul popular de indignare ar sili România să intervină. Banatul a fost întotdeauna o unitate politică, economică și administrativă. Când a fost despicat în două, la Conferința de Pace, Ionel Brătianu a plecat trântind ușa. Totuși, departe de noi gândul de a deschide problema Banatului. 

Dacă însă alții o deschid și modifică structura politică a acestui ținut, nu se poate trece peste drepturile noastre. Ribbentrop găsește chestiunea de ordine strategică, iar nu politică și, geograficește vorbind, n-ar trebui ungurii să înainteze pe acolo, pe la sud?

Îi explic că sudul e mare, că granița ungaro-iugoslavă e lungă și că cele două popoare vecine au loc destul pentru a se ciocni. În Banat, ungurii n-au ce căuta. El îmi spune că ia act de punctul nostru de vedere, dar că nu-mi poate da un răspuns imediat. Pare rezervat”.

A doua zi, Bossy a telegrafiat în mod repetat la Auswärtiges Amt, spre a afla răspunsul la intervenția sa. Dar acesta întârzia, sub pretextul vizitei pe care ministrul de Externe japonez, Matsuoka, o efectua la Berlin.

„Mă tem – nota Bossy – să nu fim puși în fața unor fapte împlinite. Tocmai spre sfârșitul după-amiezii (...) ambasadorul Ritter de la Auswärtiges Amt îmi telefonează că este în măsură a-mi da răspunsul din partea șefului, care se scuză că nu mă poate primi din cauza oaspetelui japonez. Fug la el. Răspunsul e bun. O.K.W. (Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Armatei Germane - n.n.) se angajează ca ungurii să nu intre în Torontalul sârbesc. Am înțeles că ei vor ataca la vest de Tisa. Comunic răspunsul telegrafic și telefonic guvernului”.

Ca urmare a renunțării intrării trupelor ungare în Banatul sârbesc, nici cele române din zona Transilvaniei nu au mai trebuit să fie retrase în interiorul țării.

România: „departe de Balcani”

Se observă încă din această fază inițială a „crizei balcanice” intenția guvernului german de „a ține deoparte” guvernul român de evenimentele din Balcani. Această atitudine va deveni în anii următori o permanență a politicii germane față de România, manifestată atât în plan politic, cât și prin desconsiderarea cu care va trata intervențiile guvernului român pentru ameliorarea regimului minorității românești de la sud de Dunăre.

Am arătat că, în aprilie 1941, rolul rezervat armatei române era acela de a asigura flancul stâng al forțelor ce acționau în Balcani. De altfel, o implicare a armatei române în operațiunile militare de la sud de Dunăre era greu de imaginat în acel moment. Și aceasta nu numai pentru că „Directivele” germane îi rezervau un alt rol, dar și pentru că o astfel de acțiune era categoric nepopulară.

Nici chiar legionarii nu se pronunțau pentru o astfel de colaborare, ci cel mult pentru participarea unor grupe de voluntari. Însă nici sub această formă nu a avut loc o participare românească la operațiunile militare din Balcani.

O ilustrare a politicii germane de „scoatere” a României din problemele balcanice o reprezintă și faptul că autoritățile române au fost informate foarte târziu cu privire la data exactă a începerii operațiunilor militare în Balcani.

Astfel, când feldmareșalul Walther von Brauchitsch a avut o convorbire cu Ion Antonescu pe 2 sau 3 aprilie, acesta a rămas surprins să remarce că interlocutorul său, conducătorul statului român, aliat al Germaniei, nu fusese informat de data declanșării atacului. Abia în seara zilei de 5 aprilie, la ora 23.30, Legația germană la București a primit instrucțiuni de la Auswärtiges Amt să-l informeze oficial pe Ion Antonescu de ofensiva ce avea să se declanșeze a doua zi (atacul asupra Iugoslaviei a început la 6 aprilie, ora 5.15).

În lipsa lui Killinger, ministrul Reich-ului la București, sarcina de a-l informa pe Ion Antonescu, aflat atunci la Predeal, a revenit dr. Hermann Neubacher, împuternicit special al Reich-ului pentru probleme economice în România și Balcani. Acesta s-a deplasat în toiul nopții la Predeal, unde l-a întâlnit pe Ion Antonescu când deja trupele germane trecuseră frontiera iugoslavă. Ion Antonescu nu s-a arătat surprins de comunicarea făcută de Neubacher, căruia i-a declarat că guvernul român nu ridică nici un fel de pretenții teritoriale față de Iugoslavia, cu care România a întreținut întotdeauna relații de prietenie.

România – a declarat el – va rămâne neutră, dar a avertizat din nou că, dacă trupe ungare ar pătrunde în partea iugoslavă a Banatului, el va ordona armatei române să le alunge. Toate aceste aspecte militare se suprapuneau peste o politică generală promovată de germani, de eliminare a guvernului român de la deciziile privind Balcanii și de îndreptare a interesului românesc spre Răsărit.

O conferință la Viena?

Încă nu se încheiaseră operațiile militare în Balcani când regi, regenți, prim-miniștri sau miniștri de Externe din Bulgaria, Ungaria și Italia începeau să ia drumul Germaniei pentru a vorbi cu Hitler. Tema: împărțirea prăzii. Guvernul român a fost ținut deoparte de aceste negocieri. Cu totul întâmplător și numai ca ipoteză, participarea României la împărțirea teritoriilor din Balcani a fost evocată în discuțiile cu diplomații români.

Astfel, la 11 aprilie, ministrul de Externe bulgar, Popov, declara ministrului român la Sofia, Filotti, că în condițiile dispariției statului iugoslav „nu exclude eventualitatea (s.n.) ca România să fie foarte curând invitată să ocupe o parte din Banatul sârbesc”. De asemenea, Mussolini l-a îndemnat pe conducătorul statului român, prin intermediul ministrului italian la București, Ghigi, să revendice teritorii cu ocazia apropiatei împărțiri a Iugoslaviei.

Dacă guvernul român nu a prezentat nici o revendicare teritorială față de Iugoslavia în perioada în care la sud de Dunăre încă aveau loc operațiuni militare, în unele ziare au început să apară articole în care erau ridicate și susținute drepturile României asupra unor teritorii din Balcani, inclusiv asupra Banatului de vest, ceea ce a atras o reacție violentă a presei ungare.

După 17 aprilie, când la Belgrad a fost semnat actul de capitulare a Iugoslaviei, la București au început să sosească tot mai multe informații privind convocarea unei conferințe internaționale la Viena, la care să fie invitați participanții la conflictul balcanic. În cadrul acesteia urmau să se atribuie între învingători teritoriile învinșilor. Nu numai Germania și Italia, dar și Ungaria și, în mod deosebit, Bulgaria revendicau și urmau să realizeze importante anexiuni teritoriale pe seama Iugoslaviei și Greciei.

Aceste informații, pătrunse și în presa românească, creau o situație deosebit de delicată în plan intern pentru guvernul român. Acesta se afla în situația ingrată de a fi aliatul unei Axe care patronase pierderile teritoriale din vara anului 1940 în favoarea Ungariei și Bulgariei, iar acum Germania și Italia erau gata să sprijine în continuare pretențiile teritoriale ale celor două țări și să contribuie astfel la întărirea acestora, în timp ce România nu numai că nu era consultată, dar nu era nici măcar informată asupra schimbărilor ce se preconizau în Balcani, zonă de interes geostrategic nemijlocit pentru ea.

Memoriul din 23 aprilie 1941

Aceasta era situația când guvernul român se hotărăște să rupă tăcerea păstrată până atunci și să-și prezinte punctul de vedere asupra situației din zonă, interesele sale în Balcani și soluțiile pe care le preconiza. În acest scop, la 23 aprilie 1941, guvernul român înainta un Memoriu ministrului Reich-ului acreditat în România, Manfred von Killinger. Documentul conținea o serie de considerații cu caracter istoric și geostrategic care relevau rolul României în sud-estul Europei.

Guvernul român - se arăta în „Memoriu” – era informat că „importante transformări teritoriale” urmează să se producă ca urmare a dispariției „quasi-totale” a Iugoslaviei. În acest sens, se evidenția faptul că Ungaria a ocupat deja teritoriul până la Tisa, iar Bulgaria „s-ar întinde” asupra Macedoniei, până la Ohrida, pe lângă ieșirea la Marea Egee. Cele două țări – se arăta în continuare - care au anexat în 1940 teritorii în dauna României, își vedeau din nou mărite acum teritoriile, în timp ce România „rămânea în vechea situație”.

După ce arăta sprijinul politic și, în special, economic pe care România l-a acordat Germaniei, în „Memoriu” se sublinia că, „dacă guvernul român n-a socotit demn să ceară formal o schimbare teritorială în favoarea sa (...), el nu poate privi totuși cu seninătate și pasiv o nouă schimbare teritorială la granițele sale”, făcută tot în favoarea Ungariei și Bulgariei, fapt ce „modifică radical situația echilibrului politic în această regiune și schimbă radical problemele echilibrului regional”.

Mai mult, România își vedea din nou lovite drepturile sale etnice, istorice și de conservare politică. În acest sens, se arăta că „Banatul este românesc. Transilvania este românească. O întreagă regiune este românească în Balcani, de la Timoc la Bitolia spre Salonic. Și totuși România a pierdut Cadrilaterul și o mare parte din Transilvania, n-a încorporat Banatul, iar acum pierde în favoarea Bulgariei al doilea grup de populație românească”.

În continuare, în „Memoriu” erau arătate consecințele nefaste pe care „slăbirea României” și întărirea Bulgariei și Ungariei le aveau asupra „poziției morale și politice” a guvernului român în interior, dar și diminuarea încrederii în justiția Führer-ului și a Germaniei.

Soluțiile propuse de „Memoriu” aveau în vedere:

1) O revizuire generală a granițelor în sud-estul Europei față de țările care realizaseră anexiuni teritoriale în anii 1940-1941, întrucât în urma noilor evenimente din Balcani se schimbaseră „radical” condițiile echilibrului de putere în zonă;

2) Revendicarea drepturilor României asupra Banatului sârbesc;

3) Atenționarea Berlinului asupra faptului că „interesele europene” ale Germaniei și Axei erau periclitate, iar „drepturile României jertfite” prin schimbările teritoriale din zonă „în interesul exclusiv al Bulgariei”.

Plecând de la aceste considerente de ordin general, „Memoriul” propunea:

a) Crearea unui stat macedonean liber, în care să intre și „populațiile românești” sud-dunărene;

b) Un teritoriu românesc recunoscut pentru românii de pe Valea Timocului și Vardarului, sau

c) un condominium germano-italo-român (eventual și bulgar) pentru zona Timocului (fâșia de teritoriu aflată de-a lungul graniței bulgare, stabilită prin Tratatul de la Neuilly – din 1919 –, până la Belgrad, Niș, Skopje, și spre sud, până la Salonic).

Interesant este faptul că guvernul român propunea pentru zona Timocului un regim juridic care fusese prevăzut de Tratatul de pace de la București, încheiat între România și Puterile Centrale, din 7 mai 1918, pentru Dobrogea, și acest lucru era exprimat expres în „Memoriu” și folosit ca argument pentru revendicările românești.

Dacă un astfel de regim fusese adoptat pentru un teritoriu etnic românesc – se arăta în același document –, cu atât mai mult putea fi adoptat pentru o regiune „cu o populație variată” și în care existau „interese germane și italiene”. Urmau, în continuare, o serie de argumente în favoarea soluțiilor propuse, care ar fi asigurat – între altele – echilibrul în Balcani, ar fi apărat drepturile românilor din regiune, ar fi reprezentat o barieră despărțitoare între bulgari și sârbi și ar fi asigurat protecția căii ferate Belgrad – Salonic. Și „Memoriul” continua:

„În orice caz, România înțelege să revendice cu hotărâre drepturile asupra Cadrilaterului nu numai ca o revizuire a unei situații nedrepte, dar și în interesul echilibrului politic, acum când Bulgaria câștigă un important litoral și noi posesiuni litorale în Balcani”.

Cazul Meissner

Intervenția guvernului român în „problemele balcanice” a surprins Berlinul, neobișnuit cu un astfel de „comportament” din partea aliaților. Întrucât însă în proiectul imediat al lui Hitler – atacul în Răsărit – România avea un rol important, Berlinul a trebuit să ia în considerare punctul de vedere al guvernului român. Dar – fiindcă există un „dar” – nu să și țină seama de el, după cum vom vedea. Primele reacții ale Berlinului exprimă surpriza.

În lipsa unui punct de vedere oficial, unele opinii ale demnitarilor germani, la început, păreau să dea câștig de cauză, cel puțin parțial, revendicărilor prezentate în „Memoriu”. Acest fapt a dus chiar la un mic incident diplomatic. La 1 mai 1941, într-o vizită făcută de Raoul Bossy (foto dreapta) lui Otto Meissner, ministrul Cancelariei Reichului, oficialul german declara că:

„România va vedea în curând că bine a făcut să se încreadă în prietenia lui Hitler: România va căpăta Banatul întreg. Simptomatic în această privință a fost că, în pofida tuturor stăruințelor Budapestei, trupele germane – nu cele ungare – au ocupat Banatul sârbesc. Pe când Horthy mai era încă în vizită la Hitler, a sosit și memorandumul generalului Antonescu. Mai apoi – a continuat Meissner – va recăpăta Basarabia și Bucovina de nord, a căror pierdere a fost vremelnică”.

Este evident că declarațiile ministrului Cancelariei Reich-ului se aflau sub influența „Memoriului” guvernului român. De remarcat, de asemenea, că opinia lui Meissner nu era izolată printre demnitarii germani. Astfel, Strack, înalt funcționar al Protocolului Cancelariei, abia întors de la Viena, unde avusese loc întâlnirea Hitler – Horthy, declara că la Viena s-a ținut cont de „năzuințele românilor” („în ciuda regentului Horthy”) și că rezultatul atitudinii pro-românești a Germaniei – raporta Bossy – „îl vom vedea în curând”.

Informat asupra declarației ministrului Cancelariei Reich-ului, Ion Antonescu a adresat acestuia mulțumirile sale. Când, la 8 mai, Bossy a transmis lui Meissner mulțumirile conducătorului României, se poate observa o dare înapoi a oficialului german. Acesta – raporta Bossy – a accentuat acum că „a vorbit în numele său personal”, dar că:

„discursul lui Hitler l-a confirmat, când (Führer-ul – n.n.) a vorbit așa de călduros de lealitatea României de sub conducerea generalului Antonescu (este singurul nume de om de stat străin pe care l-a citat în discursul său)... Este probabil că se va ține seama de interesele românești atunci când va căuta soluționarea chestiunii Banatului (...). Problema rusă – a continuat Meissner – nu e încă actuală. Când va deveni, se vor repara și nedreptățile făcute României”.

La 10 mai, după ce la București Ion Antonescu a avut o convorbire cu ministrul Killinger asupra conținutului întrevederii Meissner - Bossy din 1 mai, ministrul Cancelariei Reich-ului a avut o nouă întrevedere cu Bossy.

„Vrea să pună lucrurile la punct – raporta Bossy –, spre a nu avea neplăceri cu guvernul său: a fost vorba doar de păreri personale. (...) Führer-ul nu a luat deciziuni în privința Banatului, nici într-un sens, nici în altul. Va trebui să se pertracteze și cu ungurii. Memorandumul Antonescu, sosit concomitent cu vizita lui Horthy, a fost primit cu bunăvoință. Se va ține desigur seama, pe cât posibil, de interesele noastre, spre a arăta poporului român că prietenia Germaniei aduce foloase și, pe de altă parte, pentru a întări încă mai mult poziția în interior a generalului Antonescu”.

Temele „prietenia Germaniei” și „întărirea poziției interne a generalului Antonescu” sunt și teme abordate în „Memoriul” guvernului român, ceea ce arată că acesta „alertase” oficialitățile germane, dar nu le determinase să adopte o poziție proromânească în problemele ridicate.

Din nou Meissner s-a referit la teritoriile românești ocupate de Rusia în 1940, ceea ce ne poate îndreptăți să credem că deja la acea dată ideea unor compensații „spre răsărit” acordate României – spre a determina guvernul român să renunțe la recuperarea teritoriilor pierdute din vest și sud, cât și pentru a „îndulci” amărăciunea pentru refuzul soluțiilor cerute prin documentul din 23 aprilie – era deja luată, chiar dacă nu era încă afirmată deschis, în condițiile în care relațiile ruso-germane continuau pe baza înțelegerilor din 1939.

Asupra convorbirii cu Meissner, din 10 mai, Bossy făcea următoarea remarcă ce suna și ca un avertisment pentru București:

„Interesantă atenuare a spuselor din 1 mai, datorită desigur lui Ribbentrop și, prin urmare, foarte simptomatică pentru noi”.

Declarațiile lui Mihai Antonescu

„Memoriul” din 23 aprilie 1941 se află sub semnul improvizației. De altfel, în perioada imediat următoare, poziția guvernului român în problemele balcanice va suferi modificări importante. Problema revendicării Cadrilaterului, de exemplu, avea să treacă pe un plan cu totul secundar și chiar avea să dispară, pe primul loc în raporturile cu Bulgaria trecând problemele rezultând din aplicarea Tratatului din 7 septembrie 1940 de la Craiova și cea a românilor sud-dunăreni.

Că este într-adevăr vorba de o improvizație, recunoaște chiar Mihai Antonescu, autorul „Memoriului”. În instrucțiunile trimise la 15 mai 1942 Legației României la Belgrad, el recunoștea că această problemă s-a pus la București numai după ce, cu 48 de ore înainte, Ministerul Afacerilor Străine fusese anunțat de legațiile de la Sofia și Budapesta că la Viena va avea loc o conferință internațională asupra granițelor în sud-est.

Surprins el însuși de această informație, Mihai Antonescu a trebuit să lucreze în noaptea de 22/23 aprilie 1941, până la ora 8 dimineața, pentru a finaliza „Memoriul”. Scopul acestui document era de a stopa sau, cel puțin, a amâna ținerea conferinței la care urmau să fie „împărțite” teritoriile învinșilor din campania din Balcani, prin manifestarea interesului României de a participa la aceasta, precum și prin revendicările prezentate.

Știm astăzi că, într-adevăr, proiectata conferință de la Viena nu a mai avut loc, iar teritoriile în sud-est au fost ocupate „de facto” de învingători, fără să li se mai dea o falsă acoperire juridică. De altfel, guvernul român, având în vedere că România însăși suferise importante pierderi teritoriale în 1940, avea un interes general ca statutul acestor teritorii să nu primească nici un fel de recunoaștere internațională până la încheierea conflictului.

Așa se explică de ce el a refuzat constant, în ciuda unor presiuni ale guvernelor german, italian și ungar privind frontiera din Transilvania, și a guvernului sovietic privind frontierele din Bucovina, Basarabia și de pe Dunăre să treacă la delimitarea pe teren a acestora. Mihai Antonescu, într-o ședință a Consiliului de Miniștri din iulie 1942, își aroga meritul eșecului conferinței:

„Nu vreau să-mi fac nici un titlu de glorie specială. Ar fi lipsit de sens, dar mi s-a afirmat de miniștrii Germaniei și Italiei la București, că amânarea acestor atribuiri de teritorii se datorește guvernului român”.

Afirmația lui Mihai Antonescu credem că trebuie luată în considerare. Rolul „Memoriului” în eșecul proiectatei conferințe trebuie văzut în sensul provocării acelei „mase critice” care a declanșat explozia, adică renunțarea la ținerea conferinței. „Memoriul” venea să adauge noi contradicții la cele existente deja între puterile ce participaseră la operațiunile militare din Balcani.

Și fiindcă cererea României de a participa la conferință nu putea fi respinsă, atunci s-a renunțat la convocarea acesteia, punându-se capăt în felul acesta și neînțelegerilor dintre învingători, nevoiți astfel să se mulțumească pur și simplu cu ocuparea militară a teritoriilor ce le anexau.

În mai 1942, Mihai Antonescu, referindu-se la scopurile urmărite de guvernul român prin „Memoriul” din 23 aprilie, declara că, între altele, el a încercat astfel să provoace o revizuire a frontierei dintre România și Ungaria stabilită ca urmare a dictatului de la Viena. Într-adevăr, există în document un paragraf – amintit deja – privind revizuirea frontierelor țărilor din zonă ce realizaseră „câștiguri teritoriale” în anii 1940-1941.

Printr-o astfel de formulare erau vizate exclusiv Ungaria și Bulgaria, singurele țări din zonă ce realizaseră anexiuni teritoriale în anii 1940- 1941. Să remarcăm însă faptul că, dacă Cadrilaterul era revendicat răspicat, despre Transilvania de nord-est nu există o referire în acest sens. Se spune însă că „Transilvania este românească” și că „o mare parte din ea” a fost pierdută.

Conferința internațională proiectată n-a mai avut însă loc, iar „Memoriul” guvernului român cu siguranță a contribuit la aceasta. Astfel, intenția guvernului român de a cere revizuirea frontierei cu Ungaria – pe care „Memoriul” o sugerează, dar nu o exprimă răspicat – nu a mai putut fi realizată. Guvernul român nu a considerat „soluțiile” conținute de „Memoriul” din 23 aprilie 1941 ca reprezentând poziția sa finală în problemele balcanice, ci le-a apreciat ca fiind doar „simple perspective de ordin general și nimic precis”.

Aceasta explică desele schimbări de poziție ale guvernului român în perioada care a urmat, în problemele balcanice, atât în ceea ce privește chestiunile teritoriale, cât și cu privire la situația românilor sud-dunăreni, a căror protecție guvernul și-a dorit-o, dar pe care nu a putut s-o realizeze la cotele pe care le preconiza.