România Mare, o victorie care s-a destrămat prea repede

România Mare, o victorie care s-a destrămat prea repede În 1927, în câteva luni doar, moartea Regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu au destabilizat grav eșichierul politic al României Mari. Ceea ce începuse cu mari speranţe pe 1 Decembrie 1918 intra într-o serie de crize din care România interbelică nu își va mai reveni niciodată.

Monarhia care se vedea consolidată pe termen foarte lung în urma triumfului de la sfârșitul Primului Război Mondial se trezește dintr-odată într-o situaţie aproape imposibilă din cauza prinţului Carol care renunţă la tron. Fiul său, Mihai, are doar șase ani și este nevoie de o Regenţă care nu are autoritate și nu poate rezista. Într-o situaţie similară, abdicarea Regelui Edward al VIII-lea tot din cauze amoroase, britanicii au rezolvat criza prin trecerea coroanei la fratele mai mic al suveranului, „Bertie”, devenit George al VI-lea, ceea ce se va dovedi o soluţie bună. Prinţul Carol se descalificase de când fugise la Odessa în 1918 pentru a se căsători cu Zizi Lambrino, dezertând practic din armată, și apoi prin renunţarea la familie și la ţară.

Ideea ca pe tron să fie pus fratele mai mic al lui Carol, Nicolae, nu a fost agreată și s-a mers pe varianta Regenţei. Nu vom ști niciodată dacă Nicolae s-ar fi dovedit un rege mai bun decât Carol, dar, cel puţin, nu dăduse dovadă de atâta iresponsabilitate ca fratele său mai mare. Dacă Regele Ferdinand ar mai fi trăit câţiva ani, Mihai ar fi avut timp să crească și înlăturarea sa de către propriul tată ar fi fost mai greu de înfăptuit. La fel, dacă Ionel Brătianu rămânea în viaţă, autoritatea sa uriașă ar fi menţinut un echilibru politic care i-ar fi permis tânărului Mihai să se pregătească pentru momentul în care și-ar fi putut exercita prerogativele regale.

Pierderea unei ţări

În lipsa reperelor, o clasă politică dezbinată a căzut ușor pradă lui Carol al II-lea, care și-a dorit de la început să manipuleze atât partidele, cât și pe politicieni, aducând totul în limitele propriului regim personal de putere. Corupţia regimului, de multe ori pe seama înzestrării armatei, setea de bani a camarilei, demagogia, violenţa folosită ca armă politică, atât de rege, cât și de adversarii săi radicali, legionarii, toate la un loc au erodat entuziasmul și încrederea oamenilor în propriul stat.

Plonjarea Europei în catastrofă și destrămarea sistemului de securitate care asigura pacea continentului au pecetluit soarta României Mari, care avea să sucombe în urma înţelegerilor dintre Hitler și Stalin. Dar regimul carlist, deși se declara patriotic și, în cele din urmă, ultra-naţionalist, nu a fost în stare să facă nimic pentru apărarea frontierelor, a cedat totul fără un foc de armă. S-a văzut cum demagogia și hoţia înveșmântate patriotic distrug o ţară, oricât de „mare” și de „mândră” ar fi ea.