⬆

România, între marile puteri petroliere ale lumii la începutul secolului al XX-lea

Pionieratul lui Marin și Theodor Mehedinţeanu a deschis, așa cum era firesc, apetitul pentru câștig al multor contemporani. Gestul lor a fost urmat de o mână de oameni din zona micii burghezii, care au înfiinţat rafinării, au săpat puţuri și au adus din străinătate utilaje din ce în ce mai performante pentru a putea avea o producţie mai mare și, desigur, produse de bună calitate.

Acum au ieșit din scenă ţăranii moșneni care fuseseră părtași la primele încercări de exploatare a petrolului. Între 1860-1900, întreprinderile existente în domeniul petrolier sunt opera unor mici antreprenori care nu au avut puterea de a face saltul la marea industrie. A fost nevoie să mai treacă cel puţin 30 de ani pentru ca exploatarea petrolului românesc să capete cu adevărat dimensiunea industrială modernă. O mulţime de factori au generat această lungă așteptare.

Printre ei menţionăm: obţinerea și recunoașterea Independenţei de stat în 1877-1878, lipsa capitalului, a unei infrastructuri feroviare, a specialiștilor, a industriei naţionale și, prin aceasta, dependenţa de importurile din alte state. Însă cel mai important factor care a încetinit acest proces de agregare a industriei petroliere a fost absenţa unei legislaţii care să reglementeze și să încurajeze exploatarea petrolului. Aceasta apare târziu, la 1895, spre sfârșitul secolului, și, cu ea, se face și saltul către o altă etapă a istoriei industriei petroliere.

Nici capitalul străin nu este interesat, pentru că statutul juridic internaţional al României se reglementează abia în 1878, legislaţia este absentă ori incoerentă, infrastructura feroviară și cea rutieră sunt neconsolidate. În aceste condiţii este riscant să vii și să investești aici. Acest fapt l-a simţit pe cheltuiala sa englezul Jackson Brown, fondatorul primei societăţi cu capital străin din ţară. În 1864, el a creat Valachian Petroleum Co.Ltd., cu un capital de patru milioane de franci.

Pe hârtie, planul său era impecabil. Extrăgea ţiţeiul din judeţul Prahova, apoi îl aducea la Brăila, îl rafina aici și îl urca pe vase pentru a fi exportat în străinătate. Realitatea avea să-i dea planurile peste cap. Drumurile erau pline de noroi primăvara și toamna, iar „iuţeala” carelor trase de boi era distrugătoare pentru fluxul de marfă care trebuia transportată în anumite termene pentru a fi prelucrată și preluată de vase. Și multă vreme lucrurile așa au stat.

România se dezvoltă economic

Pe la 1880, descriind starea „rafinăriilor” românești, Anghel Saligny afirma următoarele: „Fabricile industriei petrolului sunt într-o stare atât de primitivă, încât nu merită nici o atenţie faţă de produsele ce le pun în comerţ”. Abia Legea minelor din 1895, promovată de P.P. Carp, a reglementat situaţia exploatării petrolului, în sensul că statul a lăsat proprietarului dreptul de a dispune de resursele subsolului fără ca statul să intervină în modul de exploatare și utilizare a acestuia. Urmarea a fost deschiderea accesului pentru marile capitaluri străine la însemnatele resurse petroliere din România.

Spre deosebire de Jackson Brown, unul dintre primii investitori străini, cei care vin în România sfârșitului de secol XIX găsesc o ţară cu o reţea de căi ferate solidă, cu drumuri mai bune, cu instituţii funcţionale și acest fapt le înlesnește afacerile. Despre căile ferate se cuvine să facem și remarca specială că acestea au fost unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la dezvoltarea și la avântul industriei petroliere.

Semnificativ este faptul că toate marile rafinării care vor fi înfiinţate acum au fost amplasate în proximitatea liniilor ferate principale sau, după caz, și-au construit propriile lor linii secundare care vor fi legate de cele naţionale. Un exemplu în acest sens a fost construirea de către administraţia judeţului Prahova a liniei Ploiești-Vălenii de Munte începând din 1905, an în care lângă a doua gară a orașului Ploiești, Gara de Nord, se ridica rafinăria Vega, care funcţionează și azi. Linia Ploiești-Văleni era importantă și pentru faptul că se legau de ea și alte exploatări petroliere, în principal cea de la schela Boldești-Scăeni.

În 1914, România era al patrulea mare producător de petrol la nivel mondial

Practic, căile ferate puneau în circulaţie cantităţile tot mai mari de produse petroliere prelucrate în principal în judeţele Prahova și Bacău.În acest context favorabil, rând pe rând au sosit marile capitaluri străine care au înfiinţat societăţi și rafinării, precum Steaua Română (1895), Societatea Româno-Americană (1904), Vega (1905), Astra Română (1908). Englezii, olandezii, americanii, austriecii, germanii sunt prezenţi aici și fac înfloritoare afaceri cu petrolul românesc, dominând o piaţă în care capitalul românesc mai reprezintă doar 5%.

Între 1903 și 1914, când începe Primul Război Mondial, în spaţiul românesc se investește masiv în industria petrolieră. În decembrie 1915, capitalul societăţilor petroliere din ţara noastră ajunsese la 519,5 milioane lei aur. Un dolar valora în 1915 – 5,18 lei, iar astăzi un dolar de la 1915 valorează 24,30. Așadar, un calcul simplu ne arată că valoarea la 1915 în dolari a celor 519,5 milioane lei aur era de 100, 2 milioane, iar astăzi ar fi echivalentul a nu mai puţin de 2,48 de miliarde de dolari. Colosală sumă!

Toate aceste investiţii au condus la ridicarea unor rafinării ultramoderne, iar aici era utilizată tehnologia de vârf a timpului. În mod evident, efectele s-au văzut: creșterea relevanţei industriei românești și a ţării noastre în rândul producătorilor de petrol. O statistică din 1914, referitoare la producţia mondială de petrol în intervalul 1913-1920, ne arată că, în momentul izbucnirii Marelui Război, ierarhia mondială a producătorilor de petrol era următoarea: pe primul loc se situa Statele Unite cu o producţie de 37,9 milioane tone, pe locul al doilea, Rusia cu 9,5 milioane tone, pe locul al treilea era Mexic – cu 3,7 milioane tone și pe locul al patrulea se afla România, care producea 1,75 milioane tone.