România în războiul din 1877-1878: Capcanele drumului spre Independență
Despre Războiul de Independență al României s-a scris mai puțin în ultimii ani, poate și pentru că istoricii români au fost mai aplecați în această perioadă către studierea Primului Război Mondial, al cărui Centenar a fost marcat prin publicarea de numeroase articole, studii și cărți. Tocmai de aceea, ediția de primăvară a revistei „Historia Special” vă propune o incursiune istorică în episoadele mai puțin cunoscute ale Războiului de Independență al României.
Războiul ruso-turc, izbucnit în 1877, amenința din nou, ca de atâtea ori pe parcursul secolului al XIX-lea, să transforme teritoriul locuit de români în teatru de război. Și din această cauză, România nu putea rămâne neutră. Cu țara prinsă între doi coloși, Imperiul Otoman și Imperiul țarist, cu trupe ruse pe teritoriul ei, domnitorul Carol I și prim-ministrul Ion C. Brătianu nu aveau altă variantă decât cea a declarării independenței. Iar România și-a câștigat independența pe câmpul de luptă, prin jertfa a mii și mii de soldați. Armata Română a dat dovadă pe câmpul de luptă nu numai de mult curaj, dar a demonstrat și că poate învăța din experiența războiului prin adaptarea tacticilor de luptă.
Dacă bătăliile pentru cucerirea Plevnei sunt cunoscute, mai puțin știute de către publicul larg sunt informațiile pe care domnitorul Carol I le trimitea de pe câmpul de luptă soției sale, Elisabeta. De asemenea, mai puțin studiat este și asediul Vidinului de către trupele române. Războiul ruso-turc, la care a participat și România, nu s-a desfășurat însă doar la sud de Dunăre.
Confruntări navale între flota otomană și cea rusă au avut loc atât pe Dunăre, cât și în Marea Neagră. Puțin cunoscute iubitorilor de istorie din România sunt și luptele terestre dintre ruși și turci în Caucaz, care prefațează parcă marile confruntări militare din Primul Război Mondial. Deși România și-a câștigat suveranitatea pe câmpul de luptă, evenimentele de după război au umbrit bucuria obținerii independenței. Modul în care a fost tratată România de către aliatul rus, atât în timpul conflictului, dar în special după încheierea ostilităților va lăsa urme adânci în mentalul colectiv al poporului român. Neprimită nici la tratativele de pace de la San Stefano, nici la Congresul de la Berlin, României i s-a impus de către Imperiul țarist cedarea sudului Basarabiei. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că guvernul rus se angajase să păstreze integritatea teritorială a României prin convenția semnată în 1877. Merită încă o dată evidențiat răspunsul dat de domnitorul Carol I țarului Alexandru al II-lea care amenința cu ocuparea țării și cu dezarmarea Armatei Române: „Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”. Nu au fost vorbe aruncate în vânt: de la sfârșitul lunii aprilie a anului 1878, Armata Română s-a desfășurat în poziție de luptă în fața armatei țariste care își întărise prezența pe teritoriul românesc.
După cucerirea independenței, România și-a căutat siguranța într-o alianță cu Germania, dar, pentru atingerea acestui obiectiv, trebuia făcut un alt compromis. Drumul către o alianță cu Berlinul trecea prin Viena, iar modul în care Austro-Ungaria se comporta cu românii din Transilvania era mai mult decât supărător pentru autoritățile de la București. Era însă un compromis pe care Carol I și prim-ministrul Ion C. Brătianu l-au considerat necesar în acele momente. Pentru câteva decenii, România își va găsi securitatea în alianța cu Puterile Centrale. Timp suficient pentru o întărire și o dezvoltare accentuată a țării.
