Români celebri în Rusia

Prin situarea celor trei provincii istorice românești la confluența a trei mari imperii, neamul nostru a trebuit să facă, de-a lungul istoriei, eforturi eroice pentru a rezista încercărilor acestora de a-l cuceri, eventual de a și-l subordona. Vecinătatea cu Imperiul otoman a însemnat pentru domnitorii din Moldova și Țara Românească o luptă continuă între David și Goliat; vecinătatea cu Imperiul țarist a fost un joc de-a șoarecele și pisica, iar vecinătatea cu Imperiul austriac i-a adus Transilvaniei soarta Cenușăresei la curtea Europei „civilizatoare“.

Și, totuși, nu trebuie subestimat rolul civilizator al culturii acestor imperii, numai și dacă avem în vedere formarea tinerilor la așezăminte de cultură din centrele mai dezvoltate de la vecinii de la apus, miază-zi sau miază-noapte. Astfel, ca să se lumineze, beizadelele din Țara Românească se duceau la Stambul, feciorii cei mai faini din Transilvania - la talieni sau la Viana, iar fiii marilor boieri din Moldova - la Liov. Unele condiții istorice potrivnice au făcut însă ca o mulțime de oameni, de aceeași origine, factură psihică și limbă cu noi, să trăiască în afara granițelor României.

Privind retrospectiv, observăm că la început relațiile noastre cu rușii nu au fost la fel de tensionate precum cele cu turcii, de exemplu, sau chiar cu „leșii“. În sensul că nu am avut conflicte armate directe (exceptând al doilea război mondial, desigur). Aceasta se explică prin apartenența la aceeași religie, cât și prin unele condiții istorice asemănătoare, precum existența pericolului popoarelor năvălitoare, iar mai târziu, existența unui țel comun - lupta împotriva Imperiului otoman, ceea ce a favorizat chiar încheierea unor alianțe.

Oricum, Cnezatul Moscovei, ulterior Imperiul țarist, era mai mult preocupat să se extindă spre nordul și estul continentului european și în Asia și să-și mențină teritoriile cucerite. Nu a fost însă nici o deosebire între politica hrăpăreață țaristă și politica de expansiune sovietică. Astfel, vecinul nostru de la răsărit nu a scăpat nici un prilej de a se înfrupta din trupul țării noastre cu Basarabia, respectiv cu Nordul Bucovinei și Ținutul Herței, atunci când conjunctura istorică i-a fost favorabilă, și avem în vedere momentele 1812, 1940, 1944. Cu atât mai dureros, cu cât cotropitorul a avut acordul marilor puteri ale timpului. Datorită vecinătății imediate, primii români celebri, care au ajuns în Rusia au fost cei din Moldova.

Astfel, în anul 1671 sosește la curtea țarului Alexei, Nicolae Milescu Spătarul, un diplomat erudit. După ce călătorise cu diverse însărcinări din partea domnitorilor Moldovei pe la mai multe curți domnești din Europa, i-a fost recomandat țarului de către Mitropolitul Dositei al Constantinopolului, drept „un om foarte învățat și înțelept, cunoscând latina, slavona și mai ales, limba greacă și (care) este ca un cronograf, în care sunt adunate toate lucrurile lumii“.

Într-adevăr, eruditul Milescu se impune la curte, ajungând, după cum scria cronicarul Neculce, profesor al copiilor țarului, între ei fiind și cel care va rămâne în istorie sub numele de Petru I! Iar în 1675 țarul Alexei îl va trimite în fruntea unei solii de mare importanță în China, cu care ocazie va scrie „Jurnalul de călătorie în China“, o descriere minuțioasă, interesantă din punct de vedere documentar și literar a Siberiei, de la Tobolsk până la portul Nercinsk și, evident, a Chinei, ceea ce-i va aduce recunoașterea pe plan european.

Revenit din călătorie, va fi căutat de către solii domnului moldovean pentru a pune o vorbă bună la curtea țarului. Urmare a strădaniilor sale, Patriarhul Rusiei va oferi în dar o tipografie ca caractere chirilice Mitropolitului Moldovei Dosoftei.

Cantemir și Petru cel Mare

Coincidență interesantă, dar cea mai remarcabilă personalitate politică a Evului Mediu rus, Petru I, va avea peste ani, în anturajul său, tot un mare erudit moldovean, pe Dimitrie Cantemir, cea mai mare personalitate umanistă a Evului Mediu românesc.

Ajuns domn al Moldovei după o ședere de aproape 20 de ani la Constantinopol, timp folosit pentru o instruire temeinică în domeniul orientalisticii, Dimitrie Cantemir face o întoarcere de o sută optzeci de grade în politica externă a Moldovei, orientându-se spre Rusia. Schimbarea cursului politic a fost determinată tocmai de ceea ce ar fi trebuit să-i garanteze fidelitatea față de Poartă.

Însă cunoașterea dinăuntru a cârmuirii turcești i-a permis să-i sesizeze slăbiciunile, respectiv putreziciunea sistemului, venalitatea dregătorilor și exploatarea inumană a supușilor, ceea ce a provocat sentimente adverse spiritului său luminat. Urcat pe tron, inițiază o serie de reforme în scopul statornicirii unui stat domnesc modern, după care, în aprilie 1711, încheie un tratat de alianță cu Rusia, secret chiar și pentru boierii moldoveni.

Principalele prevederi ale tratatului erau eliberarea Moldovei de sub turci, garantarea regimului domnesc absolutist al statului independent și păstrarea pe cale ereditară a tronului în familia Cantemireștilor. Cum era și firesc, marii boieri moldoveni, afectați în privilegiile lor, s-au împotrivit atunci când Petru I a venit cu oastea sa la Iași, dar păturile mijlocii s-au înrolat cu bucurie sub steagul domnitorului.

Sfetnic intim al țarului

În urma înfrângerii de la Stănilești a oștilor aliate (bătălie magistral descrisă de Ion Neculce în al său Letopiseț), domnul Moldovei, dimpreună cu toată curtea, cu o ceată de oșteni și cu cei câțiva boieri rămași credincioși, ia calea pribegiei, însoțindu-l pe țar pe drumul de întoarcere. În speranța unei reveniri victorioase cu ajutor de la muscali pentru a-și recăpăta tronul, D. Cantemir și suita sa se opresc o vreme în Ucraina, în regiunea Harkovului, unde, „ca prinț al Imperiului, fu împroprietărit cu 13 sate“.

Spirit ascuțit, fostul domnitor își dă seama că deocamdată aceasta nu este posibil și se duce la Petersburg, noua capitală a Rusiei. Țarul îl tratează cu cinstea cuvenită și îi dă alte moșii, una în apropierea Moscovei. Noul proprietar împreună cu fiul său, Matei, a construit aici biserica Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii, în care se mai slujește și astăzi. Ekaterina a II-a va cumpăra de la Serghei Cantemir, strănepot al domnitorului moldovean, moșia, pe care își va construi reședința de vară.

Pe locul fostei moșii se află astăzi parcul și complexul muzeal Țarițâno, iar raionul din partea de sud a Moscovei poartă numele fostului domnitor și cărturar moldovean. Ca semn de înaltă prețuire, țarul îl face sfetnic intim. În noua sa calitate D. Cantemir își va dovedi spiritul reformator, contribuind la implementarea de mari reforme în forma de organizare și de conducere a imperiului.

În 1722, îl însoțește pe Petru I în expediția la Marea Caspică, conducând serviciul de informații și de propagandă pentru popoarele din zona Caucazului. În timpul expediției el strânge materiale pentru întocmirea unui studiu de sinteză asupra acestei zone, numai că nu va reuși să-l redacteze integral, întrucât va muri la câteva luni de la întoarcerea la Petersburg.

Reușește să scrie doar „Sistema religiei mahomedane“, ce se voia o introducere științifică la expediție. Studiul trebuia să mai cuprindă rezultatele cercetărilor întreprinse de Cantemir privind arheologia și geografia regiunilor pe unde au pătruns oștile rusești, locuri necunoscute până atunci.

Nu este lipsit de importanță să menționăm faptul că prințesa Maria, una din fiicele domnului moldovean, i-a devenit ibovnică lui Petru cel Mare. Aceasta a fost revanșa țarului pentru că a doua soție a sa, Ekaterina, înainte de a ajunge împărăteasa Rusiei, a fost slujnica și ibovnica preotului Gluck din Livonia suedeză, după care a mai trecut prin patul trompetistului Kruse, al mareșalului Șeremetiev, al generalului Menșikov. Dar cine a stat să mai numere paturile!

Perioada marilor creații

Perioada petersburgheză poate fi considerată ca cea mai prolifică din activitatea istoriografică a lui Dimitrie Cantemir. Și mai benefică pentru istoriografia românească și europeană totodată. Aici își va scrie el - în limba latină - lucrările sale fundamentale: „Descrierea Moldovei“, „Istoria Imperiului otoman“, „Hronicul vechimii româno-moldo- vlahilor“, pătrunse de un spirit practic, pragmatic, caracteristic epocii reformelor, dar și de un înalt patriotism.

Acceptat pe deplin în viața politică și socială rusă, datorită poziției lui la curte, dar și ca membru al uneia dintre cele mai bogate familii boierești din Rusia în urma căsătoriei cu nevâstnica și prea frumoasa prințesă Trubețkaia, D. Cantemir rămâne un mare patriot: la mii de kilometri de țară, fostul domn încă mai spera la eliberarea Țărilor Române de sub turci cu ajutorul oștilor rusești.

La una din primirile la curte, îl pune pe fiul său, Șerban, să-i recite țarului o „Închinare“, sub forma de panegiric în limba latină, în care îi cerea suveranului rus să salveze Țările Române de la pierirea la care erau condamnate de către ocupația păgână:

„Dumnezeu, prin dreapta ta nebiruită, împărate prea evlavios, a arătat puterea ta pentru redobândirea a ceea ce am pierdut noi, fiii durerii“.

Și, mai departe:

„Socotim că a venit vremea pentru eliberarea noastră“.

Și din „Istoria Imperiului Otoman“ răzbate ideea că țarul Petru cel Mare va fi eliberatorul Moldovei:

„Dumnezeul părinților noștri... va trimite pe cineva care va mântui pe urmașii noștri de jugul barbarilor și va reda țării libertatea și puterea ei“.

Și, adresându-se cititorilor europeni:

„Vai, nu cred să fie astăzi vreun învățat care să nu cunoască tirania mizerabilă sub care geme Moldova“.

După moartea lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Antioh, trimis de Rusia în solie permanentă la Londra și apoi la Paris, se va îngriji de traducerea și publicarea „Istoriei“ în limbile engleză și franceză, contribuind la răspândirea acesteia în Europa. De altfel Dimitrie Cantemir era o personalitate cunoscută pe plan european, întrucât fusese ales încă în anul 1714 membru al Academiei din Berlin, iar împăratul german îl numise tot atunci principe al Imperiului Roman.

„Întâiul poet modern al Rusiei”

Dacă alianța domnitorului moldovean cu țarul Rusiei în lupta armată împotriva turcilor a fost sortită eșecului, păstrarea acestuia la curte va avea urmări considerabile și pentru... literatura rusă. Antioh Cantemir va deveni unul din marii poeți ruși precursori ai poeziei moderne. Chiar „întâiul poet modern al Rusiei“, cum scria George Călinescu.

Satirele, sale scrise într-o limbă rusă curată, eliberată de arhaismele greoaie, ca urmare a contactului direct cu poezia europeană, alături de creația lui Derjavin, vor constitui o ultimă etapă în devenirea limbii ruse literare moderne în care va scrie Pușkin. Situându- se pe poziții ilumniste, Antioh Cantemir a militat pentru progresul științei și al culturii, remarcându-se în mod deosebit în domeniul matematicii - este autorul unui tratat de algebră, publicat și la noi în anul 1844.

Petru Movilă - Mitropolit al Kievului

Vorbind despre contribuția unor vlăstare ale pământului românesc la dezvoltarea patrimoniului cultural al țării vecine, nu-l putem omite pe omul de cultură Petru Movilă, ajuns în prima jumătate a secolului al XVII-lea Mitropolit al Kievului. Descendent al unei mari familii de boieri și domni moldoveni, a fost uns Mitropolit al Kievului, fiind susținut de Patriarhul Constantinopolului.

Ca înaltă față bisericească, a avut o contribuție remarcabilă la dezvoltarea culturii în fosta capitală a Rusiei Kieviene. A înființat astfel o tipografie și un colegiu, care se va transforma apoi în academie teologică și filozofică. Nu și-a uitat însă obârșia moldovenească, trimițînd meșteri tipografi pentru înființarea unei tipografii la Iași și profesori pentru Școala domnească (Academia Vasiliană).

Spirit luminat, a sprijinit deopotrivă și activitatea tipografică din Țara Românească. Este incontestabil că în acea perioadă, când granițele dintre țările noastre erau foarte permisibile, a existat o circulație în ambele sensuri, mai ales sub forma a ceea ce numim astăzi micul trafic de frontieră.

În plus, datorită comunității de religie, obiceiuri, ritualuri și mod de viață, cât și anumitor afinități ce au existat între populația moldovenească, aflată în vecinătate imediată, și cea rusească, predispusă la comunicare, s-au creat mai lesne legături umane decât între românii din celelalte provincii istorice românești și vecinii lor. Toate bune până ce tendințele expansioniste ale Imperiului rus au afectat integritatea teritorială a Moldovei, iar cele ale Imperiului sovietic - integritatea României.

Rusia - preferată de multe familii boierești

Dată fiind imensitatea Imperiului țarist, Principatele Române nu ar fi reprezentat o achiziție teritorială care să merite atâtea eforturi și atâta insistență pentru a fi cucerite, dacă nu ar fi fost importanța lor strategică. În afara consolidării, sau, mai bine zis, a lărgirii „ieșirii“ la Marea Neagră, alipirea Principatelor la Imperiu, sau măcar, atragerea lor în sfera proprie de influență, ar fi însemnat îndeplinirea unui vis mai vechi al lui Petru I, acela de a face joncțiunea slavilor de răsărit cu slavii de sud.

Pretextul imediat pe care l-au folosit rușii pentru a-și justifica pretențiile în Balcani a fost însă cel al unității ortodoxiei, născocind planuri fanteziste, ca de exemplu, de a-i alipi și pe greci, și pe bulgari. Rușii, ca și francezii, au profitat de slăbirea Imperiului otoman și prin războaiele purtate cu turcii în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și-au sporit influența în zona balcanică.

Una din primele reușite a afost încorporarea - e adevărat, temporară - a bisericii din Moldova în structura ecleziastică rusă. Din motivele enunțate mai sus Principatele române preferau stăpânirea rusă celei turcești (după războiul din 1735-1739 boierii moldoveni au cerut ei înșiși printr-o scrisoare adresată țarului alipirea la imperiul rus). De aceea în toate confruntările ruso-turce Principatele au fost de partea vecinilor de la răsărit.

După fiecare război, se găseau boieri din Moldova care să urmeze calea deschisă de Dimitrie Cantemir. Astfel în 1794, marile familii boierești Sturdza și Iordache au plecat dincolo de Nistru, unde au fost împroprietărite cu moșii și li s-au promis și alte favoruri. Într-adevăr, în anul 1812, Scarlat Sturdza devine guvernatorul Basarabiei.

După ruperea Basarabiei din trupul Moldovei (din care a făcut parte timp de cinci secole) și încorporarea ei de către Rusia prin pacea de la București în 1812, cam un sfert din familiile boierești de pe stânga Prutului, pentru a primi titluri de noblețe rusești, au adus ca dovezi faptul că au servit în armata rusă în timpul războaielor cu Turcia, că aveau proprietăți sau că trăiseră în Rusia, că aveau legături strânse cu persoane din anturajul țarului.

Prin tratatul de la Berlin din 1878, Rusia își desăvârșește ocuparea Basarabiei, încorporând și cele trei județe românești din sud, împreună cu ostroavele de la gura brațului Chilia. La Marea Unire din 1918 Basarabia, împreună cu celelalte provincii istorice, revine la patria mamă. Timp de peste o sută de ani, românii din acest teritoriu românesc trăiseră sub ocupație rusă. Au circulat însă și s-au stabilit pe teritoriul Rusiei în funcție de dorința și de interesele proprii.