Rolul României în cucerirea planetei
Perioada comunistă pare o epocă de înflorire a României, multe domenii fiind dezvoltate intensiv în raport cu odioasa lume capitalistă de până în 1944. Au fost introduse sporturi noi, statul încurajând în mod deosebit paraşutismul, ocupaţie deosebit de costisitoare prin achiziţia de avioane, combustibil şi echipament de cea mai bună calitate. Orice eroare se poate solda cu o tragedie.
Epoca Nicolae Ceauşescu a fost marcată de formarea a peste 9.400 de tineri paraşutişti prin salturi din avion şi a altor peste 53.700 prin lansare din turn. Par mulţi, dar conducerea nu era satisfăcută. Următorul deceniu a fost marcat de apariţia altor 5.600 de paraşutişti, plus cei 36.292 antrenaţi doar la turn. Alţi paraşutişti erau instruiţi în taberele Uniunii Tineretului Comunist. Nu erau mulţi, doar peste 450 anual după 1974. Era frumos, sport, consum de energie, mişcare în aer liber, adrenalină şi socializare. Dar oare ce se dorea de la aceşti sportivi plini de viaţă şi energie? Să nu uităm că până în 1960 au fost aleşi în fiecare an peste o mie de temerari pentru a coborî din ceruri. Oficial, urmau să lupte pentru apărarea patriei alături de militarii profesionişti, numărul celor instruiţi fiind ţinut secret. Cum aviaţia nu putea să asigure superioritatea aeriană pentru desantări împotriva vecinilor ajutaţi de Uniunea Sovietică, toată munca era în zadar. Altul era scopul ascuns al regimului de la Bucureşti. Urmau să fie trimişi la asalt împreună cu forţele sovietice împotriva lagărului capitalist la momentul oportun. Ideea fusese stabilită de Stalin şi atunci au fost antrenaţi peste un milion de desantişti. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu au aplicat cu fidelitate ideile fostului cârmaci, chiar dacă mai interesante ar fi fost pentru apărare trupele de vânători de munte sau infanteria clasică motorizată. Resursele României au fost tocate pentru revoluţia mondială şi victoria socialismului până în 1989.
Planurile autorităţilor de la Bucureşti ies la lumină dacă ne uităm cu atenţie la datele de lansare a programelor de instruire. Primii 750 de sportivi au fost brevetaţi în 1950, adică fix anul începerii războiului din Coreea la celălalt capăt al lumii comuniste. Era prea puţin. Anii 1952 – 1953 au mai adus încă nouă centre de antrenament pentru fericitul tineret al patriei. Apărarea patriei în sensul clasic, naţional, era pe atunci un delict ce se pedepsea cu ani grei de temniţă. Era clar că se coace ceva serios la nivelul întregului popor. Oare de ce era necesar un batalion nou în fiecare an? Şi la ce erau necesare câte alte cinci formate la turn după 1960? N-au fost uitate nici planoarele foarte utile în scopuri militare ofensive. Cum se impune formarea de piloţi încă din timp de pace, au fost investite fonduri serioase în exerciţii intensive. Au fost instruiţi în perioada 1949 – 1981 nu mai puţin de 11.446 de piloţi, extraordinar de mulţi în raport cu capacităţile aeronautice ale ţării. Au fost puse bazele unei industrii capabile să livreze avioane de antrenament şi planoare.
Aviaţia de vânătoare a primit tot în perioada 1950 – 1953 aparate cu reacţie moderne. N-au sosit singure. Au fost trimise şi blindate pentru a reface binomul tanc – avion, celebru şi eficient în Al Doilea Război Mondial. Instruirea elevilor în domeniul aeronautic militar s-a intensificat. Numai în intervalul 1948 – 1953 au fost trimişi la unităţi peste 600 de piloţi şi peste 650 de specialişti în tehnică aeronautică. Era cu mult peste necesarul pe timp de pace, dar lupta pentru pace era mai dură şi mai costisitoare decât un război clasic. Iosif Stalin se pregătea intensiv pentru marele asalt, dar rezistenţa înverşunată a americanilor şi decesul survenit în martie 1953 l-au împiedicat să mai incendieze planeta încă o dată. Urmaşii de la cârma regimului roşu i-au păstrat ideile şi au aşteptat marea clipă. Trupele de desant s-au afirmat în Cehoslovacia şi în Afganistan, dar nu aceasta era menirea lor. Spectaculosul potenţial ofensiv n-a mai fost niciodată demonstrat în operaţiuni la scară continentală.
Bibliografie selectivă
Boia, Eugen, Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000.
Istoria aviaţiei române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Suvorov, Victor, Spărgătorul de gheaţă, Polirom, Iaşi, 1995.
