Retorica – o formă de prostituție?

Cercetări personale m-au adus în mai multe rânduri să recitesc Dialogurile lui Platon nu în cheia filosofiei, fie ea și politică, ci mai ales ca documente de istorie a imaginarului. Așa am ajuns să și public un număr de studii care pornesc de la textele platonice, și ale căror concluzii le voi relua rezumativ în paginile care urmează.

Un „dialog al morților”

Dialogul Menexenos face parte dintre operele timpurii ale lui Platon, data sa de compoziţie situându-se cândva în preajma anilor 380 a.Chr.. Data dramatică a dialogului nu este precizată în text, dar are o importanță cu totul deosebită dacă vrem să înțelegem sensurile profunde ale dialogului. Scrutând cu atenție elementele de datare interne, constatăm că acestea indică cel mai probabil anul 386 a.Chr.;or, la această dată, ambele personaje principale ale dialogului, Socrate și Aspasia – erau moarte de mult. Cum scria odată Pierre Vidal-Naquet, citim, de fapt, un „dialog al morților”. Ipoteza mea, pe care am formulat-o în studiile amintite adineaori, este aceea că Platon pastișează procedeul comic al readucerii unor mari personalități – aici a lui Socrate – din lumea morților pentru a salva cetatea. Dar calea acestei katabasis este complexă, și se întemeiază pe critica moștenirii politice a celui mai cunoscut dintre aceste duhuri salvatoare – Pericle.

Epitaphios logos 

Dialogul începe prin a pune în scenă o discuţie dintre Socrate şi un tânăr debutant în viața politică ateniană, pe numele lui Menexenos. Discuția lor se duce în jurul discursurilor funebre, epitaphioi logoi – piesa centrală a funeraliilor publice organizate la Atena pentru oştenii căzuţi pe câmpul de luptă. Socrate susține că genul este foarte facil, de vreme ce auditorii nu pot decât să se desfete cu elogiile propriei lor excelențe:discursul funebru se defineşte pentru Socrate ca o laudă ameţitoare:Până şi eu, Menexenos, ajung să mă simt exaltat de elogiul lor. Şi, de fiecare dată când i-am ascultat, vrăjit, pe dată am simţit că am devenit mai înalt, mai nobil şi mai bun... Starea asta mă ţine mai bine de trei zile... şi abia în a patra sau a cincea îmi revin şi-mi dau seama unde mă aflu:până atunci puţin lipsea ca să mă cred ajuns în Insulele Fericiţilor (235 b-c).

Oratorie de-a gata

Drept care, orice retor are un asemenea discurs, gata confecţionat, în „portofoliul” său, aşteptând doar prilejul de a-l rosti, şi dă drept exemplu cazul Aspasiei. Socrate sfârşeşte prin a rosti el însuşi un asemenea discurs, despre care spune însă că nu el l-ar fi compus, ci doar l-ar fi memorat, adevăratul lui autor fiind nimeni alta decât Aspasia. Socrate pretinde că întâlnindu-se cu Aspasia cu câteva zile înainte, aceasta i-ar fi expus discursul pe care în parte l-a improvizat, în parte l-a alcătuit lipind laolaltă fragmente ale unui discurs funebru rostit de Pericle, dar, după câte cred eu, compus tot de ea (236b). Aspasia i-ar fi recitat un asemenea discurs, pe care Socrate va consimți apoi să i-l recite lui Menexenos.

Cine l-a învățat retorica pe Pericle?

Apariţia Aspasiei în acest punct al exordiului – înfățișată ca excelent profesor de retorică, şi care ar fi avut mulţi elevi, cel mai faimos dintre aceştia fiind Pericle al lui Xantippos – ne previne, cred, împotriva oricărei lecturi naive a dialogului. Cum am văzut, comediografii epocii nu fac economie de şarje la adresa Aspasiei, atât în anii de glorie ai lui Pericle, cât şi după moartea acestuia. Callias pare să fi fost cel dintâi care, în comedia Pedetai, susţine că Pericle a învăţat să vorbească de la Aspasia – temă reluată de către Platon/Socrate în Menexenos. Se întâmplă adesea ca rumoarea publică să atribuie acţiunile unui personaj politic soţiei acestuia – fie pentru a le critica, fie pentru a le scuza, dar discreditând invariabil și personajul masculin, și figura feminină din umbră;acest loc comun al folclorului politic ne e familiar și nouă din anii dictaturii.

Femeile onorabile – o absență

Ideea că un discurs public ar putea aparține, fie și din umbră, unei femei, contrazice însă flagrant toate normele vieții politice antice, unde femeile nu aveau decât rosturi limitate, cum contrazice și întregul imaginar politic atenian:Pericle însuși se adresa femeilor în discursul funebru pe care i-l atribuie Tucidide cerându-le să nu vorbească, și să nu se vorbească despre ele (Th. 2.35). 

La Atena, unde Pericle, adesea criticat, se bucura totuşi de o imensă popularitate, care a făcut să fie ales strateg vreme de 15 ani consecutivi, incriminarea lui este adesea mediată de atacurile contra Aspasiei – milesiană, aşadar străină la Atena, concubină, nu soţie legitimă, hetairă de o remarcabilă inteligenţă, cultură şi faimă, receptată prin contrast cu codul comun de comportament care cerea femeilor oneste să fie practic invizibile.

Discreditarea artei retorice

Reluând una dintre temele favorite ale comediografilor – Pericle ar fi fost doar o marionetă inspirată de Aspasia – Platon readuce în memoria cititorilor săi întregul context de atacuri, invective şi calomnii cu care nu doar Aspasia, ci şi Pericle însuşi fuseseră denigraţi decenii de-a rândul. De aceea, putem considera, la un prim nivel, că această atribuire accentuează ironia şi caracterul parodic al pastişei din Menexenos, care are drept punct de pornire discursul epitaphios atribuit de Tucidide lui Pericle.

Aşa cum observa însă Erec Dodds comentând dialogul Gorgias, Menexenos continuă cu alte arme războiul, constant purtat mai întâi de Socrate, apoi de Platon, cu retorica. Or, atribuind măiestria supremă în acest meşteşug unei femei – şi anume uneia a cărei feminitate fusese supralicitată constant în rumoarea publică şi în atacurile poeţilor – Platon aruncă asupra artelor discursive un discredit suplimentar şi accentuează distanţarea lui Socrate în raport cu un logos a cărui vrajă îi e străină. 

Erotica politică

Putem chiar merge mai departe, considerând că această hetairizare a discursului funebru discreditează prin exces teza cetăţeanului ideal – erast al cetăţii, pe care Tucidide o atribuie lui Pericle însuși. Dată fiind relativa frecvenţă cu care şi alţi autori antici tratează în cheie erotică temele solidarităţii civice în genere, şi în special relaţia lui Pericle cu demos-ul atenian, putem presupune că sintagma erastes tou dêmou – în traducere literală amant al demos-ului – pe care Tucidide i-o atribuie explicit lui Pericle, nu reprezintă o simplă figură de stil în discursul periclean, ci expresia unei viziuni politice proprii care va fi suscitat adeziuni entuziaste şi polemici necruţătoare în epocă.

Atribuind celei mai celebre hetaire a veacului atât pastişa de discurs din Menexenos, cât şi referentul acesteia – discursul lui Pericle din 430 a.Chr. așa cum este el re-compus de către Tucidide – Platon aruncă un văl de deriziune asupra acestei ideologii a iubirii active faţă de polis şi contrazice implicit nu doar celebrul logos epitaphios pericleean, ci şi elogiul – şi el funebru – pe care Tucidide însuşi i-l aduce lui Pericle în momentul în care consemnează moartea acestuia şi consecinţele ei nefericite pentru Atena.