Renașterea în pictură și literatură
Renașterea (XIV-XVI) este un curent artistic complex care se manifestă din punct de vedere geografic în Italia (Veneția, Florența) iar mai apoi își va concentra atenția în Europa. Renașterea este mai mult decât un curet artistic, este și unul literer dar și filosofic. Această perioadă poate fi definită și ca o perpetuă raportare la știință.
Pictorii, sculptorii, arhitecții din această perioadă sunt angrenați într-un proces de reactualizare a gândirii antice, pur filosofice. Sunt interesați de studiul corpului uman, din care desprindem studiul anatomiei. Pentru a idealiza un trup este necesară și consolidarea cunoștințelor matematice cu accent pe studiul geometriei.
Renașterea se raportează și la idealul de reprezentare regăsit în Roma Antică și implică fascinația descoperirii Romei prin intermediul arheologiei.
Studiul naturii umane este un subiect principal al cercetărilor, întrucât în mentalul colectiv se considera că prin concentrarea asupra ființei umane putem ajunge la înțelegerea și cunoașterea puterii divine.
Ca tehnici utilizate enumerăm: tehnicile de așezare (poziționare) în spațiu, tehnica perspectivei (pentru conturarea impresiei de distanțare a imaginii), alternanța triunghi-dreptunghi ca în exemplul ,,Judecății de apoi” a lui Michelangelo. Dacă ne focusăm atenția asupra acestei compoziții remarcăm pe de o parte munca colosală depusă de unul dintre titanii curentului renascentist, tehnica impecabilă de redare nu numai corporală a personajelor biblice dar și psihologică. Putem discuta de o analiză fină, retrospectivă concludentă, fiindcă există elemente cadru ce unesc registrele.
Există simboluri: crucea respectiv coroana care însumează patimile lui Iisus și sunt purtate de îngeri asemeni unor dovezi ale sacrificiului suprem.
Figura centrală a lui Iisus este fermă, categorică în consonanță cu figura pioasă a Fecioarei Maria pe care o surprindem într-o poziție specifică picturii renascentiste: serpentinata. Fecioara preferă să nu vadă deciziile fiului său, pentru a nu se implica emoțional, ceea ce denotă că este un cadru de o gravitate profundă în care dreptatea este mai presus decât mila sau compasiunea, cele din urmă fiind atributele Fecioarei.
Un element care atrage atenția este personajul reprezentat asemeni unei cârpe, un corp care s-a topit efectiv, s-a diminuat și practic încetează a mai exista într-o formă umană.Este contorsionat și aproape neidentificabil. Privind însă mai atent, putem remarca că această reprezentare hilară este îsuși reprezentarea artistului Michelangelo.
De ce a optat pentru un astfel de stil de autoreprezentare? Pentru că se confrunta cu teama personală; teama provenită de la ce i se poate întâmpla într-o viață dincolo de moarte. Simte o atrofiere a simțurilor și o paralizie sufletească. Teama îl consumă și tulbură în acest amplu cadru.
Serpentinata conferă dinamism compoziției, sugerează o mișcare continuă și o devenire totodată. Michelangelo nu creează niciun personaj static. Toate participă la judecată, unele dintre personaje se frământă.
Un alt artist de geniu al Renașterii este Leonardo da Vinci. Acesta utilizează o tehnică specifică lui, introdusă de el și asumată, ulterior reprezentând marcă a inovației renașcentiste. Este vorba despre: tehnica sfumată (ștearsă).
Tehnica sfumată este prezentă și în pictura: ,,Monalisa”. Prin aplicarea ei se dorește estomparea contrastelor. Tabloul cuprinde conotații filosofice. Personajul feminin coexistă într-un cadru natural specific toscan, în care existența este supusă devenirii în sensul că deși pare imobilizată prin postura statică, atât ochii Monalisei cât și surâsul misterios, denotă o încărcătură emoțională pe care nu o poate ascunde. Este un tablou expresiv. Renașterea franceză (secolul al-XVI-lea) diferă de cea a celorlalte țări.
Ea reflectă paradigma dintre artă și dimensiunea politicului. Arhitectura este înfloritoare și complexă, castelele conferă un cadru majestuos, grandios și par a fi deschise către lume. Există tendința decorării în exterior a zidurilor.
Ferestrele sunt împodobite, ornamentate. Se remarcă predilecția spre estetic, frumos și armonios.
Renașterea a fost și un curent manifestat în literatură. Literatura renascentistă preia temele din arhitectură, pictură și sculpură în sensul că se afirmă un interes pentru ființa umană. Nu există însă teme cu un conținut religios. În literatura renascentistă engleză întâlnim personaje puternic conturate, ce se confruntă cu un destin de proporții gigantice: Hamlet, Regele Lear, Macbeth etc.
William Shakespeare introduce instituția alienatului, a schizofrenicului atenție, sub o formă ludică uneori adusă la standardul de înțelepciune: bufonul respectiv regele Lear.
Bufonul are o atitudine destinsă și are rolul de a detensiona regele. Modul în care i se adresează regelui este ironic și minimalizează autoritatea acestuia. El este practic unicul personaj care poate comunica cu regele ca de la egal, la egal, fiindcă bufonul este contrareplica regelui. Devine el însuși un rege. Să reflectăm la atribuțiile sale,care îl apropie de un monarh: în primul rând – sceptrul pe care îl regăsim la ambele personaje, în al doilea rănd prezența coroanei. Bufonul prezintă tichia cu clopoței ca o contrareplică a coroanei regale. Prin urmare asistăm la o dedublare a bufonului ce alunecă spre schizofrenie dar și înțelepciune.
Cea de-a doua dedublare este a regelui Lear. Gestul său de a-și împărți regatul este perceput ca o pierdere a facultaților mentale. Problema este cu adevărat gravă fiindcă, inconștient regele Lear comite o crimă împortiva istoriei, iar mai apoi a umanității.
În concluzie Renașterea a fost un curent artistic și literar impresionant,care a accentuat libertatea de a cerceta și elabora idei noi, tehnici inovative, ce au contribuit la o definire a artistului și rolului său. În ceea ce reprezintă statutul arhitectului percepția se modifică. Spre deosebire de Evul Mediu unde arhitectul era considerat un simplu meseriaș, în Renaștere concepția aceasta se schimbă, iar arhitectul este considerat un mic demiurg.
În pictură se remarcă o definire a ființei umane ce accede spre perfecțiune sau dimpotrivă decade.Motivele religioase predomină. Concludem cu literatura în care surprindem absența motivelor religioase dar unde totul se iradiază într-o perspectivă complexă a tendinței psihologice.
