Relația dificilă a Reginei Maria cu mama ei: „Doar moartea lui Mircea a convins-o să-şi întrerupă tăcerea”

Ca și când catastrofa României în Primul Război Mondial, moartea copilului și prezența unui soț și rege absent și deseori indecis nu ar fi fost de-ajuns, Regina Maria a mai trăit o traumă constantă și profundă de-a lungul întregului război: relația cu mama ei.

Mama reginei României, deși fiică a țarului Alexandru al II-lea (1855-1881), a manifestat întreaga ei viață o vie și constantă atracție și simpatie pentru spațiul cultural și politic al mamei sale, principesa germană Maria de Hessa. Intrarea României în război, în august 1916, a dus-o pe mama Mariei într-o confruntare de la distanță, dar foarte dură, cu cea mai mare dintre fiicele ei. Pur și simplu, marea ducesă, stabilită pe perioada războiului în Germania, ulterior în Elveția, a decis să întrerupă orice legatură cu fiica sa, Maria a României.

A fost o hotărâre care a marcat-o imens pe Maria, cu atât mai mult cu cu cât relațiile dintre mamă și fiică fuseseră până în 1916 marcate de o mare apropiere, înțelegere și de un sprijin constant pe care mama îl dăduse fiicei în conflictele pe care aceasta le avusese cu regele Carol I.

„Regele Carol I s-a aflat în fața unei adversare redutabile, care i s-a opus din toate puterile și peste care nu a putut trece, în ciuda insistențelor, ceea ce i-a permis Mariei, poate mai mult decât acceptăm astăzi, să rămână în România în ciuda derapajelor din viața particulară... tonul scrisorilor marii ducese către regele României denotă de multe ori, dincolo de retorica politeții de curte, fermitatea punctelor de vedere” (Alin Ciupală).

Maria încearcă, în lungi și patetice scrisori, s-o convingă pe mama ei că pasul făcut de România în vara anului 1916 era imperios necesar: „Fiecare țară are idealul său și noi avem un ideal de secole, acela că, într-o zi, toți românii vor fi uniți sub o singură coroană. Cel mai mărunt și ignorant țăran, din cel mai uitat colț al țării, împărtășeste acest vis. Pentru ei războiul acesta este unul sfânt, bucuroși își dau ultima picatură de sânge pentru a-l realiza”. Toate argumentele Mariei se lovesc însă de răceala cu adevărat teutonică a mamei. Timp de trei luni nu există zi în care însemnările zilnice ale reginei să nu se încheie cu sfâșietoarea constatare: „nicio veste de la mama”.

Singurul eveniment care a scos-o pe mama Mariei din muțenia ei epistolară și a reînnodat temporar legătura dintre cele două a fost moartea prințului Mircea, o tragedie atât de îngrozitoare în fața căreia nici măcar marea-ducesă n-a putut rămâne insensibilă. Misiva mamei e însă doar parțial consolatoare pentru Maria: „inima mea sângerează, sufletul meu plânge, nu mă pot exprima mai bine și tu vei înțelege sentimentele mele de mamă”. Apoi, însă, urmează reproșurile aspre la adresa „infamului și trădătorului de Brătianu”, dar mai cu seamă la adresa propriei ei fiice: „toți germanii spun că tu ai fost cea care a împins înainte spre război, din cauza încrederii tale nebunești și oarbe în Antantă”.

Regina simte reticențele mamei și notează amar: „Mama nici nu voia să-mi scrie, să comunice cu mine, cât ar fi durat războiul, doar moartea lui Mircea a convins-o să-și întrerupă tăcerea, ca să-mi trimită un cuvânt de simpatie, pentru ca apoi să se reîntoarcă la tăcerea și resentimentul ei amar”.

Firul epistolar dintre cele două se va întrerupe din nou până în august 1917, când regina Maria primește o nouă scrisoare la Iași, de la mama ei. Își vor scrie una alteia până la sfârșitul anului 1918, dar tonul e mai mult convențional. Cele două se vor revedea de-abia în toamna anului 1919, la Zürich, dar de împăcat nu se vor mai împăca niciodată. Istoria îi dăduse dreptate Mariei, dar marea-ducesă moare în 1920, la Zürich, neconsolată de prăbușirea scumpei ei Germanii.

Constant bună a fost însă relația Reginei Maria cu sora sa mai mică, Victoria-Melita, alintată în familie Ducky, soția marelui-duce Kiril Romanov, al treilea în ordinea succesiunii la tronul țarilor. Amândouă surori la fel de energice, au conceput multe proiecte comune, cel mai important fiind acela de a-l convinge pe țarul Nicolae al II-lea să ajute mai mult România.

De altfel, succesul relativ al vizitei lui Ionel Brătianu în Rusia, la începutul anului 1917, s-a datorat în mare măsură intervențiilor lui Ducky. Din nefericire, revoluția din februarie și mai ales cea din octombrie 1917, din Rusia, au pus capăt nu doar proiectelor comune, ci și legăturii dintre cele două surori, care s-au revăzut mult mai târziu, la Paris, în vara anului 1920.

Acest text este un fragment din articolul „Vai, de ce nu sunt eu Rege?“, publicat în numărul 23 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.