Regina Maria: „Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război!” jpeg

Regina Maria: „Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război!”

📁 Primul Război Mondial
Autor: Redacția

Regina Maria și-a început însemnările zilnice în toamna anului 1914, la moartea Regelui Carol. Scrie câteva zile în jurnal, dar renunță;reia ulterior scrisul, nu întâmplător, în ziua intrării României în război. Era un moment istoric, iar ea, Regina, avea să joace un rol hotărâtor în evenimentele ce vor urma. Maria era hotărâtă de la început să nu stea deoparte, să nu se mulțumească doar cu un rol secundar;credea în victorie, în șansa României de a-și îndeplini idealul național prin război, precum și în forțele proprii. 

Regina Maria începe, așadar, un jurnal, în care scrie aproape zilnic pe parcursul războiului. Acestea sunt însemnările ei din ziua în care România a declarat război Austro-Ungariei, încheind după doi ani perioada de neutralitate.

„M-am trezit azi-dimineață știind ce va veni – știu de multe săptămâni – sunt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni. Am răs și am făcut planuri și m-am prefăcut că totul e ca întotdeauna, dar știu.

Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război.

Război!

Vreme de doi ani a fost evitat, vreme de doi ani lungi, iar acum vine – războiul!

Soarele strălucește și va fi război! [...]

Dar azi nu mă pot gândi la altceva decât că va fi război – război.

Iar noi suntem o țară mică și avem dușmani de o parte și de alta, dar tot va fi război!

Biata noastră mătușă a murit![1] S-a îndurat cerul s-o ia dintre noi ca să nu vadă ce va urma.

E mai bine că s-a dus înainte, i-ar fi zdrobit inima, dacă ar mai fi rămas din ea ceva de zdrobit.

Ea era de părere că doar germanii au dreptul să câștige, să existe, pentru că e rândul lor să conducă lumea, sunt poporul ales etc. etc.

Și, totuși, țara noastră se întoarce acum către tabăra cealaltă, convinsă de victoria finală a Aliaților, în speranța de a-și împlini marele vis!

Avem dreptate, nu avem? Nu știu, dar a sosit clipa.

O, câte lupte pierdute, câte îndoieli, câtă tulburare, câte șovăieli într-o parte sau în cealaltă.

Bietul Nando, știu prin câte a trecut, știu atâtea. Am fost implicată îndeaproape în toate, aproape zilnic.

Deși femeie, de la bun început mi s-a acordat încredere, mi s-au spus multe secrete, am știut tot ce se întâmpla – am sperat și am disperat alături de ei, iar acum a sosit clipa!

S-a vorbit de atâtea ori despre ziua aceasta, încât parcă nici nu mai credeam că va veni. Timp de doi ani lungi ne-am păstrat neutralitatea, constrânși, insultați, mituiți ba de o tabără, ba de cealaltă... Mulți au tras foloase, unii s-au îmbogățit, alții au sărăcit, iar acum toate zarurile au fost aruncate și e război – război de partea Antantei.

E război împotriva Austriei.

E, poate, război și împotriva Germaniei. Țărișoara noastră a devenit aliata Angliei mele iubite, a Franței, a Rusiei, a Italiei, Serbiei, Japoniei, a bietei Belgii cea mică și eroică – și să număr oare și Muntenegrul?

La nord îi avem împotrivă pe austrieci și, poate, și pe germani... iar la sud sunt bulgarii, deși mi s-a spus mereu că nu suntem îndeajuns de puternici încât să purtăm lupte pe două fronturi – ei, bine, vom vedea!

Din toate părțile s-au făcut încercări de a ne mitui, de a ne cumpăra – de a ne atrage către cauza lor.

Cred că s-au turnat peste noi râuri de bani, dar în adâncul inimilor românii mei au avut o singură simpatie adevărată, Franța, și un singur ideal:Transilvania!

Au existat, firește, și susținători ai Germaniei, în frunte cu bătrânul Carp, oameni rezonabili, ceea ce n-a făcut decât să-i îngreuneze situația lui Nando, dar nu pot izbândi în fața orientării adevărate către tabăra cealaltă.

Odată, înainte să fie nimicită Serbia, ni s-a spus că a venit vremea să intrăm în marele dans. Pe atunci Serbia încă exista, iar Bulgaria nu se alăturase încă Germaniei – dar Sarrail nu avea trupe! Într-un fel, situația ar fi fost mai favorabilă, dar atunci au fost înfrânți rușii și nu am fi avut nici un contact cu tabăra lor.

Parcă amețesc când mă gândesc la câte s-au întâmplat, deja par trecute în istorie! Singura mare realitate a momentului este că suntem în război!

 1917   regele ferdinand si regina maria decorand militarii care au luptat la marasesti august 1917 0 png png
Ferdinand și Maria îi decorează pe militarii care au luptat la Mărășești (august 1917)

Ferdinand și Maria îi decorează pe militarii care au luptat la Mărășești (august 1917)

Ultimele două-trei săptămâni au fost apăsătoare, știam când avea să vină ziua și trebuia să trăiesc de parcă nu știam, fiindcă data trebuia păstrată în cel mai strict secret, succesul depindea de tăcerea absolută – avem atâția dușmani în țară, iar germanii au spioni tare iscusiți.

Simțeam că trebuie să-l las cât mai puțin singur pe Nando – nu putea exista decât o soluție, toate speranțele și dorințele lui nu-i puteau sta împotrivă. Am știut de la început ce avea să urmeze, mi-am dat seama că nu putea fi cruțat de sacrificiul acesta hidos:trebuia făcut. Cu toată afecțiunea am încercat cât am putut să-l ajut să înțeleagă, să facă față celei mai mari nenorociri a vieții lui:întoarcerea împotriva țării în care s-a născut, împotriva fraților și prietenilor lui, împotriva tuturor lucrurilor pe care le-a iubit și în care s-a încrezut, toată tinerețea lui, amintirile, simpatiile – a fost, într-adevăr, un sacrificiu enorm, dar l-a făcut fiindcă, mai presus de toate, e regele țării acesteia, fiindcă, mai presus de toate, e un bun român – iar în cele din urmă a fost convins și el că așa e cel mai bine.

Ce lucruri se petrec pe lumea aceasta;ce sacrificii trebuie făcute, căci soarta e mai tare decât rațiunea, iar patriotismul e mai tare decât înclinațiile personale!

Doar eu și încă o persoană știm prin ce a trecut. Zi după zi l-am văzut cum suferă, cum se chinuiește, cum se îndoaie și cum speră – dar paharul trebuia golit, trebuia băută și ultima picătură;n-a fost cruțat de nimic, nici de amenințări, nici de rugi, nici de apelurile la onoarea lui de Hohenzollern, de ofițer german, la vechile tratate moștenite de la bătrânul lui unchi, la toate actele politice din trecut.

Iar partea cealaltă era privit ca dușman, cu bănuială – propria lui țară se îndoia de el, era numit trădător, laș. Era insultat în ziare, nu au avut nici o milă de el.

Puțini au crezut ce le-am spus:că, atunci când va veni momentul, își va face sacrificiul, dar nu prea curând – numai în ultima clipă, pentru a amâna cât mai mult cu putință ororile războiului...

Toată vara aceasta a anului 1916 evenimentul s-a apropiat tot mai mult și mai mult, mai ales de când cu înaintarea Rusiei, care a fost semnul că venea ceasul, ceasul nostru cel mare – dar, după, ce fusese amânat de atâtea ori, nu mai credea nimeni. Eu, însă, știam. Știam datele, știam convențiile, așa că zi după zi am sperat și m-am temut.

Dintre toate spaimele cumplite, războiul era cea mai rea, dar știam că onoarea țării atârnă mai greu decât spaima. Împrejurările au făcut să fiu implicată în situație mai îndeaproape decât ar fi fost cele mai multe regine. Umerii mei sunt considerați destul de largi încât să poarte unele greutăți, inima mea e considerată destul de mare încât să aibă în ea o măsură de curaj, așa că nu mi s-a ascuns nimic, am fost chemată în ajutor când a fost nevoie.

Așa s-a făcut că am știut data, 14 august, cu mult înaintea altora. Trebuiau făcute pregătiri în taină – de secret depindea totul. Slavă Domnului că eu și Nando am avut doi oameni pe care să ne putem bizui:Barbu Știrbey și col. Ballif, aghiotantul nostru. [...]”

[1] N.red.:Regina Elisabeta, soția Regelui Carol I, a murit în februarie 1916.

Însemnarea din Jurnalul Reginei Maria, Duminică 14/27 august 1916