Războiul din Bosnia 1992-1995: între regionalizare, islamizare şi genocid

„La începutul anilor ‘90, puteam opune „balkanizarea”, înţeleasă ca o tendinţă de dezintegrare a statelor pe motive etnice, construcţiei europene care, după Maastricht, devenea din ce în ce mai puternică. Aceste diferenţe nu mai sunt atât de nete în prezent.

Astăzi, când multe state europene se confruntă cu probleme de redefinire a graniţelor ca urmare a unor regiuni care se doresc independente putem spune ca „balkanizarea” a devenit un fenomen caracteristic întregii Europe”¹.

Caracteristici geografice

Situat în partea central-vestică a Peninsulei Balcanice, teritoriul Bosniei prezintă în principal un relief muntos şi o climă temperat-continentală, cu influenţe mediteraneene, care îşi lasă amprenta asupra vegetaţiei. Atât poziţia geopolitică, cât şi evenimentele istorice care s-au succedat în regiune au condus la apariţia unei diversităţi etnico-religioase complexe.

În Evul Mediu, a existat un stat al Bosniei, cucerit ulterior de înaintarea otomană. Drept urmare, s-a putut constata o serie de mutaţii religioase, o mare parte a slavilor trecând la islam. Această mişcare are la bază două motive principale: preexistenţa unor practici religioase uşor diferite de ortodoxismul oficial (răspândirea bogomilismului şi păstrarea unor practici păgâne), pe de o parte, şi acordarea unor beneficii economice pentru cei ce îmbrăţişau religia profetului, pe de altă parte.

Anexată de la otomani de Imperiul Habsburgic, Bosnia a reprezentat un măr al discordiei şi pentru izbucnirea Primului Război Mondial. Nici cea de-a doua conflagraţie mondială nu a ferit Bosnia de confruntări armate, teritoriul acesteia a fost scena unor lupte atât împotriva ocupaţiei germane, cât şi a unor confruntări interetnice.

Spre deosebire de restul statelor ex-iugoslave unde se putea distinge o majoritate etnică bine-definită, Bosnia cuprindea la începutul anilor ‘90 un adevărat mozaic de popoare, unde  musulmanii reprezentau o majoritatea relativă (43,5% din totalul populaţiei), sârbii constituiau 31,2%, croaţii 17,4%, restul fiind reprezentat de cetăţeni ce s-au declarat iugoslavi 5,5% şi câteva procente de alte naţionalităţi (inclusiv evreii din Sarajevo ce locuiau acolo de secole).

Caracteristicile etnice nu se opreau aici. Musulmanii, respectiv acei etnici trecuţi la islam în perioada otomană şi al căror statut de naţionalitate fusese recunoscut de către Tito², locuiau în principal zona urbană. Sârbii, deşi minoritari în comparaţie cu precedenţii, ocupau un teritoriu mai extins, în special în regiunile rurale. Croaţii se situau în regiunile din zona graniţei de vest şi în mici enclave din în nordul provinciei.

Cursa spre război

Căderea comunismului, precum şi declanşarea conflictelor pentru independenţă în Slovenia şi Croaţia, marcate de un adevărat efect al dominoului pentru statele ex-Iugoslave, nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra complexităţii Bosniei. Deşi nu există o dovadă evidentă, se pare că între cei doi lideri autoritari ai Croaţiei şi Serbiei: Franjo Tudjman şi, respectiv, Slobodan Milosevic ar fi existat un acord tacit privind împărţirea spaţiului bosniac în două zone de influenţă, urmând apoi anexarea fiecărui teritoriu de către cele două state³.

Nici Bosnia nu a fost ferită de apariţia unui lider extremist. Astfel, la alegerile postcomuniste din 1990 câştigă noile partide etnice. Prin acordul primelor trei partide, Alija Izetbegovic devine preşedintele ţării, sârbul Momcilo Krajsnic preşedintele Parlamentului, iar croatul Jure Pelivan primul ministru. Cu mult înainte de alegeri, noua revistă VOX publica articole în care se anunţa că sârbii vor trăi într-o ţară musulmană ca nişte cetăţeni de categoria a doua. În acelaşi timp, revista VOX publica o serie de articole prin care i se aduceau insulte autorului Ivo Andric, bosniac laureat al premiului Nobel, un bun ilustrator al relaţiilor interetnice bosniace de-a lungul vremurilor⁴.

Dar cine era Alija Izerbegovic? Născut în 1925, în tinereţea sa, a făcut parte din temutele unităţi naziste formate din musulmani, pe teritoriul Bosniei, numite Handschar Division, ataşate Waffen SS. Aceste unităţi au participat atât în cadrul crimelor comise în Balcani, cât şi pe frontul de est. În timpul lui Tito, acelaşi Alija avea să fie protagonistului unui scandal prin apariţia cărţii „Islamul între Est şi Vest”, în care se susţinea că musulmanii bosniaci au fost asimilaţi de către populaţia sârbo-croată. Protestele ce au avut loc inclusiv în rândul intelectualilor musulmani din Bosnia au fost urmate de arestarea grupului condus de Alija, sub acuzaţia de complot în scopul transformării Bosniei în stat islamic⁵. Conform altor surse, fostul lider bosniac ar fi declarat că :“Nu poate fi pace sau coexistenţă între credinţa islamică şi instituţiile sociale şi politice non-islamice!”⁶. Mai mult decât atât, regizorul de origine bosniacă Emir Kusturica (musulman trecut ulterior la ortodoxie), în memoriile sale, menţionează, pe lângă acuzaţiile de extremism religios, şi planul lui Izerbegovic de a crea un stat pur musulman, având ca model schimburile de populaţie din 1922 dintre Grecia şi Turcia. Acestea urmau să fie realizate cu Serbia propriu-zisă, deţinătoare a unei importante minorităţi musulmane în regiunea Sandjak-ului⁷.

De partea cealaltă a baricadei, politicianul Radovan Karadžić reprezintă o altă personalitate cu vederi extremiste. Născut în Muntenegru dintr-un tată cetnic⁸, Radovan urmează cursurile Universităţii de Medicină din Sarajevo unde se va specializa în psihiatrie. Cursurile sale vor fi urmate de o specializare în S.U.A., la Universitatea Columbia din New York. După 1989, acesta pune bazele Partidului Democratic Sârb din Bosnia. În anii următori militează, adeseori recurgând la un limbaj violent, pentru păstrarea identităţii sârbe, împotriva unei Bosnii independente. Alături de generalul ex-iugoslav Ratko Mladić, Karadžić va pune bazele unei noi armate a sârbilor bosniaci pe fondul moştenirii atât a unui arsenal, cât şi a unor resurse umane din fosta armată iugoslavă staţionată în Bosnia. Ambii se află actualmente la Haga, în custodia Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie (TPIY), fiind acuzaţi, printre altele, de genocid⁹.

Evenimentele se precipită

Vara anului 1991 se prezintă pentru spaţiul ex-iugoslav una extrem de tensionată. În plin conflict de secesiune al Croaţiei, evenimentele încep să se precipite şi în Bosnia. În luna august, Alija Izerbegobic anunţă organizarea unui referendum privind independenţa. La 21 august au loc o serie de ciocniri între armata iugoslavă şi musulmani, în localităţile Caplijna şi Mostar. La rândul ei, populaţia sârbă anunţă, la data de 21 septembrie, voinţa de a îşi manifesta suveranitatea şi de a obţine secesiunea în regiunile majoritar sârbeşti, acestea urmând să rămână în Federaţia Iugoslavă alături de Kraijna (regiune a Croaţiei predominant sârbă aflată în plin război), Serbia şi Muntenegru¹⁰.

Tot în septembrie 1991 a avut loc la Haga Conferinţa C.E. referitoare la pacea din Iugoslavia. S-a propus astfel recunoaşterea republicilor iugoslave care doreau acest lucru. La data de 15 noiembrie, Parlamentul Bosniei-Herţegovina, bucurându-se de o majoritate musulmană şi a croată, a votat independenţa. Ca reacţie, parlamentarii sârbi au părăsit sala în semn de protest¹¹.

Începutul anului 1992 aduce o serie de noi provocări. La 14 ianuarie, Comunitatea Europeană anunţă că noul stat nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi recunoscut. O zi mai târziu însă, Bulgaria devenea primul stat ce recunoştea Bosnia-Herţegovina. Sârbii îşi reclamă din nou dreptul de a rămâne în Iugoslavia. Tentativele Comunităţii Europene de a mijloci o înţelegere între cele trei etnii în cadrul summit-ului de la Lisabona eşuează¹².

La 29 februarie 1992 a fost organizat un referendum în Bosnia. Cu această ocazie, reprezentanţii celor trei etnii trebuiau să răspundă la întrebarea: “Sunteţi pentru o Bosnia-Herţegovina suverană şi pentru o uniune statală a celor trei popoare constitutive suverane- croat, musulman şi sârb în regiunile (cantoanele naţionale)?” În timp ce musulmanii şi croaţii au votat masiv pentru independenţă, sârbii au boicotat alegerile.

Declanşarea ostilităţilor

Referendumul a fost urmat de mişcări violente provocate de toate cele trei etnii, în mai multe centre urbane ale ţării. Evenimentul ce marchează însă declanşarea ostilităţilor armate a fost reprezentat de deschiderea focului de către un grup de musulmani asupra unei nunţi sârbeşti în Sarajevo. A fost ucis tatăl mirelui iar un preot a fost rănit. Musulmanii şi-au justificat crima prin faptul că nuntaşii afişau ostil steagul Serbiei.

Nici în al 13 lea ceas nu au încetat tratativele de pace. La data de 3 martie, Alija Izerbegovic şi Radovan Karadić se întâlnesc în cazarma armatei iugoslave, însă fără efect. Două zile mai târziu au loc mişcări importante pentru pace în Sarajevo. Politicienii aflaţi în interiorul hotelului Holiday Inn sunt asaltaţi de mase mari de oameni ce se opuneau naţionalismului. Sunt afişate portrete ale lui Tito şi steaguri iugoslave şi se strigă “Jos Guvernul!”. La ordinul lui Karadić, lunetiştii sârbi aflaţi în zonă deschid focul în plin. Liderul sârbilor bosniaci avea să afirme mai târziu într-un documentar că era o falsă manifestaţie pentru pace.

O serie de forţe paramilitare, între care şi grupuri infracţionale, pun în următoarele zile stăpânire pe oraş. În timp ce musulmanii stăpânesc centrul, sârbii se refugiază în cartierul lor majoritar, Garbavica şi pe înălţimile din jur. În estul provinciei îşi fac apariţia brigăzi paramilitare sârbe, denumite Tigrii lui Arkan, conduse de temutul interlop Željko Ražnatović Arkan. Reprezentanţii internaţionali vorbesc despre purificare etnică cu scopul eliminării populaţiei musulmane din zonă.

Colapsul

La 23 aprilie 1992 începea asediul oraşului Sarajevo, cunoscut drept cel mai lung asediu din istoria contemporană. Acesta avea să dureze mai bine de 3 ani, depăşind ca perioadă asediul oraşelor sovietice Leningrad şi Stalingrad în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pentru a îşi coordona mai bine acţiunile împotriva oraşului, Radovan Karadžić şi-a stabilit cartierul general în oraşul Pale, o fostă staţiune construită pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1984. Printre primele acţiuni armate, nu pot fi trecute cu vederea capturarea de către sârbi a şefului statului, Alija Izerbegović, şi a fiicei sale, pe aeroportul oraşului Sarajevo, la întoarcerea dintr-o vizită de lucru. Eliberarea lor s-a făcut în urma unor tratative prin intermediul forţelor ONU, primindu-se în schimb retragerea forţelor armatei iugoslave asediate de către musulmani, în cazarma din centrul oraşului.

În timpul asediului, pe lângă privaţiunile legate de lipsa utilităţilor curente şi o serie de bombardamente sistematice, populaţia civilă a fost în permanenţă ţinta lunetiştilor aflaţi pe dealurile din împrejurimi. Deplasarea prin anumite sectoare ale oraşului a devenit o adevărată ruletă rusească pentru pietoni:

Restul regiunilor au devenit un permanent teatru de război pentru forţele celor trei naţionalităţi. Sârbii au încercat să masacreze sau să alunge populaţia civilă musulmană din zonele situate în sud-estul provinciei cu scopul de a forma aici o regiune cât mai omogenă etnic. Enclavele Zepa, Goražde şi Srebrenica au trecut prin lungi asedii.

Evenimentele s-au precipitat şi mai tare odată cu declararea independenţei provinciei croate Herceg-Bosna, locuite în majoritate de croaţi şi având ca obiectiv unificarea cu noul stat apărut la graniţa de vest.  Pretextul a fost oferit de apariţia, în ianuarie 1993, a planului de pace Vance-Owen ce acorda trei districte populaţiei croate. Liderii regiunii au cerut etnicilor musulmani să se retragă de sub ordinele miliţiilor croate. Refuzul acestora a determinat izbucnirea unui nou conflict marcat şi aici de epurare etnică¹³. Un simbol al acestuia îl reprezintă asediul oraşului Mostar precum şi distrugerea podului otoman de aici, aflat în patrimoniul UNESCO.

Musulmanii au beneficiat din plin de un mare număr de mujahedini veniţi din ţările arabe, nici ei nu au fost străini de masacre şi abuzuri asupra celorlalte entităţi.

Evenimentele au devenit cu atât mai tragice cu cât în 1993 a izbucnit şi un conflict între forţele musulmane, conduse de Alija Izerbegović, şi cele conduse de fostul său colaborator din partidul musulman cu vederi moderate, Fikret Abdić. Acesta din urmă îşi creează un propriu fief în regiunea Bihać, oraşul Velika Kladusa. Pe fondul unei politici economice în dezacord cu cea oficială, el îşi creează o nouă autoritate ce tinde să o eclipseze pe cea a liderului de la Sarajevo. La începutul lunii august a anului 1994, regiunea neafectată de război până atunci este atacată de forţele musulmane guvernamentale şi ocupată într-un timp scurt. Fikret Abdić se retrage în Croaţia¹⁴.

Anarhia domneşte peste Bosnia, peste tot se petrec atrocităţi greu de crezut pentru omul secolului XX: au loc acte de tortură, execuţii, masacre sau violuri în masă¹⁵. Din păcate senzaţionalismul creează un mediu prielnic pentru presa de scandal, reporteri ai televiziunilor din toată lumea creează ştiri pe fondul tragediei unor persoane aflate în grea suferinţă. Un element edificator al acestui aspect a fost reprezentat de filmul: No Man’s Land, pus în scenă şi sub forma unei piese de teatru la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tragedia este cu atât mai mare cu cât foşti prieteni sau, în unele cazuri, membri ai aceleiaşi familii ajung să se privească prin dispozitivul de ochire al armelor.

Nu au încetat nici tentativele de pacificare a zonei. Sunt impuse sancţiuni economice Iugoslaviei, precum şi o serie de sancţiuni privind livrarea armamentul tuturor taberelor aflate în conflict. O serie de planuri ale marilor puteri privind federalizarea în entităţi naţionale cu o largă autonomie eşuează (Planul Vance-Owen 1993).

La 11 noiembrie 1993, ca urmare a unei rezoluţii ONU, a fost inaugurat la Haga, Tribunalul pentru Penal Internaţional pentru crimele de război din fosta Iugoslavie (TPIY), ce continuă să îşi desfăşoare activitatea până în zilele noastre. Acesta este primul tribunal penal internaţional însărcinat cu judecarea responsabililor pentru săvârşirea de crime de război, de la crearea tribunalului de la Nürnberg.

Dacă la începutul conflictului Statele Unite au decis să rămână neutre, amploarea acestuia a determinat implicarea lor în război. Evenimentele care au grăbit intervenţia Statelor Unite în noi etape ale războiului au fost reprezentate, în principal, de explozia a două obuze în piaţa Markale din Sarajevo, în februarie 1994 şi, respectiv, august 1995. Deşi s-a contestat inclusiv de către reprezentanţi ai forţelor de menţinere a păcii faptul că cele două obuze ar fi fost trase dinspre tabăra sârbească¹⁶, evenimentele ce au cauzat numeroşi morţi şi răniţi au avut un impact emoţional deosebit asupra opiniei internaţionale.

În 1994, SUA ameninţă Croaţia cu sancţiuni similare celor impuse Iugoslaviei, pentru implicarea în conflict. Prin intermediul preşedintelui Clinton, se ajunge la o alianţă între Franjo Tudjman şi Alija Izerbegovic. În acelaşi timp, sârbilor li se dă un ultimatum de 10 zile să îşi ridice armamentul greu din jurul capitalei bosniace. Ulterior, la 29 martie 1994, Statele Unite, în urma recunoaşterii noului stat, îşi deschid o ambasadă la Sarajaevo.

Viaţa cotidiană în Sarajevo în timpul conflictului

Tragedia oraşului Sarajevo a fost intens ilustrată în toate domeniile artei, începând cu melodia formaţiei irlandeze U2 alături de tenorul Luciano Pavaroti, „Miss Sarajevo” şi ajungând până la best sellerul internaţional „Violoncelistul din Sarajevo”. În acest roman, scriitorul canadian, Steven Galloway, ilustrează prin intermediul mai multor personaje fictive aspecte ale vieţii cotidiene din oraş în timpul asediului. Centrul acţiunii a fost însă reprezentat de un fapt real, în urma exploziei din strada Vase Miskina în care 22 de persoane au fost ucise în timp ce stăteau la coadă la pâine. Violoncelistul Vedran Smajlovic ia decizia de a cânta timp de 22 de zile sub ameninţarea lunetiştilor în locul desfăşurării masacrului¹⁷.

O altă poveste a fost reprezentată de cea a cuplului cunoscut în presa vremii: Romeo şi Julieta din Sarajevo. El sârb, ea musulmană, pe numele lor real Boško Brkić şi Admira Ismić. Un cuplu de tineri ce au încercat să fugă împreună din oraş de frica represaliilor musulmanilor împotriva sârbilor aflaţi în oraşul asediat de ai lor. La data de 18 mai 1993, cei doi au fost ucişi de un lunetist necunoscut (fiecare dintre cele două părţi acuzând-o pe cealaltă de oribila crimă). Corpurile îmbrăţişate ale celor doi aveau să stea în zona de no man’s land timp de câteva zile. Nici o persoană nu a avut curajul să intervină de frica lunetiştilor aflaţi în clădirile din jur.

Un alt episod legat de o veche prietenie dintre un sârb şi un musulman este relatat în memoriile regizorului Emir Kusturica. Protagoniştii sunt doi prieteni ai autorului din copilărie, un musulman cu numele de Paša şi un sârb rămas în oraşul controlat de musulmani, pe nume Njego Aćimović:

“Njego Aćimović a petrecut primele zile ale războiului terorizat şi baricadat în apartamentul lui din strada Kalemova nr.2. Se îngrozea la cel mai mic zvon de glasuri în casa scării. Ameninţările telefonice, înjurăturile şi bătăile în uşă deveniseră o practică obişnuită ale celor care voiau să îl scoată din apartament ca să se mute în locul lui. (...)
După ce trecea prin tirul de baraj al franctirorilor, Paša ajungea la prietenul său cu mâncare. Prietenia lor e o poveste pe care nu a difuzat-o nici un canal de televiziune. De la începutul războiului, pe aceste canale nu se vedea şi nu se auzea nimic despre prietenia dintre sârbi şi musulmani.
Paša s-a ivit în vârful dealului Gorica, s-a oprit să-i lase ceva de mâncare surorii lui, Azemina, şi a coborât în fugă către clădirea din strada Kalemova nr 2. A gonit un grup de rişcari din faţa uşii blocului lui Njego, apropiindu-se de cel mai înalt dintre ei:
-  Şterge-o de aici dacă nu vrei să-ncasezi o scatoalcă!
Panicat, găliganul şi-a luat banii şi a luat-o la fugă.(...)
De teamă să nu fie altcineva care imita glasul lui Paša, Njego nu a răspuns imediat la uşă. În cele din urmă s-a hotărât să se apropie, şi-a recunoscut prietenul prin vizor şi a deschis. A fost cuprins de un sentiment de siguranţă în prezenţa tovarăşului său. Un sentiment mai puternic decât foamea care îl chinuia de câteva zile.(...) După care cei doi amici au plecat să cumpere pâine de la brutărie. Au trecut de mai mulţi oameni care stăteau la coadă de o bună bucată de vreme. Paša a observat un tip care îl privea chiorâş, oftând. I-a tras o palmă pe loc:
-  Băi, idiotule, l-a repezit el, vrei să-ţi dau una de să-ţi sară ochii din cap? Tu ai bătut la uşa lui Njego, aşa-i? (...)
Aşa îi făcea Paša pe oameni să ştie ce-i aşteaptă, dacă se iau de casa ori de viaţa prietenului său. Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi îndatorau reciproc. Nici unul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase prietenia lor, pe caldarâm, cum învăţaseră împreună regulile şi morala străzii.” ¹⁸

Şi nu au fost puţine astfel de cazuri. O dovadă în plus a acestui aspect este reprezentată de mărturiile strânse de către nepoata fostului lider Iugoslav Tito, pe numele ei Svetlana Broz în lucrarea cu titlul “Good people in an Evil Time. Portraits of complicity and resistance in the bosnian war”¹⁹.

Apogeul conflictului, masacrul de la Srebrenica

La fel cum pentru mulţi, Al Doilea Război Mondial se confundă imediat cu imaginea Auschwitz-ului, războiul bosniac îi trimite pe mulţi cu gândul la generalul Ratko Mladić şi masacrul bărbaţilor şi băieţilor musulmani din enclava Srebrenica. 

Oraşul, cunoscut înainte de război ca o importantă staţiune balneoclimaterică, devenise încă din primii ani ai conflictului un refugiu pentru musulmanii din regiune. Asediul enclavei Srebrenica a început încă din primăvara anului 1993, când sârbii au declanşat aici o ofensivă puternică. În aceste condiţii, deplasarea generalului ONU, Philippe Morillon, prin liniile sârbe, în interiorul enclavei a fost urmată de sechestrarea acestuia de către populaţia musulmană înfricoşată de posibilitatea unui viitor măcel sârbesc. Presat de evenimente, generalul promite populaţiei că Srebrenica va deveni o zonă de protecţie a ONU.

Între timp, au avut loc noi negocieri de pace, începute sub bune auspicii la Atena, în mai 1993. La acestea participă, din partea sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, alături de preşedintele iugoslav, Slobodan Milosević. Iniţial, Karadžić este de acord cu Planul Vance-Owen privind transformarea Bosniei într-o mică confederaţie pe baze etnice. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia 824 prin care oraşele Sarajevo, Tuzla, Zepa, Bihac, Gorazde şi Srebrenica erau declarate oficial „zone de securitate”²⁰. Întoarcerea liderului sârbilor bosnieci la Pale a fost urmată de o schimbare radicală în ceea ce priveşte planurile de pace. Lucrurile s-au precipitat atunci când generalul Ratko Mladić a prezentat o nouă hartă cu regiunile ocupate de sârbi şi cu ceea ce le-ar reveni în urma conflictului. În aceste circumstanţe au loc schimbări importante, Radovan se răzgândeşte, fapt ce determină o tensionare a relaţiilor lui cu Milosević. În anii următori, acestea vor duce treptat la retragerea sprijinului iugoslav pentru sârbii bosniaci.

Anul 1994 a reprezentat însă apogeul conflictului, acesta a debutat cu prima explozie a unui obuz în Piaţa Markale din Sarajevo, ucigând o serie de civili în luna februarie. Momentul a fost urmat  de o tensionare a relaţiilor între sârbii ce asediau oraşul şi trupele ONU ce îi forţează să îşi retragă armamentul greu din jur. Un factor important de presiune a fost intervenţia în anumite zone a aviaţiei NATO, de pe portavioanele situate în Marea Adriatică. În acelaşi timp, nu au fost puţine momentele în care sârbii au atacat şi chiar au luat ostatici membri ai forţelor de menţinere a păcii. Unii dintre aceştia au fost legaţi de clădirile ce puteau reprezenta obiective militare pentru NATO.

La sfârşitul lunii aprilie, s-a constituit Grupul de Contact pentru fosta Iugoslavie, alcătuit din SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia. Toate demersurile pentru pace însă eşuează. Un aspect demn de menţionat este faptul că, pe perioada războiului au fost semnate peste 60 de acorduri de încetare a focului şi patru planuri internaţionale de reglementare a situaţiei în regiune²¹.

Între timp, pe frontul musulmano-croat se ajunge la o nouă înţelegere mijlocită de Bill Clinton. Acesta ameninţă Croaţia cu măsuri de embargo, situaţie ce ar fi fost cu atât mai dezastruoasă pentru croaţi cu cât se pregăteau de declanşarea unei noi ofensive pentru recuperarea zonelor ocupate de sârbi încă din 1991 (Operaţiunea Oluja)²². Întrevederea dintre preşedintele croat Franjo Tudjman şi Alija Ierbegović a fost urmată de incheierea unei noi alianţe împotriva sârbilor.

Evenimentele de la Srebrenica se precipită. Deşi a fost declarată zonă de securitate a ONU, localitatea este asediată în continuare de forţele sârbe. Motivaţia a fost reprezentată de existenţa aici a unor formaţiuni paramilitare ce terorizau localităţile sârbeşti din jur, prin crime şi jafuri asupra populaţiei civile. Deşi există mărturii referitoare la acest aspect, comandantul militar al musulmanilor, pe numele lui Naser Orić, adus de curând în faţa TPI a fost declarat nevinovat²³.

La 4 iunie 1995 generalul Bernard Javier, comandantul francez al FORPRONU (Forţa de protecţie a ONU) s-a întâlnit cu Ratko Mladić şi generalul iugoslav Persić cu scopul de a negocia preţul ostaticilor de la Srebrenica. Mladić formulează trei puncte: 1. Sârbii din Bosnia nu vor ataca nici un soldat FORPRONU, 2. FORPRONU renunţă la atacurile aeriene pe teritoriul sârb din Bosnia, 3. Imediat după semnarea acestui acord ostaticii vor fi eliberaţi²⁴.

Trei zile mai târziu, generalul francez se întâlneşte la Split cu generalul Ruper Smith, şeful forţelor ONU la Sarajevo şi cu reprezentantul politic al Naţiunilor Unite, Yasushi Akashi. Se ia decizia de a ceda în faţa cererilor lui Mladić²⁵.

La data de 11 iunie 1995, sârbii ocupă localitatea Srebrenica, batalionul olandez al FORPRONU nu ripostează. Generalul Javier ordonă retragerea de pe câmpul de luptă, având ca argument numărul mare de militari ce şi-ar fi pierdut viaţa pe câmpul de luptă. Acţiunile de luptă se mărginesc la raiduri aeriene împotriva sârbilor bosniaci în luna următoare. În dimineaţa de 12 iulie un număr de peste 30.000 refugiaţi musulmani invadează baza militară a ONU din localitatea Potocari, aflată în apropiere de Srebrenica. În aceeaşi zi, Ratko Mladić ocupă baza. Filmările ni-l arată jovial, oferind clemenţă şi chiar dulciuri copiilor aflaţi în bază. În zilele următoare, femeile şi copiii sunt lăsaţi să plece cu autocare spre zonele controlate de musulmani. Toate persoanele de sex masculin cu vârsta de peste 14 ani sunt reţinute şi ucise sistematic într-o clădire din apropiere motivându-se participarea acestora la lupte ca terorişti. Masacrul de la Srebrenica reprezintă cea mai neagră pagină a războaielor iugoslave, lui i-au căzut victime peste 8.000 de persoane. A fost cea mai mare crimă în masă din Europa după Al Doilea Război Mondial. În data de 16 iulie, liderul sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, întrebat de un reporter al  în ziarului spaniol „El Pais” dacă va da socoteală la Haga pentru acţiunile sale răspundea cinic: „Îmi vine să râd. Acest tribunal este o ruşine pentru comunitatea internaţională”²⁶.

Deşi masacrul, precum şi intenţia de genocid nu pot fi puse la îndoială, au existat şi  evenimente care au şubrezit imaginea de victime a musulmanilor. Astfel, după înfrângerea de la Donji Vakuf şi ei au lansat atacuri asupra căştilor albastre britanice din enclava Gorazde. Englezii au ripostat ucigând doi agresori. În acelaşi timp, un raport al forţelor franceze FORPRONU atrăgea atenţia asupra faptului că lunetiştii musulmani continuă să împuşte civili musulmani pentru a provoca o reacţie occidentală împotriva sârbilor²⁷.

Răspunsul NATO are loc în condiţiile exploziei unui nou obuz în Piaţa Markale din Sarajevo, soldat cu nu mai puţin de 37 de morţi şi 90 de răniţi. În lunile următoare, alianţa declanşează operaţiunea Deliberate Force având ca obiective distrugerea întregii capacităţi militare a Republicii Srpska. Bombardamentele încurajează alianţa croato-musulmană ce organizează puternice atacuri la sol. La 12 octombrie, sârbii sunt nevoiţi să semneze un acord de încetare a focului pentru următoarele două luni. Aceasta urma să pregătească bazele tratativelor de pace de la Dayton.

Acordurile de la Dayton

La sfârşitul lunii noiembrie, conducătorii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei s-au întrunit la Dayton, o bază militară americană din statul Ohio pentru începerea negocierilor de pace.

Acestea nu au fost însă lipsite de dificultăţi. O serie de tensiuni au apărut între cele două părţi pe fondul coridorului ce urma să lege enclava musulmană Gorazde de restul federaţiei şi a coridorului Brčko. Bosnia urma să rămână în continuare un stat unitar, despărţit până astăzi în trei entităţi: musulmană, croată şi sârbă. În acelaşi timp, în interiorul statului urmau să se creeze două entităţi: Federaţia Croato-Musulmană şi Republica Srpska. Fiecare dintre ele se bucură de autonomie şi constituţie proprie, cât şi de posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu Croaţia, a doua cu Serbia²⁸.

Musulmanii, împreună cu croaţii au primit 51% din teritoriu în timp ce sârbii au obţinut 49%. În acelaşi timp, musulmanii au primit suburbiile oraşului Sarajevo şi un coridor spre localitatea Gorazde, în timp ce sârbii au primit Srebrenica şi Zepa. Forţele NATO urmau să asigure pacea şi securitatea în teritoriu. La 14 decembrie 1995 liderii care declanşaseră acest război semnau acordul de pace²⁹. La 20 decembrie forţele FOR ajungeau în Bosnia. Se sfârşea cel mai sângeros conflict din Europa după Al Doilea Război Mondial.

Conflictul a provocat în total peste 200.000 de morţi, peste trei milioane de refugiaţi şi un număr greu de calculat au fost răniţi.

Bosnia astăzi

Războiul din Bosnia, poate fi considerat mai degrabă un conflict îngheţat decât o societate funcţională care să se aşeze pe principii democratice. Conform statisticilor, o mare parte din populaţie consideră că se află mai aproape de un război decât o integrare în structurile uniunii europene³⁰.

După ce s-a ascuns o perioadă de 14 ani, Ratko Mladić, comandantul statului major al Armatei sârbilor din Bosnia, a fost de curând condamnat pentru genocid, crime contra umanităţii şi crime de război. 

Mladić, a fost condamnat în primul rând pentru conducerea campaniilor violente de purificare etnică în Bosnia-Herţegovina, din 1992 până în 1995. În al doilea rând, a fost declarat vinovat pentru dirijarea campaniei de crime comise în cursul asediului oraşului Sarajevo. În al treilea rând, a fost condamnat pentru genocidul comis în Srebrenica, în 1995. De asemenea, Ratko Mladić a fost declarat vinovat de utilizarea forţelor aflate sub comanda sa pentru a lua ostatici dintre forţele ONU însărcinate cu menţinerea păcii, având ca obiectiv descurajarea NATO de a proceda la atacuri aeriene.

Astfel, Ratko Mladić a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Procurorul TPIY, Serge Brammertz, respinge cu tărie opinia referitoare la faptul că această decizie de condamnare ar fi contra întregului popor sârb. Conform declaraţiei acestuia din 22 noiembrie anul curent, această decizie trebuie interpretată ca reţinând culpabilitatea lui Ratko Mladić şi numai a lui. Pe de altă parte, procurorul TPIY afirma că opinia conform căreia Ratko Mladić va fi amintit ca erou este complet falsă, iar istoria îşi va aminti de el pentru numeroasele comunităţi şi vieţi distruse³¹.

O mare parte a sârbilor văd însă arestarea lui Mladić drept un act împotriva poporului lor. De menţionat că o mare parte dintre persoanele cercetate pentru crime de război atât în Croaţia (Generalul Ante Gotovina) cât şi în Bosnia (Naser Orić) au fost achitaţi în procesele avute la Haga. Acest lucru nu va face decât să adâncească prăpastia între cele două entităţi.

Un alt factor pe care îl putem lua în considerare îl reprezintă implicarea în zonă a unor puteri externe. Turcia preşedintelui Erdogan se implică aşadar într-o politică economică neo-otomană în Balcani. De menţionat că acesta a felicitat personal Compania Turcă de Radio şi Televiziune pentru serialul numit “Alija”, o ecranizare a vieţii lui Izerbegovic³².

Un fenomen îngrijorător atât pentru musulmanii de rând cât şi pentru Europa Occidentală îl reprezintă legăturile unei părţi a comunităţii musulmane cu Statul Islamic. Bosnia marcată de violenţele anilor 90 reprezintă un important spaţiu de recrutare pentru militanţii islamişti. Aceste lucruri devin cu atât mai îngrijorătoare cu cât în anumite localităţi din Bosnia au fost afişate inclusiv steaguri şi simboluri ale Statului Islamic.

Serbia rămâne de partea cealaltă a baricadei, cel mai important partener pentru populaţia aflată în regiunea Republicii Srpska. Deşi nu a recunoscut oficial genocidul, Serbia a avut o atitudine pozitivă prin arestarea şi trimiterea la Haga a celor doi criminali de război: Ratko Mladić şi Radovan Karadžić. În timpul mandatului preşedintelui Boris Tadić, Serbia începe să se oriente către Uniunea europeană. Actualul preşedinte al Serbiei, Alexandar Vucić, a încercat un gest de reconciliere în 2015 când, în calitate de prim ministru s-a aflat în fruntea unei delegaţii sârbe ce urma să participe la comemorările victimelor de la Srebrenica. Având în vedere apropierea din trecut a premierului de Slobodan Milosevic, Vucić a devenit ţinta unui tir cu pietre din partea rudelor victimelor de război:

Tot de partea etnicilor sârbi, un actor important în zonă îl reprezintă Rusia. Aceasta s-a declarant de curând nemulţumită de atitudinea părtinitoare a tribunalului de la Haga³³.

Naţionalismul exacerbat, războiul, manipularea, implicarea puterilor externe au determinat divizarea pentru următorii ani a societăţii ex-iugoslave. Există însă şi germeni ai speranţei prin naşterea şi dezvoltarea unei generaţii tinere ce nu a luat contact cu războiul în întreg spaţiul iugoslav. Actualmente, există însă două formaţii de rock alternativ ce critică actele de corupţie ale politicienilor, sărăcia cât şi manipularea la care este supusă populaţia de rând. Una bosniacă, numele ei fiind  Dubioza Kolektiv şi cealaltă sârbă, S.A.R.S. Cele două au organizat de curând un concert împreună în localitatea Zenica.

„Războiul a distrus imaginea Iugoslaviei ca o comunitate de popoare, de entităţi politice distincte şi capabile să trăiască împreună în interiorul aceleiaşi forme de stat. Încă neîncheiatul război de secesiune iugoslav este expresia cea mai dramatică a conflictului dintre localism şi globalizare.” ³⁴

Note:

1. Jacques Rupnik, « Union européenne et Balkans, du contaminent à l’intégration », dans « Géopolitique de la démocratisation : l’Europe et ses voisins », Editura Presses de Sciences Po, 21 noiembrie 2001, p. 201-226
2. Florin Cristescu, „Rădăcinile unui război aproape uitat”, 1 mai 2017
3. Clara Usór, „Fiica Estului”, Editura Polirom, Bucureşti, 2017, p. 139
4. Emir Kusturica, „Unde sunt eu în toată povestea asta?”, Editura Polirom, Bucureşti, 2012, p. 215 
5. Radu Ciobotea, „Război fără învingători”, Timişoara, Editura Meridian 21 Delta, 1998, p. 66 
6. Apud: C.I. Christian, „Sângeroasa destrămare, Iugoslavia”, Editura Silvy, Bucureşti, 1994 p. 299 
7.  Emir Kusturica, op.cit., p.223 
8. Luptător paramilitar sârb în Al Doilea Război Mondial 
9. Clara Usón, „Fiica Estului”, Editura Polirom, Bucureşti, 2017 
10. C.I. Christian, „Sângeroasa destrămare, Iugoslavia”, Editura Silvy, Bucureşti, 1994, p. 301 
11. Ioan Popoiu, Statele din sud-estul Europei 1804-1999, Editura Pro Universitaria, ediţia a II-a, Bucureşti, 2017, p. 493 
12. C.I. Christian, op. cit., p.302 
13. Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Editura All, Bucureşti, 1992, p.164 
14. Radu Ciobotea, op.cit, p. 208 
15. THE HUMAN RIGHTS WATCH,  GLOBAL REPORT ON WOMEN'S HUMAN RIGHTS, Human Rights Watch Women's Rights Project, p. 8-25, 
16. Raico Cornea, „Limbajul Urii, Exprimarea mediatică în conflictul din fosta Iugoslavie”, Timişoara, 2015 p.150 
17. Steven Galloway, „Violoncelistul din Sarajevo”,  Editura Litera, Bucureşti, 2010 
18.  Emir Kusturica, op.cit, p.241-242 
19. Svetlana Broz, „Good people in an Evil Time. Portraits of complicity and resistance in the bosnian war”, Editura Laurie Kain Hart, 2002 
20. Ioan Popoiu, op. cit., p.495 
21. Ibidem 
22. Cristescu Florin, „Războiul pentru independenţa Croaţiei”, 2 iulie 2017
23. BBC, „Srebrenica defender Naser Oric cleared of war crimes in Sarajevo”, 9 octombrie 2017 
24. Radu Ciobotea, op. cit., p. 245
25. Ibidem 
26. Apud: Radu Ciobotea, op.cit., p. 248 
27. Idem, p.250-256 
28. Stefano Bianchini, op.cit., p. 171 
29. Ioan Popoiu, op. cit., p.496 
30. Corina Stratulat(editor), Andrew Konitzer, Marko Sosič, Jovana Marcović, Igor Bandović, Marko Vujačić, Simionida Karcaska, Bodo Weber, „EU integration and party politics in the Balkans, European Policy Center”, septembrie 2014, p. 106 
31. Declaraţia lui Serge Brammertz, procurorul TPIY, privind hotărârea pronunţată în dosarul Mladic, 22 noiembrie 2017 
32. TRT, Erdogan a mulţumit companiei TRT pentru serialul dedicat vieţii lui Alija Izetbegovic, 23 octombrie 2017 
33. Oleg Cojocaru, „Ministerul rus de Externe a acuzat Tribunalul de la Haga de « politizare şi părtinire»”, 23 noiembrie 2017 
34. Sergio Bianchini, „Problema Iugoslavă”, Editura All, Bucureşti, 2003

|