Război, folclor și istorie orală în Loviștea
Temă cu caracter global, Primul Război Mondial și-a redobândit importanța în ochii cercetătorilor și a pasionaților de subiecte istorice, atât datorită consemnării centenarului său, cât și datorită concluziei generalizate că evenimentele începute în iulie 1914 au transformat radical înfățișarea Europei și a lumii, fiind sursa de pornire pentru a explica realitatea geo-politică și economică actuală. Războiul, una dintre cele mai cumplite drame ale omenirii, creat chiar de om și îndreptat împotriva altor oameni, a lăsat urme vizibile în mentalitatea colectivă.
De la năvălirile barbare și până la cel de-Al Doilea Război Mondial, românii au integrat războiul în creația populară, transpunând amintirea acestuia în lirica și epica folclorică. Urmele Primului Război Mondial sunt, după 100 de ani, încă vizibile și palpabile în unele regiuni ale Europei, iar consecințele pot fi urmărite dincolo de spectrul istoric. Luptele desfășurate în timpul Marelui Război pe Valea Oltului pot fi analizate din perspectiva influenței lor asupra folclorului popular din Țara Loviștei și prin acest articol urmăresc să scot în evidență strânsa corelație dintre evenimentele istorice și anumite aspecte ale culturii populare.Loviștea, depresiunea intra-montană din Carpații Meridionali, a reprezentat atât o unitate administrativă, ce cuprindea toate satele din bazinul Titești și pe cele din bazinul Lotru, cât și o „țară” a Loviștei populare. Această Loviște populară își avea nucleul, conform accepțiunii locuitorilor săi, la răsărit de Olt, în satele Titești, Găujani, Boișoara și Bumbuiești. Deoarece Loviștea a fost și este considerată o regiune naturală, locuită din timpuri vechi de o populație autohtonă, hotarele ei au rămas aproape neschimbate în cursul vremii. Satele loviștene, majoritatea foarte vechi, atestate încă din evul mediu timpuriu, nu sunt foarte întinse, încadrându-se astfel în tipologia satelor de munte. Deși situate într-o depresiune, pe malurile Oltului și Lotrului, satele se pierd între dealuri, coline și văi, în așa fel încât rareori dintr-un sat poți zări satul vecin. Peisajul deal-vale este specific Țării Loviștei, fiecare sat fiind înconjurat de dealurile și colinele lui. ”Zărești însă din orice punct al depresiunii rama circulară a munților ce închid Loviștea din toate părțile, ca zidurile înalte ale unei cetăți:soarele răsare dintr-un munte și apune în celălalt”, spune Constantin Mohanu în culegerea sa de folclor loviștean, Fântâna Dorului .
Datorită poziției sale geografice depresiunea Loviștei este o abundentă sursă de tradiții și folclor, considerând faptul că timp de secole a primit influențe din Ardeal, din zona istorică a Argeșului și din Oltenia. Valea Oltului, zonă de tranzit între Transilvania și Regatul Român, cumulează un dublu atribut, acela de a reprezenta un focar de tradiții și folclor și de a fi locul de desfășurare a unor importante evenimente militare în timpul Primului Război Mondial. Vorbind despre evenimentele petrecute în această regiune în timpul Primului Război Mondial, se cuvine să explicăm importanța strategică a acestei zone pentru a înțelege de ce a căpătat valențele unui carnagiu, cum de a devenit teatrul faptelor de vitejie și de jertfe a zeci de mii de soldați. Loviștea a fost din totdeauna o răscruce de drumuri, drumurile sale naturale, drumuri –văi și drumuri – ape, fiind Oltul și Lotrul. Fiind din cele mai vechi timpuri o răscruce de drumuri și punctul de confluență a Lotrului cu Oltul, această zonă a căpătat caracterul unei regiuni de tranziție .
„Drumul vechi și bătătorit” prin care s-a păstrat legătura între cele două laturi ale Carpaților, folosit fără întrerupere ca punte de legătură între Argeș și Sibiu, între Țara Românească și Transilvania, a fost intens utilizat în Primul Război Mondial, fiind scena a sângeroase lupte date între români și germani în toamna anului 1916 . Constantin Stoika, martor și participant la război, mort în luptele pentru apărarea „vechiului drum al Loviștei”, redă în Însemnări din zilele de luptă atmosfera tragică care a domnit pe Valea Oltului, în satele și în munții Loviștei:„Am văzut Șuicii, punctul Lunci și Câinenii de Vâlcea mutilate de artileria dușmană. Satle Găujani și Boișoara erau o mare de fum, artileria grea germană se silea de 3 ore a le incendia.(..) O baterie se retrage înainte de ridicarea ceții spre Titești, care este scormonit de obuze. În zori spre Spinul. Înconjurată din toate părțile de munți, scăldată de apele Oltului și ale Lotrului, comunicând cu regiunile învecinate prin cele două capete ale defileului Oltului și prin vechiul drum al Loviștei, bătrâna și mereu tânăra Loviște reprezintă una dintre cele mai bogate și originale arii folclorice din România . Loviștea se integrează perfect în spațiul spiritual mioritic, dat fiind faptul că este un ținut locuit din cele mai vechi timpuri. Forța tradiției și a ceremonialului de desfășurare a ritualurilor vieții au atras atenția folcloriștilor asupra acestei depresiuni intra-carpatice, al cărui folclor oferă o ipostază a vieții totalitare a obștei țărănești . Viața folclorică lovișteană a respectat rânduiala unui ceremonial la fel de vechi ca ritualul urcării sau coborârii turmelor pe plaiul carpatic. Integrându-se organic în viața socială a satului, creația folclorică are la origini un sistem de ceremonialuri, cu structură și funcționalitate proprii . Regiune ferită de năvălitori, ai căror locuitori s-au ocupat din cele mai vechi timpuri cu păstoritul, Țara Loviștei a fost zguduită din temelii de luptele din Primul Război Mondial. Adevăratul coșmar care s-a petrecut pe văile și munții Loviștei nu a rămas fără ecou în sufletul oamenilor care i-au supraviețuit, memoria colectivă, atât de receptivă la catastrofe, transpunând amintirea luptelor în creația orală.
Intrată târziu în atenția folcloriștilor, Loviștea a început a fi investigată din punct de vedere etnografic și folcloric abia începând cu anii 60 ai secolului trecut, atunci când creația populară era încă un fenomen actual, viu, izvorât din neîntrerupta viață sătească. Probabil cea mai complexă cercetare folclorică a fost cea întreprinsă de profesorul Mihai Pop în 1968, care împreună cu o echipă de specialiștide la Institutul de Etnografie și Folclor, au desfășurat o anchetă folclorică cu prilejul bâlciului de vară al Loviștei, desfășurat de Sfântul Ilie pe platoul cu același nume, Fața Sfântului Ilie .Mult mai puțin răspândite comparativ cu cântecele de jale, de dragoste sau de dor, cântecele de cătănie și război poartă cu sine amintirea luptelor din toamna anului 1916 de pe Valea Oltului. Din punct de vedere istoric, aceste creații lirice reprezintă surse nemaipomenite despre modul în care războiul rămâne în mentalul colectiv, despre cum memoria comunităților sătești a adaptat faptele de arme ale soldaților români, transpunându-le în frumoase versuri.Unitatea spirituală a acestor așezări de munte, închegată de-a lungul secolelor, a căpătat în epoca contemporană moștenirea războiului, a amintirilor faptelor care au zguduit atât de profund vechile sate ale Loviștei. Tradiția populară a consemnat multiple aspecte din istoria zbuciumată a ținutului loviștean, păstrându-se viu cele legate de luptele grele care s-au dat în cursul Primului Război Mondial, pe Valea Câinenilor, pe Robu și Murgașu, în munții Coți și Zănoaga...
Creațiile versificate de cuprins ostășesc se referă la seviciul militar obligatoriu al tinerilor și la conflictele armate din timpul Primului Război Mondial. Războiul nu se bucură de audiența cunoscută în cântecele bătrânești, care proslăvesc faptele de arme ale eroilor populari angajați în luptele cu dușmanii patriei, ca urmare a schimbării tacticii de purtare a războiului.
În toate satele loviștene se păstrează amintirea vie a faptelor de arme din 1916, dat fiind faptul că aproape nu există loc în Loviștea unde să nu se fi purtat lupte crâncene între români și armata germană. Referitor la memoria Primului Război Mondial în Loviștea, ilustrativ este faptul că ”dacă poposești în Câineni, bătrânii satului îți vor arăta, cu pietatea aducerii aminte, cișmeaua generalului Praporgecsu, căzut la datorie pe aceste plaiuri și îi vor istorisi cu mândrie, cum, acum o jumătate de secol, moșii lor de atunci au luptat alături de regimentele de aici pentru a respinge un atac prin surprindere al inamicului” .
Simbolistica cântecelor de război este foarte interesant de analizat și integrat în contextul armat al Primului Război Mondial. Folclorul literar inspirat din război a reținut numele a două dintre regimentele care alcătuiau Corpul de Olt, mai exact Regimentul 2 Vâlcea și Regimentul 5 Vânători. Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea, format în 1.07.1872, era alături de Regimnetul 48 Infanterie unul dintre cele două regimente care aveau garnizoana în Râmnicul Vâlcea .”Regimentul 2 Vâlcea/Când am plecat din Brezoi, /Plângea lumea după noi”.
Ambele regimente au intrat în alcătuirea grupului Lotru, pentru ca apoi să devină parte a Diviziei 23. Soldații acestor regimente au fost comandați de colonelul Traian Moșoiu și au făcut jertfe cumplite în luptele cu armata germană din lunile septembrie-octombrie.Memoia colectivă a sătenilor din Loviștea le-a reținut numele acestor regimente ca urmare a faptului că cei mai mulți tineri erau înregimentați în cadrul lor, iar faima luptelor și a rezistenței înverșunate împotriva unui inamic dotat și instruit precum soldatul german le-a conferit un loc special în lirica de război.Referindu-mă la simbolistică, trebuie să menționez importanța steagului și semnificațiile pe care acesta le capătă în lirica de război. ”De-o fi steagul alburiu/Să știi, mândro, că sunt viu, De-o fi stagul mohorât, / Să știi, mândro, că nu sunt” . Cromatica steagului capătă valențe deosebite în lirica populară, culorile ”vișiniu”, ”roșu-nchis”, ”alburiu” sau ”tricolor” sugerând dacă soldatul este teafăr sau mort în luptă.
Unul dintre laitmotivele cântecelor de război inspirate din luptele din 1916 este muntele. Frecvența cu care apare muntele în lirica populară este legată atât de faptul că simbolul muntelui este unul de factură mioritică, prezent în literatura populară din întreg spațiul românesc, cât și de faptul că trecătorile, văile și munții Carpaților au fost teatrul de război între armata română și armata germană. Lirica populară de pe aceste plaiuri este în general pătrunsă de un puternic sentiment al naturii, răspândind aroma tare a bradului ce domină universul poetic al cântecului înfiripat în aceste sate ale căror vetre s-au lățit printr-o nesfârșită luptă cu pădurea .Crestele Carpaților sunt invocate în lirica de război, amintind soldatului de strămoșeasca îndeletnicire, ciobănia. Muntele devine martorul tragediilor din tranșee, tranșee săpate uneori la peste 2000 de metrii, pentru a proteja viețile celor care luptă cu abnegație pentru apărarea țării. Versuri precum ”Frunzuliță-al bobului, /Sus în vârful Robului/ E mormântul badiului, /C-acolo mi l-a-mpușcat, Și-acolo mi l-a-ngropat, / La o tulpină de brad” sugerează că munții Loviștei au devenit front și totodată mormânt pentru cei căzuți în luptă. Moartea soldatului („Între munți și între brazi”) este cântată cu jale, bocetul și întreg ceremonialul de înmormântare fiind desfășurat în natură. Sfârșitul soldatului este redat cu aceleași mijloace ca și sfârșitul păstorului, ” scăldat de ploi”, astfel încât moartea devine un element de continuitate în creația literară lovișteană.
Căutarea tinerilor morți și dispăruți în tranșeele și în pădurile de brad ale munților Loviștei nu a fost posibilă, de cele mai multe ori trupurile neînsuflețite fiind înmormântate în gropi comune, uneori fără nici un semn care să indice locul mormântului. Teama de a nu avea o cruce la căpătâi a fost transformată de către lirica populară în îndemnuri ale soldaților căzuți pe front, adresate tinerelor rămase la vatră, să li se facă simbolic ritualul de înmormântare. Acest ritual, sau mai degrabă teama de a muri fără o lumânare aprinsă, s-a materializat în frumoase versuri, cântate pe melodii de jale.
Simbolistica elementelor ce întrunesc conținutul ritului și ritualului de înmormântare au valențe culturale aparte, larga lor uzanță în literatura populară transformându-le în arhetipuri culturale.
Unul dintre aceste arhetipuri care merită analizat este crucea, simbol al vieții și al morții, al unității și al alternanței lor. În cultura tradițională românească, crucea sau semnul crucii este un apotropeu, talisman și gest magic de apărare îndreptat împotriva răului.
Lemnul din care este făcut crucea are și el o importanță aparte și trebuie căutată în ceea ce reprezintă mărul în cultura populară românească. Străvechi simbol al iubirii, mărul este în același timp asociat tuturor riturilor de trecere, ceea ce explică asocierea mărului dulce cu moartea .Satele de munte despre care am amintit au devenit pe rând cazărmi ale românilor și apoi ale germanilor, au fost prădate și bombardate, gospodăriile jefuite. Foarte frumoase și expresive sunt versurile cântecului cules de la o bătrână din satul Bumbuiești, care însumează în câteva cuvinte tragedia războiului:”Rumânie, Rumânie, /Așa ți-a fost soarta ție, /Ca să intri-n bătălie, Să-ți lași floarea pe câmpie.(..) Neveste ai văduvit, /Și copii ai orfănit;Fetele se duc la joc, /Cavalerii intră-n foc;Nevestle merg la muncă/ Și bărbații intr-n luptă” .
Moartea survenită ”lângă roata tunului” este foarte des menționată în cântecele populare loviștene. Armata a 9-a germană era impecabil dotată cu cele mai noi și performante tunuri, marea majoritate adecvate războiului de munte, astfel încât luptele de artilerie purtate pe Valea Oltului au fost de-a dreptul îngrozitoare. Trupele române erau bătute continuu de proiectilele inamice ce secerau rândurile soldaților români, împuținându-le drastic. Net superiori în luptele la baionetă, românii mureau pe capete loviți de obuze, ghiulele și șrapnele.Luptele din Primul Război Mondial de pe valea Oltului, determinate ele fie de decizia politică a unui om de stat, fie de concepția populară că românii din Ungaria sunt frații celor aflați în exteriorul arcului carpatic, au influențat și remodelat memoria colectivă a satelor de munte din Loviștea. Moartea și distrugerea cauzate de război au fost acceptate ca fiind jertfe făcute pentru patrie și au fost integrate ciclurilor folclorice mioritice, specifice plaiurilor românești. Influențe ale Mioriței și ale vechilor cântece de jale se resimt în lirica de război, astfel încât aceiași nepăsare și resemnare în fața morții își face simțită prezența și în aceste creații. Înfrățirea cu natura, exprimată atât de des prin referire la pădurile de brad, la ciripitul păsărilor, la stele și la lună, se petrece chiar și în condițiile excepționale ale războiului. Soldații se simt la adăpost în pământul în care au săpat tranșee adânci, se simt feriți de bătaia focului în păduile de brad, iar moartea, atunci când survine, îi găsește în sânul aceleiași naturi protectoare.
Bibliografie:
Conea, Ion, Țara Loviștei, Imprimeria Națională, București, 1935Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999Mohanu, Constantin, Fântâna Dorului, Editura Minerva, București, 1975Marinoiu, Costea, Folclor din țara Loviștei, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, Vâlcea, 1974
Pop, Mihai, Folclor din Țara Loviștei, Casa Creației populare a județului Vâlcea, 1970Stoika, Contantin, Însemnări din zilele de luptă, Tipografia ”Profesională”, București, 1921http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=199:v%C3%A2lcea-%C3%AEn-timpul-primului-r%C4%83zboi-mondial&Itemid=203