Războaiele lui George Topîrceanu
Poetul baladelor, al rapsodiilor şi al cronicilor vesele, musceleanul George Topîrceanu, pe care Arghezi îl descria drept „un caricaturist verbal şi scamator fără pereche”, era să moară de două ori pe front, în campaniile din Bulgaria din anii 1913 şi 1916. Scăpând cu viaţă, şi-a relatat dramaticele experienţe de război – căldura, holera, marşurile, dezastrul, morţii de la Turtucaia, prizonieratul în munţii Bulgariei – în mai multe lucrări, citite cu nesaţ în epocă. Purtase în buzunar încă de la Lovicea, din iulie 1913, un carneţel în care notase impresii, imagini, întâmplări, adevărate jurnale de război.
Soarta lui George Topîrceanu în anii aceia a fost, în esenţă, soarta tuturor românilor prinşi în menghina conflictelor timpului, războaiele balcanice şi mai ales Primul Război Mondial. Sunt ipostaze pe care le cunoaştem mai puţin: omul Topîrceanu, sergentul Topîrceanu, prizonierul Topîrceanu, în cele din urmă Topîrceanu-memorialistul şi ale sale istorii personale care întregesc istoria mare – România şi încercările ei în primele decenii ale secolului XX.
Popoare de aceeaşi religie, cu un destin istoric asemănător şi despărţite doar de Dunăre, o graniţă naturală clară, românii şi bulgarii ar fi putut fi cei mai buni vecini. Istoria nu s-a scris însă aşa...
Stop-cadru: anul 1877, Războiul Ruso-Turc
Prinsă în strâmtoare la sud de Dunăre, armata rusă a cerut României – chiar prin marele duce Nicolae – să îi vină în ajutor. Intuind şansa istorică, domnitorul Carol I a trecut Dunărea în fruntea trupelor de dorobanţi şi roşiori.
Au urmat victoriile eroice de la Plevna (Griviţa şi Rahova), apoi campaniile de la Vidin şi Smârdan. Capitularea armatei otomane a consfinţit, mai întâi pe câmpul de luptă, Independenţa de stat a României. Ulterior, Congresul de la Berlin, din 1878, a recunoscut noul statut al ţării noastre şi a acordat României Dobrogea şi Delta Dunării, ca o compensaţie pentru sudul Basarabiei (Găgăuzia), care a fost cerut de către Imperiul ţarist.
Războiul din 1877-1878 nu a dus şi la independenţa Bulgariei, dar a obligat la înfiinţarea unui principat bulgăresc sub suzeranitate turcească. Ulterior, patrioţii bulgari aveau să-şi găsească refugiu şi sprijin în România, până în anul 1908, când şi vecinii şi-au obţinut independenţa deplină.
Dar vidul din Balcani, creat odată cu dispariţia Imperiului Otoman, a alimentat naţionalismul şi tentaţiile expansioniste ale popoarelor din zonă, despărţite prin graniţe stabilite arbitrar de cancelariile europene. În plus, caracterul etnic pestriţ de la sud de Dunăre făcea imposibilă găsirea unei soluţii care să împace toate noile state.
În această ceartă balcanică, în care fiecare ţară din sudul Dunării revendica teritorii de la celelalte, a fost atrasă şi România, bulgarii clamând că Dobrogea trebuie să le revină de drept. Pretenţiile vecinilor au stârnit nemulţumiri la Bucureşti, fiind considerate o dovadă de nerecunoştinţă pentru ajutorul românesc în campania din 1877-1878. Mai mult, cele două ţări se orientau către sfere de influenţă diferite: România spre Franţa, iar Bulgaria spre Austro-Ungaria şi Germania.
Războaiele balcanice şi urmările lor
Momentul culminant avea să fie atins în timpul războaielor balcanice. În primul dintre acestea (1912), deşi a primit propuneri de alianţă din partea ambelor tabere, România a ales să fie neutră – aceasta, şi sub promisiunea Bulgariei că va recunoaşte o graniţă naturală în Dobrogea, graniţă pe care România şi-o dorea mai la sud, pe nişte înălţimi de dincolo de Balcic.
În schimb, statele combatante aliate în „Liga Balcanică” – Bulgaria, Muntenegru, Grecia şi Serbia – au atacat Turcia, o umbră a marii puteri de odinioară, şi au cucerit teritorii importante: Macedonia, Albania, o mare parte din Tracia. În alianţa creştină au apărut însă neînţelegerile în ceea ce priveşte împărţirea provinciilor eliberate – aşa a izbucnit, pe 29 iunie 1913, cea de-a doua confruntare balcanică, în care Bulgaria, fără vreo declaraţie de război, şi-a atacat fostele aliate, Serbia şi Grecia, mizând şi pe faptul că România îşi va păstra neutralitatea.
Guvernul de la Bucureşti, cu acordul Franţei şi al Rusiei, a ordonat însă mobilizarea armatei, care a intervenit în Bulgaria pe data de 10 iulie. Justificată şi de necesitatea stabilirii unui teritoriu în care să emigreze aromânii din Balcani supuşi persecuţiilor etnice, campania militară în ţara vecină a fost doar un simplu marş peste Dunăre, fiindcă trupele bulgare erau angajate la graniţele cu Serbia şi Grecia. Singurul inamic avea să fie o epidemie de holeră care a secerat mii de vieţi în rândurile militarilor şi ale populaţiei civile.
Prinsă la mijloc, Bulgaria a cerut pacea, pierzând teritorii importante, inclusiv viitoarele judeţe româneşti Caliacra şi Durostor (Cadrilaterul), cedate României ca urmare a rectificării frontierei româno-bulgare pe linia Turtucaia-Balcic.
Descrisă drept inoportună chiar de către unii dintre istoricii noştri, intervenţia României în Bulgaria şi teritoriile câştigate au alimentat acuzaţiile de imperialism aduse României interbelice. Dar, îndeosebi, a atras reacţiile şi acţiunile revanşarde ale bulgarilor, care s-au considerat trădaţi.
Virulentă retorică antiromânească
A existat şi încă mai există, atât în mediile româneşti, cât şi în cele bulgare, strădania de a asocia Dobrogea cu momentele fondatoare etno-politice şi religioase (ecleziastice) ale celor două ţări. Nu reluăm acum argumentele părţilor, dar e semnificativ de precizat că în anul 1877 populaţia majoritară a acestei provincii era formată din turci şi tătari – cu câţiva ani înainte, Imperiul Otoman începuse şi o colonizare cu arabi – şi că musulmanii de aici şi, apoi, şi cei din Cadrilater au fost loiali şi mulţumiţi de drepturile primite din partea statului român. De cealaltă parte, bulgarii au negat permanent drepturile româneşti asupra Dobrogei, ba au întreţinut şi asasinate împotriva elementelor româneşti şi aromâne, prin comitagiii (partizani) criminali infiltraţi în Cadrilater.
O virulentă retorică antiromânească s-a născut după cele două războaie balcanice – pe ambele maluri ale Dunării, percepţiile reciproce s-au transformat în etichete, şabloane, stereotipuri care au traversat timpul. Pentru români, bulgarii sunt şi astăzi catalogaţi rudimentari, duşmănoşi, nerecunoscători, invidioşi, răzbunători, îndărătnici, secretoşi ş.a.m.d. În schimb, românii sunt văzuţi drept duplicitari, lacomi, oportunişti, dornici de câştig fără muncă, laşi, superficiali, hoţi etc.
S-au găsit în epocă chiar şi „explicaţii istorice” pentru aceste însuşiri: bulgarii ar fi sângeroşi, sălbatici şi perfizi fiindcă au origini hunice (turanice), în timp ce românii sunt consideraţi tâlhari, mincinoşi şi fără onoare fiindcă sunt urmaşi ai infractorilor Romei care au colonizat Dacia (!)
Şi dacă Mihai Eminescu e autorul sintagmei „bulgăroi cu ceafa groasă”, poetul naţional bulgar Ivan Vazov scria în volumul Pesni za Makedonia o poezie-pamflet despre români: „Voi sunteţi puroiul roman / Cetatea eternă s-a curăţat de putoare / Descotorosindu-se de voi / Voi sunteţi ca şi strămoşii voştri / Desfrânaţi, bandiţi, asasini şi robi!”
Imaginea românului brigand şi trişor a fost cultivată şi în manualele şcolare ale epocii, inclusiv prin rugăciuni şi legende antiromâneşti care circulau în Bulgaria. Acum s-au născut expresii şi descrieri defăimătoare precum „mămăligari” sau „vecinul cel cotropitor şi cu nasul pe sus care se crede atât de civilizat, încât nu îşi vede găurile din izmenele rupte la fund”.
Faptul că România se dezvolta într-un ritm mai rapid decât Bulgaria punea, de asemenea, paie pe focul antiromânismului. Suveranul bulgar Ferdinand de Saxa Coburg Gotta mărturisea în epocă unui apropiat: „Întotdeauna călătoresc prin România stors sufleteşte când văd la fiecare pas ce progrese mari a făcut în toate privinţele!”
În marş, prin arşiţa şi holera din Bulgaria
La momentul celui de Al Doilea Război Balcanic, în 1913, George Topîrceanu avea 27 de ani şi gradul de sergent în rezervă. Deşi căsătorit în Muscel, la Valea Mare Pravăţ, cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care avea un copil, Topîrceanu era stabilit de doi ani la Iaşi, „oraşul spiritelor”, în care începuse să strălucească în redacţia „Vieţii Româneşti”. Nu credea în zvonurile despre războiul iminent şi, de aceea, ordinul de mobilizare din 20 iunie (stil vechi), decretat de guvernul conservator, l-a luat prin surprindere.
Repartizat în Compania 1 a Regimentului 6 Vânători, el avea să fie trimis peste Dunăre într-o campanie în care mai fuseseră mobilizate şi alte nume mari ale culturii româneşti, ca Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Alexandru Davilla, Dimitrie Nanu, Ion Minulescu, istoricii Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. Poetul ar fi vrut să-şi noteze impresiile într-un „jurnal de război”, însă plecase „nepregătit pentru ceea ce i s-a întâmplat”: nu avea hârtie de scris! Abia pe 26 iulie, la câteva zile de la intrarea în Bulgaria, în orăşelul Lovicea (Loveci) a găsit o librărie de unde şi-a cumpărat un caiet.
Consemnările lui George Topîrceanu încep, aşadar, cu data de 25 iulie; avem de-a face cu simple note de front, fără intenţii literare, uneori rezumând o zi în doar câteva rânduri, alteori, în funcţie de timpul disponibil şi de evenimente, descriind mai amplu întâmplări, imagini şi impresii.
„De abia mă mai mişc. Fiecare pas e un chin”
Intrarea în Lovicea arată cât de mult avansaseră românii în Bulgaria la acea dată. Nu se întâmpinase niciun fel de rezistenţă armată, trupele bulgare fiind concentrate în sud, la graniţele cu Serbia şi Grecia. În schimb, canicula verii făcea ca marşurile să fie istovitoare, iar zvonurile despre holeră aduceau teamă şi nelinişti. În plus, Topîrceanu se plângea de dureri insuportabile la piciorul drept, fără a preciza cauza acestora: „De abia mă mai mişc. Fiecare pas e un chin”, nota în jurnal. În popasul făcut în cazarma din Lovicea, Topîrceanu a observat „grija cu care se cultivă sufletul soldatului bulgar”. Era vorba despre propagandă, pe pereţi fiind tablouri cu familia regală bulgară, cu eroi şi revoluţionari, ba chiar şi hărţi ale Bulgariei, Românei şi Turciei care arătau teritoriile bulgăreşti „răpite” de vecini.
La Lovicea nu apăruse încă holera, dar veştile erau tot mai rele: Topîrceanu a notat cazul unui pluton întreg, cu tot cu ofiţeri, din Regimentul 30 Muscel, despre care se spunea că ar fi murit de boala necruţătoare. Iată de ce, invocând durerile la picior, a cerut să nu participe la o misiune specială care fusese încredinţată companiei din care făcea parte (aceasta trebuia să se întoarcă spre Oglen, unde holera făcea victime) şi a primit aprobare să îşi continue marşul împreună cu restul regimentului.
„Nefericita Bulgarie! Satele sunt pustiite de voinici”
Drumul şi popasurile prin satele bulgăreşti i-au oferit ocazia unor observaţii cu caracter social. În Nicolaevo a simţit „o viaţă patriarhală ca în idilele lui Coşbuc” (30 iulie), la Beglez a discutat cu un ţăran gospodar, a cărui nevastă era plecată cu caii la arie, unde lucra pe bani pentru alţii („aşa e obiceiul”, notează Topîrceanu) şi tot aici a descris satul tipic bulgăresc („fântâni lungi”, „case cu olane”) şi chipuri de localnici („Femeile n-au sâni. Ţărăncile, mai ales, sunt toate urâte – şi la mutră”).
Dezolarea socială domina totul: jale pretutindeni. „Nefericita Bulgarie! Satele sunt pustiite de voinici. Trupele române cad asupra satelor, ca lăcustele”. Era vară, se treiera recolta, iar soldaţii români, majoritatea lor ţărani, cu gândul la ogoarele de acasă, oftau când îi vedeau la câmp pe bulgari şi când aceştia le spuneau că nu au boieri, că tot pământul e al lor şi că nu sunt flăcăi destui, fiindcă au murit în război.
Dorul de casă îl încerca tot mai greu: „Sunt într-o pădurice de stejar, pe deal. Am plecat de la corturi. Pădurea îmi aminteşte de acasă – Vălenii, Nămăeştii – şi îmi dă noi puteri de viaţă (Despre pădurile prin care am petrecut în copilărie). Ţânţari. Nu ştiu când plecăm. Sunt îngrijorat să nu plece fără mine” (31 iulie).
„Pentru ce nu suntem trimişi imediat în ţară?”
Coloana şi-a continuat marşul lent, prin căldură insuportabilă şi praf. După mai multe zile, s-a realizat joncţiunea cu corpul de armată. S-a ajuns într-o regiune contaminată; în plus, colonelul a anunţat că e imposibil să fie evitat contactul cu trupele infectate. Situaţia i-a provocat revolta lui Topîrceanu: „Pentru ce nu suntem trimişi imediat în ţară? Uşurinţa cu care cei mari dispun de viaţa a mii de oameni!”.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 281 al revistei „Historia” (revista:281), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: MUZEUL „GEORGE TOPÎRCEANU“ IAȘI, ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI, CABINETUL DE STAMPE AL BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE, MUZEUL MILITAR NAŢIONAL „REGELE FERDINAND I“
