Turtucaia și rușinea de a fi înfrânți de bulgari
La 25 august/7 septembrie 1916, ediţiile de dimineaţă ale ziarelor din Bucureşti anunţau că armata română pierduse Turtucaia, veste care a produs o undă de şoc în rândul locuitorilor. Consternarea a cuprins întreaga armată, dar în bătălia de la Turtucaia nu au lipsit nici lașitățile, nici incompetența ofițerilor români, așa cum nu au lipsit faptele eroice.
Turtucaia avea o certă valoare strategică, iar autorităţile au făcut eforturi pentru întărirea ei în perioada neutralităţii. Nu atât dotarea materială şi fortificaţiile constituiau o problemă, cât concepţia defensivă pusă în aplicare de comandamentul român, care ignora complet lecţiile câmpurilor de luptă din perioada 1914-1916:vulnerabilitatea fortificaţiilor fixe în lipsa unei forţe de susţinere mobile, necesitatea absolută a artileriei grele şi pericolul concentrării tuturor resurselor într-o singură linie de apărare. Poziţia, la rândul ei, era extrem de vulnerabilă:izolată la capătul vestic al Dobrogei, departe de forţele ruso-române aflate mult spre est, cu un fluviu lat în spate, fără o legătură cu restul teritoriului. Dar, aşa cum avea să constate ulterior mareşalul Mackensen, slăbiciunea Turtucaiei nu consta în primul rând în fortificaţiile acesteia, ci în soldaţii români care o apărau şi, în special, comandanţii lor. Garnizoana cetăţii era formată din trupele Diviziei 17, organizată cu câteva luni înainte de începerea războiului, comandată de generalul ConstantinTeodorescu. Superiorul său era generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a, al cărui cartier general se găsea la Bucureşti.
O panică teribilă s-a instalat în mijlocul trupelor române
În tabăra inamică, von Mackensen a acceptat planul de operaţii întocmit de generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei a 3-a bulgare. Spre deosebire de trupele române din capul de pod, diviziile bulgare folosite pentru ofensivă erau cele mai bune unităţi operative, iar artileria, numeroasă şi modernă, era foarte bine aprovizionată.
Atacul a fost declanşat la 20 august/2 septembrie;apărarea a reacţionat inert şi s-a retras din avanposturi pe linia principală de apărare. Deşi nu au fost atacate de inamic, ci numai bombardate, unităţile române cuprinse de panică s-au retras spre Dunăre. Întoarse pe front, doar o parte şi-au reocupat poziţiile. După câteva zile de acalmie, asaltul final a fost dat în dimineaţa zilei de 23 august/5 septembrie. Punctul de efort a fost făcut în zona forturilor 6-9, apărată de Regimentul 79 infanterie, care a pierdut trei sferturi din efective. Retragerile s-au făcut în panică şi dezordine. Până la căderea serii, 13 din cele 15 forturi ale liniei principale de rezistenţă au căzut în mâinile trupelor bulgaro-germane. În dimineaţa zilei de 24 august/6 septembrie, artileria inamică a executat o violentă pregătire de artilerie, urmată de atacul soldaţilor bulgari la baionetă. Apărarea a cedat şi o panică teribilă s-a instalat în mijlocul trupelor române. După ce generalul Trestioreanu a trecut Dunărea la bordul unei vedete, puţin după ora 13, soarta garnizoanei era pecetluită. În cursul după-amiezii, corpul de ofiţeri ai garnizoanei a decis predarea oraşului. Pierderile suferite de trupele române au fost însemnate, bulgarii luând 28.500 de prizonieri, din cei 39.000 care au luptat în capul de pod. Circa 7.000 au reprezentat pierderile, morţi şi răniţi.
Regina Maria:„Turtucaia a fost o nenorocire în toate privințele, o greșeală cumplită”
I.G. Duca:„Turtucaia a fost o pagină de rușine și de durere, o umilință națională”
Constantin Argetoianu:„Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor”
Unul dintre cei mai importanţi martori oculari ai evenimentelor a fost poetul George Topârceanu. În Evocări de război, el povesteşte fatidica dimineaţă a zilei de 24 august:„Locotenentul nostru primise ordin să facă deocamdată paza la pontoane, în jurul cărora stătea mare mulţime de răniţi, aşteptând să fie trecuţi dincolo. Pe sub maluri se îmbulzeau şi acum, fără astâmpăr, cei fugiţi din foc, unii fiindcă îşi pierduseră cu totul nădejdea în izbândă, iar alţii din pură mişelie, pândind cu ochi de lup vreun mijloc de trecere. În curând, jandarmii începuseră să-i alunge cu focuri de puşcă pe coastă;dar peste puţină vreme ei reveneau în număr şi mai mare, ameninţând să strivească în picioare răniţii de la capătul punţii de ponton. Uneori câte un ofiţer, venit de cine ştie unde, striga:Oamenii din regimentul cutare, să se adune aici! Hai, băieţi... Şi strigătul lui se pierdea în larma generală, se auzea din nou... Mulţi se rânduiau în jurul ofiţerului şi porneau la deal, prin vii, dar mulţi se ascundeau şi nici că voiau să audă”.
„Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor”
Drama răniţilor l-a impresionat cel mai mult pe poet:„Mă apropiai de unul care stătea lângă punte. Avea stânga retezată de un obuz şi o ureche ruptă. Bluza, pantalonii, cămaşa îi erau ude, parcă făcuse o baie de sânge. Îl văzui ridicându-se, ca să-şi încerce rămăşiţa de puteri. Se ţinea de balustradă şi se clătina, galben, cu ochii pierduţi:Cum te cheamă? Matei. Unde te-a rănit? Nu ştiu. De unde eşti? Nu ştiu...” El descrie şi momentele teribile de panică:„Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără o pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatec, făcând loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea într-una, cu cei de pe alături;se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând şi stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă:să scape el cu orice preţ şi să apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruţă, priveam încremenit. Niciodată nu am simţit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara”. După o încercare nereuşită de a trece Dunărea înot, din care abia scăpase cu viaţă, Topârceanu rememorează momentele înaintea căderii în prizonierat şi discuţiile dintre ofiţeri şi soldaţi. Un tânăr locotenent, care încerca să regrupeze trupa, le reproşa lipsa dorinţei de a lupta:„Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor. Ce să-mi apăr, domnule? Cenuşa din vatră? Îi răspunse, rânjid, un rezervist slab”.
În finalul Evocărilor, Topârceanu consideră că „amintirea vie a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris această broşură pentru copii de şcoală”. Încercând o scurtă analiză a cauzelor care au dus la înfrângere, autorul Baladelor sugerează, printre altele, „numărul şi calitatea trupelor, lipsa de pregătire sufletească a ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul, mai ales cu artileria modernă a inamicului”. Tot el preciza:„şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător”.
„M-am aruncat în Dunăre. Sergentul mi-a întins drapelul:«Să-l duci cu bine!»”
Unul dintre aceste momente l-a avut în prim plan de un oarecare plutonier Nicolae Roşculeţ, din Regimentul 74 infanterie, care a făcut parte din forţele trimise să întărească garnizoana în dimineaţa zilei de 23 august/5 septembrie. În 1919 declara pentru presa centrală:„În zorii zilei de miercuri, 24 august, am fost porniţi, iarăşi, la atac. Bulgarii ocupaseră tranşeele noastre şi ne-au împroşcat cu un foc bine nutrit de mitralii;după aceea, au început să bată şi cu artileria. Din pricina tirului precis al artileriei inamice, m-am retras cu garda drapelului înspre oraş. Şi a urmat lupta crâncenă până pe la orele patru după-amiază. Colonelul Petrescu, comandantul nostru, care mult ne-a îmbărbătat, văzând că suntem strâmtoraţi şi împinşi spre Turtucaia, a strâns rămăşiţele regimentului şi am dat un ultim atac. Prinşi în focul artileriei, cu mare trudă am putut scăpa – trei voinici din garda mea au fost răniţi. Ne-am îndreptat, după aceea, spre Dunăre, împreună cu alte grupe de soldaţi. Mare învălmăşeală se petrecuse atunci. Ţi se strângea inima de spaima acelei mulţimi înfrigurate, lipsită de conducători, însufleţită de o singură dorinţă chinuitoare, încăpăţânată, poruncitoare:să găsească un mijloc de mântuire, oricare! Căteva bărci răsturnate pluteau pe apă, împinse de curenţi;iar de pereţii lor se izbeau, din când în când, cadavrele soldaţilor înecaţi. În acest răstimp, duşmanul se apropiase şi, cu mitralierele aşezate pe coastă, secera, fără cruţare, rândurile fugarilor. Dându-mi seama că altă scăpare nu poate fi – niciun vapor nu se zărea – m-am dezbrăcat pe pontonul ce furnica de soldaţi, cu hotărârea să trec apa înot. Aveam o datorie mare de îndeplinit:trebuia să scap drapelul – scumpul drapel pe care nu-l părăsisem în timpul luptelor. M-am aruncat în Dunăre. Sergentul Radu mi-a întins drapelul:«Să-l duci cu bine!», mi-a strigat bravul camarad, cu ochii umezi. Cum ornamentul-pajură lipsea, fiind pierdut din pricina izbiturilor căpătate în luptă, drapelul plutea...Toară grija mea era să nu-l scap în apă. Vreme de trei-patru ceasuri m-am luptat cu valurile şi, cu bine, am ajuns pe malul celălalt. O bucurie mare, fără seamăn, m-a năpădit atunci şi am început a plânge ca un copil”.
G. Topîrceanu, în uniformă militară (aprox. 1914)
Un alt sergent, rămas necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria inamică, căutând copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot. Unii ofiţeri s-au sinucis. Topârceanu aminteşte şi el:„dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului... Bulgarii, printre care era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, într-o gară îndepărtată, şi care fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou:era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată...” În încheiere, Topârceanu afirma:„De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele”.
„Impresia în Capitală este dezastruoasă”
Şi liderii politici au fost consternaţi de înfrângere. Brătianu, profund abătut, a plâns la o şedinţă de cabinet;în memoriile sale, I.G. Duca mărturisea:„Brătianu a căzut într-un adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu îl mai recunoşteam, rătăcea de dimineaţa până seara din odaie în odaie, nu mai primea aproape pe nimeni, când îi vorbeai parcă nu auzea ce îi spuneai, cu greu puteai obţine să rezolve chestiunile care cădeau direct în sdera lui de atribuţiuni [...]. Aliaţii îl înşelaseră şi cu acest gând nu se putea împăca. Nu putea să le-o ierte nici lor, nu putea să şi-o ierte nici lui însuşi. I se părea monstruos ca Aliaţii să-i fi dat anumite făgăduieli precise şi solemne, pentru ca să-l îndemne să intre în război, pentru ca tot ei să nu fi îndeplinit pe urmă aceste făgăduieli”.
Soldați români în drum spre front
Vasile Cancicov, în Jurnal din vremea ocupaţiei, surprinde starea de spirit produsă de înfrângere:„Speranţele ce le mai aveam încă, ieri, s-au risipit. Îmi dau seama că într-un război nu poţi avea numai victorii, dar prea suntem bătuţi de la început. Trăim într-o aşa legendă a puterii noastre militare şi atât caz s-a făcut de legendara vitejie a soldatului român şi mai ales s-a exagerat atât la 1913 chestia de a avea numaidecât Silistra şi Turtucaia, poziţii strategice pentru apărarea Dobrogei, încât azi, când pierdem pe cea mai principală după 48 de ore de la atac, lovitura mi se pare ireparabilă. [...] Impresia în Capitală este dezastruoasă. Nu e ruşine să ne bată Germania, ruşinea este că ne-au bătut bulgarii. Aglomeraţia răniţilor ce sosesc, transportarea lor cu tramvaiele de la Gara Obor şi descărcaţi pe bulevarde şi pe locuri virane, în apropierea spitalelor cărora sunt destinaţi, halul în care se găsesc, văicărelile lor, măreşte în imaginaţiunea publicului dezastrul nostru de la Turtucaia”.
Pentru Vasile Cancicov, căderea Turtucaiei reprezenta un „moment al adevărului”:„publicul nostru a fost foarte rău pregătit pentru sacrificii. Mereu s-a scris în chestia momentului, fiecare îl alegea, la o epocă când Transilvania era presupusă golită de oştire şi fără apărare. Când presa noastră, când Acţiunea Naţională cerea războiul, nu auzeam de la cei cuminţi strecurându-se la ureche:aveţi răbdare, aşteptaţi războiul general să fie pe sfârşite, când vom interveni fără sacrificii. Nu e un secret pentru nimeni azi că guvernul, când s-a decis să intre în război, a avut convingerea că războiul european se va termina cu intrarea noastră. Pe de altă parte, campania din 1913 ne-a fost un rău exemplu. A lua Cadrilaterul, fără să descarci o puşcă, a fost o proastă încurajare pentru cei ce ar fi vrut Ardealul, fără pierderi. Acum ne trezeşte realitatea, războiul în care am intrat e groaznic şi va fi sângeros”.
Bibliografie
Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. I, selecţie, ediţie îngrijită şi introducere de Daniel Cain, Bucureşti, Humanitas, 2015.
George Topârceanu, Evocări de război, Bucureşti, Editura Scripta, 2006.
I.G. Duca, Memorii volumul III. Războiul partea I (1916-1917), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994.
www.culoriletrecutului.ro
