Ragnar Lothbrok: legenda vikingului nemuritor și a fiilor săi

A ucis șerpi, a jefuit la o scară epică, a râs în fața morții – și, făcând toate acestea, a contribuit decisiv la conturarea imaginii moderne a războinicului viking arhetipal. Iată povestea celei mai mari legende nordice: Ragnar Lothbrok.

Gândiți-vă la războinicul nordic prin excelență – jefuitorul înfricoșător, dușmanul nemilos, păgânul băutor de bere care râde în fața morții – și sunt șanse mari ca imaginea care vă vine în minte să fie cea a lui Ragnar Lothbrok. Aventurile lui Ragnar par desprinse dintr-un blockbuster hollywoodian. Fiul unui rege al Danemarcei și Suediei, el s-a luptat cu șerpi uriași, a condus armate în bătălie, a cucerit întinse teritorii din Scandinavia și a semănat teroare printre locuitorii neștiutori ai Insulelor Britanice. A aparut si o intreaga serie pe Netflix despre el

Multe – dacă nu chiar toate – dintre aceste aventuri sunt mitice, rodul imaginației fertile a cronicilor nordice. Dar acest lucru nu le-a împiedicat să arunce o umbră lungă asupra Europei de Nord în epoca vikingă. Iar datorită poeziilor medievale, cântecelor funerare și, mai recent, serialului de succes Vikings, ele au continuat să fascineze timp de mai bine de o mie de ani.

Din punct de vedere dramatic, povestea lui Ragnar este greu de egalat. Chiar și cele trei soții ale sale sunt personaje extraordinare. Una era Thora, pe care Ragnar a cucerit-o ucigând un șarpe fioros. Alta era Lagertha, o războinică redutabilă care a luptat alături de soțul ei pe câmpul de luptă. A treia era Aslaug, fiica lui Sigurd din neamul Volsungilor și a scuteriței Brynhild – doi dintre cei mai celebri îndrăgostiți ai literaturii nordice.

Din aceste căsătorii, Ragnar a avut cel puțin opt fii – printre ei Ivar Fără Oase, Bjorn Coasta-de-Fier, Sigurd Șarpe-în-Ochi și Ubbe. Fiii săi s-au dovedit la fel de războinici ca tatăl lor și, prin propriile fapte, s-au asigurat că numele lui Ragnar va dăinui mult după moartea acestuia.

Ragnar Lothbrok cel mitic

Ragnar Lothbrok cel legendar a terorizat mările Europei de Nord la bordul unei corăbii vikinge – precum cea reprezentată într-o miniatură medievală. Însă, într-una dintre variantele poveștii sale, un naufragiu în largul coastelor Angliei i-a adus sfârșitul.

Răzbunare pe câmpul de luptă

Moartea lui Ragnar, atunci când a venit, a fost la fel de dramatică precum viața sa. În timpul unei campanii în nordul Angliei, se spune că a fost capturat de Ælla, regele Northumbriei. Hotărât să-și execute dușmanul viking, Ælla a descoperit că armele obișnuite nu-l puteau ucide, așa că a ordonat să fie aruncat într-o groapă cu șerpi.

Nici această soartă îngrozitoare nu l-a doborât însă pe Ragnar. În fața morții, războinicul și-a amintit cu plăcere marile sale victorii și a savurat perspectiva ospățului din Valhalla, sala destinată războinicilor căzuți. Mai amenințător pentru Ælla, Ragnar a jurat să se răzbune prin fiii săi – promisiune care avea să fie împlinită, deoarece aceștia au cucerit ulterior Northumbria și l-au ucis pe Ælla în luptă.

Povestea este captivantă. Dar ceea ce o face cu atât mai tentantă este posibilitatea – fie și vagă – ca ea să fi fost inspirată de faptele unei persoane reale.

Unii dintre bărbații descriși în legendele medievale drept „fii ai lui Ragnar” au existat cu siguranță. Ivar, Ubbe și Bjorn pot fi identificați cu lideri vikingi activi în Franța, Irlanda și Anglia în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

Un războinic viking pe nume Bjorn – probabil sursa de inspirație pentru Bjorn Coasta-de-Fier – este atestat ca participant la raiduri în zona fluviului Sena între anii 857–859. Ivar și Ubbe s-au numărat printre conducătorii așa-numitei „Mari Armate Păgâne” care a invadat Anglia în 865, cucerind Northumbria și învingându-i pe regii Osberht și Ælla într-o mare bătălie la York, în 867. În 869 au înaintat spre sud și l-au ucis pe regele Edmund al Angliei de Est.

Mulți dintre urmașii lor s-au stabilit în nordul și estul Angliei, în timp ce Ivar a devenit conducătorul unui regat viking care se întindea de-a lungul Mării Irlandei, cu centre la Dublin și York. Se consemnează că Ivar a murit la Dublin în 873. Cât despre Ubbe, este posibil să fi fost ucis într-o bătălie în Devon, în 878.

Activitățile acestor războinici sunt atestate de surse contemporane din secolul al IX-lea, ceea ce ne permite să afirmăm cu certitudine că au existat. Problema este că nu știm exact cum erau înrudiți între ei și niciuna dintre sursele timpurii nu ne spune cine le-a fost tată.

A existat Ragnar Lothbrok?

Deși „fiii” săi sunt figuri istorice reale, originile istorice ale lui Ragnar sunt mult mai neclare. Un posibil model este un lider viking danez numit Reginheri, care a atacat Parisul în 845. Sursele contemporane descriu raidul ca fiind deosebit de violent: Reginheri a luat numeroși captivi și a ordonat executarea a peste o sută dintre ei. Curând după aceea s-a întors în Danemarca, unde a murit. Despre el nu mai știm nimic.

De fapt, în momentul în care au fost scrise istoriile acestei perioade, atenția cronicilor era îndreptată nu spre Ragnar, ci spre presupuşii săi fii. Ivar, Ubbe și ceilalți se numărau printre cei mai de succes războinici ai epocii vikinge, iar cuceririle lor au devenit rapid legendare. Abia în a doua jumătate a secolului al XI-lea – la aproape 200 de ani după moartea lor – au început să fie numiți „fii ai lui Ragnar Lothbrok”.

Un rege danez numit Lothbrok este menționat pentru prima dată în jurul anului 1070 de istoricul normand William de Jumièges, care îl numește tatăl lui Bjorn Coasta-de-Fier. Câțiva ani mai târziu, cronicarul Adam de Bremen îl identifică pe Ivar, „cel mai crud dintre războinicii nordici”, drept un alt fiu al lui Lothbrok.

Cărturarul islandez Ari Þorgilsson, scriind între 1120 și 1133, a fost primul care a consemnat numele „Ragnar” și „Lothbrok” împreună, afirmând că „Ivar, fiul lui Ragnar Lothbrok” l-a ucis pe Edmund al Angliei de Est.

Nașterea unei legende

Indiferent de originile sale istorice, până în secolul al XII-lea legenda lui Ragnar Lothbrok a început să iasă din umbra fiilor săi, apărând în saga, cronici și poeme din întreaga lume nordică. În acest moment, în jurul lui se dezvoltase deja o rețea complexă și colorată de povești, departe de orice realitate istorică probabilă.

Cele mai complete versiuni ale legendei – pe care se bazează majoritatea reinterpretărilor moderne – se găsesc în Saga lui Ragnar Lothbrok, scrisă în Islanda în secolul al XIII-lea, și în lucrările istoricului danez Saxo Grammaticus, redactate între 1188 și 1208. Ambele combină surse scrise mai vechi cu tradiții orale diverse, rezultând narațiuni elaborate, lungi și adesea contradictorii. Povestea celor trei soții ale lui Ragnar ar putea reflecta o încercare de a uni trei legende diferite despre același personaj.

Aceste istorii ne spun mai multe despre felul în care vikingii erau percepuți de publicul medieval târziu decât despre războinicii reali ai secolului al IX-lea. Pentru Saxo, Ragnar și fiii săi erau strămoși ai regilor Danemarcei, în timp ce istoricii islandezi erau interesați să sublinieze dominația scandinavă asupra Insulelor Britanice. Cu timpul, legenda a absorbit elemente noi și s-a legat de un alt mare ciclu al mitologiei nordice: saga Volsungilor.

Ragnar în imaginarul englez și modern

Legendele despre Ragnar nu au fost populare doar în Scandinavia. În Anglia, el și fiii săi apar frecvent în povești legate de moartea regelui Edmund al Angliei de Est, unul dintre cei mai venerați sfinți anglo-saxoni. O cronică din secolul al XIII-lea relatează că Lothbrok ar fi naufragiat accidental pe coasta Norfolkului și ar fi fost adus la curtea lui Edmund, unde cei doi au devenit prieteni. Ucis din gelozie de un vânător, moartea lui Lothbrok a fost pusă pe seama regelui, oferind astfel un motiv „moral” pentru răzbunarea fiilor săi.

Până la sfârșitul Evului Mediu, numele lui Ragnar era cunoscut în toată Scandinavia și în Insulele Britanice. Dar în secolele XVI–XVII, odată cu redescoperirea textelor nordice vechi, s-a născut imaginea modernă a lui Ragnar. Traducerea poemului Krákumál („Cântecul morții lui Ragnar Lothbrok”) de către savantul danez Ole Worm, în 1636, a avut un succes enorm. Pentru cititorii secolului al XVII-lea, poemul oferea o viziune romantică a unei culturi vikinge pline de un farmec păgân sălbatic.

O interpretare greșită din această traducere a contribuit chiar la apariția mitului – complet fals – că vikingii ar fi băut din craniile dușmanilor lor, idee care circulă uneori și astăzi.

Șerpi, cântece și pantaloni păroși

Dragoste și otravă

Una dintre cele mai cunoscute aventuri explică porecla „Lothbrok”. Thora, fiica unui conte puternic, era terorizată de un șarpe uriaș și veninos. Ragnar l-a ucis purtând pantaloni groși de lână, impregnați cu smoală, care l-au protejat de mușcături. Astfel a devenit „Lothbrok” – „cel cu pantaloni păroși”.

Fiii răzbunători

În groapa cu șerpi, Ragnar a cântat un imn al sfidării, amintindu-și luptele și așteptând cu bucurie Valhalla: „Cu bucurie voi bea bere cu zeii pe băncile înalte. Speranța vieții s-a dus; râzând, voi muri!”

Fiii săi, mai ales Ivar, au pornit apoi să-l răzbune, cucerind Northumbria.

Fiica ucigașului de dragoni

Aslaug, cunoscută inițial ca Kráka, l-a impresionat pe Ragnar rezolvând un test imposibil: să vină nici goală, nici îmbrăcată; nici flămândă, nici sătulă; nici singură, nici însoțită. Ea a venit acoperită de o plasă de pescuit și de propriul păr, gustase mâncare fără a mânca și era însoțită de un câine. Mai târziu, Ragnar a aflat că ea era fiica legendarului Sigurd, ucigașul de dragoni.

Astfel, timp de aproape o mie de ani, Ragnar Lothbrok a continuat să trăiască nu ca om, ci ca legendă – simbol al războinicului viking etern, mereu reinventat de fiecare generație.