Vikingii. Un nume care aruncat un văl de groază asupra Europei creştine şi care încă mai răsună cu prisosință în cultura populară modernă. Mai întâi comercianți şi abia apoi războinici, scandinavii nu pot fi totuşi separați de imaginea barbarului nemilos.

Cele mai multe dintre bătăliile pe care le-au purtat temuții vikingi au avut loc pe mare. Fie că ne gândim la Hafrs Fjord (872), Svöldr (1000) sau Nissa (1062), înfruntările erau de fapt lupte epice între “dragonii” mărilor (corăbiile drakar). Cu toate acestea, nordicii încercau din răsputeri să mimeze o bătălie pe uscat, aranjându-și flotele în rânduri drepte sau concave, uneori unindu-și parapeții cu funiile așa încât să formeze uriașe platforme plutitoare. Cea mai impunătoare dintre corăbii era de obicei vârful de lance al formației. Uneori pe flancuri participau chiar și corăbii negustorești. Prorele corăbiilor mai lungi ieșeau la înaintare, iar unele dintre ele, numite bardi, erau întărite cu armătură din fier la etravă și pupă. La unele puteam întâlni colți în jurul prorei, “barba” (skegg), meniți să țină la distanță inamicul agresiv.  

Tactici de luptă pe mare și pe uscat

Pe lângă platformele plutitoare mai existau în formație și alte corăbii mai în spate sau pe flancuri, cu rolul de a hărțui și de a urmări inamicul în retragere, precum și de a ataca platformele inamice sau de a le întări pe cele proprii. În timpul bătăliei se renunța la catarge, deci punctul forte îl reprezentau vâslele, iar distrugerea lor însemna avarierea iremediabilă. Totuși, manevra numita diekplus (retezarea vâslelor cu prora), nu era la fel de întâlnită precum tactica mai simplă de a năvăli pur și simplu în corabiei, a-i asalta pe ocupanți și a-i deposeda de arme. Îmbarcarea era de obicei precedată de o ploaie cu săgeți și sulițe, de aceea fiecare vâslaș se afla sub protecția unui războinic dotat cu un scut. Unele corăbii se foloseau masiv și de alte proiectile, în speță de bolovani. Atunci când întreprindeau raiduri, vikingii aveau o preferință aparte pentru insule sau meandre, pentru că își puteau stabili aici cu ușurință baze de atac și de asemenea rețele de comunicare eficiente și vitale între garnizoane. Totodată, taberele fortificate îi apărau în cazul unei riposte cu o forță superioară.

În ceea ce privește bătăliile pe uscat, nordicii preferau formațiunea numită “zidul de scuturi” – un soi de falangă masivă cu mai multe rânduri de oameni, cei mai bine echipați ieșind în față. Cu diverse ocazii se puteau organiza în mai mult de un singur zid, așa cum s-a petrecut în bătăliile de la Ashtown sau Meretun în 871 sau la Corbridge în 918. Nu se știe exact cât de compactă era formațiunea, dar indiciile literare ar sugera că luptele corp la corp implicau multe mișcări violente, iar derularea acestora pare că ar fi fost incompatibilă cu numeroasele scuturi suprapuse. Și totuși, un monument funerar din secolul al X-lea din Gosforth, Cumbria, ne înfățișează un relief în care scuturile sunt foarte apropiate unele de celelalte, la fel ca și tapiseria de la Oseberg, cu un secol mai devreme. Snorri Sturlusson, atunci când descrie bătălia de la Stamford Bridge în Saga regelui Harold, ne spune și el că nordicii s-au avântat cu scuturile împreunate. Este foarte probabil ca așa să fi stat lucrurile la începutul bătăliei, în vedere respingerii atacului inamic, după care urma dispersarea combatanților. O variaţie a zidului consta în svynfylking, formaţia în săgeată, despre care se spunea că însuşi Odin ar fi folosit-o, descrisă în Flateyjarbok ca având doi oameni în primul rând, apoi trei, cinci, etc., aşadar un zig-zag. Dacă îi dăm crezare lui Snorri, zidul de scuturi se putea alcătui şi în formă circulară, în interiorul căruia stăteau arcaşii şi alţi aruncători de proiectile.

Vikingii aveau probleme când venea vorba de lupta împotiva cavaleriei, deşi câteodată se retrăgeau şi reorganizau foarte bine. La Saucourt însă, în 881, suferă prima înfrângere decisivă în faţa cavalerilor franci, cei mai buni în Occident la acea dată. Şi în est sunt în dezavantaj în faţa cavaleriei, de exemplu la Silistra când se luptă cu bizantinii prin 972. Caii le rup uşor rândurile. Un exemplu rar în care trupele de scandinavi nimicesc cavalerii îl găsim în Haimskringla, evenimentul petrecându-se în nordul Angliei în 1151. Uneori se serveau şi vikingii de puterea cailor, în bătălia de la Suicoit în Irlanda, 968, sau la Montfaucon în Franţa, 888, după cum ne relatează abatele de Fleury. Dar scopul principal al cailor era în viziunea vikingilor cel de tracţiune şi sporire a mobilităţii în timpul raidurilor. Vikingii erau în principal infanterişti.

O altă curiozitate a luptelor vikinge era “câmpul cu aluni” (the hazelled field). Este vorba despre un loc special ales, flancat de aluniş pe toate părţile, unde se purta o luptă într-un moment ales de către protagonişti de comun acord. Se considera lipsă de onoare refuzul de a participa. Englezii aveau cunoştinţă de această tradiţie arhaică, pentru că Saga lui Egil ne povesteşte despre bătălia de la Vinheidr, identificată cu cea de la Brunanburh, din 937, la care regele Athelstan, pentru a-i opri pe vikingi şi pe aliaţii scoţi de la prădăciuni până ce strânge el armata, îi cheamă într-un astfel de aluniş. Ultima menţiune despre acest tip de luptă îl avem din 978, când lordul Hakon Sigurdsson îl învinge pe regele Ragnfrid.

De la frățiile vikinge la grupurile de mercenari

Un dintre produs interesant al epocii vikinge îl reprezintă constituirea frăţiilor sau ghildelor militare independente, cunoscute sub numele de Vikinge-lag, adevărate companii de mercenari, care trăiau împreună urmându-şi propriile coduri. Nu căutau să cucerească pământuri, ci îşi ofereau serviciile militare regilor în schimbul răsplatelor materiale. Cea mai faimoasă astfel de frăţie era Jomsvikingelag, pomenită des în saga islandeze. Potrivit unor relatări daneze, frăția s-a stabilit în Wendland în secolul al X-lea, la iniţiativa regelui Harald Blåtand, izgonit din regat de propriul său fiu, Svein. El întemeiază o grandioasă fortăreaţă, la Jomsborg, probabil lângă Wollin, Jumne la Adam din Bremen, la gura de vărsare a Oder-ului. Avea un port, cu intrarea păzită de un turn deasupra unei arcade de piatră cu porţi de fier, port capabil să găzduiască trei corăbii, cifră care creşte în surse până la…300.

Una dintre versiuni povesteşte că Harald îi învaţă pe wenzi pirateria, iar fortăreaţa era ocupată de aceştia şi comandată de danezi. În bătălia de la Svőldr, una dintre cele 11 corăbii de Jomsvikingar avea marinari wenzi. În Jomsviking Saga însă, Jomsborg nu este altceva decât o citadelă vikingă întemeiată de tatăl vitreg al lui Svein, Palnatoki. Oricum, majoritatea surselor conchid că liderul Jomsvikingilor la finele secolului al X-lea era lordul Sigvald, fiul unui rege mărunt pe nume Strut-Harald, conducătorul Scaniei, la acea vreme parte a Suediei. Dacă dăm crezare poveştilor, aceste frăţii trăiau după reguli foarte stricte. Doar bărbaţii foarte puternici aveau acces, cei cu vârsta între 18 şi 50 de ani. Respectul reciproc şi spiritul pacifist în cadrul frăţiei erau obligatorii. Li se cerea curaj nesăbuit în orice împrejurare, retragerea dinaintea inamicului nu era o opţiune. Camarazii ucişi trebuiau răzbunaţi. Prăzile se împărţeau în mod egal. Cine lipsea mai mult de două zile din ghildă era dat afară. Nu se permitea capturarea femeilor sau copiilor. În fiecare vară vikingii călătoreau în ţări străine pentru a dobândi prestigiu militar, iar Olafs Saga Tryggvassonar ne spune că nu exista onoare mai mare pentru un rege ca deţinerea unor trupe de Joms, cei mai viteji războinici ai epocii.

Realitatea ne oferă însă o imagine puțin diferită: cele trei campanii majore la care participă aceştia, conform surselor, se sfârşesc dezastruos pentru angajatorii lor: Styrbjorn Starki, pretendent la tronul suedez, este învins de unchiul său, Eric, la Fyrisvold; lordul Hakon îl învinge pe Svein la Hjőrungavag; iar regele Olaf Tryggvasson al Norvegiei sfârşeşte sub sabia suedezilor la Svőldr în anul 1000. Toate înfrângerile se pare că împărtăşeau o cauză comună: lordul Sigvald avea obiceiul să dea bir cu fugiţii dacă perspectiva unei victorii devenea incertă. Regele Magnus cel Bun al Norvegiei distruge Jomsborg în 1043, provocând un mare haos, dar nucleul frăţiei vikinge s-a dizolvat mai devreme. Se spune că rămăşiţele frăţiei au poposit în Anglia sub comanda fraţilor lui Sigvald, Heming şi Thorkel, unde cu timpul au devenit nucleul gărzii personale a regelui Knud, Tinglith-ul, care va evolua în mai celebra formaţie de huskarlar.

Bersekir, o castă războinică sau doar un lait motiv literar

Mai faimoși decât Jomsvikingar sunt însă bersekir, probabil la începuturi o castă războinică asociată cu anumite rituri de inițiere și conotații divine, puterile divine ale membrilor fiind conferite de către însuși Odin. Mai mult decât o realitate de lungă durată, berserkerii par să fie mai degrabă un motiv literar uzitat din plin în epopeile mai târzii care îi invocă drept un antagonism vis-à-vis de spiritul și morala creștină. În Ynglinga Saga găsim descrierea cea mai potrivită: în bătălie se avântau fără preget, păreau turbați ca lupii și cânii, își mușcau scuturile și erau puternici ca mistreții și urșii și nici măcar fierul nu îi putea răni.

Toate elementele făceau parte din furia berserkerului. Povestea pare să aibă legătură și cu mai vechile credințe păgâne în licantropie și metamorfoză, așa cum se sugerează în Volsunga Saga, unde ni se spune că Sigmund și Sinfjolti se îmbrăcau in piei de lup, urlau atunci când atacau și înțelegeau animalele. Legenda lui Hrolf Kraki ne relatează și ea despre campionul berserker al acestuia, Bothvar Bjarki, care adesea se transforma în urs înainte de bătălie. De altfel și numele de berserkr ne duce cu gândul la ‘cel ce poartă blana de urs’ (ber), în vreme ce pe războinicii asociați cu totemul lupului îi regăsi sub denumirea de uljhednar.

Hrafnsmal îi descrie drept niște oameni foarte valoroși, care nu abandonau niciodată lupta, iar sursele literare vorbesc nu rareori despre gărzile din jurul regilor, formate din 12 astfel de luptători. S-ar fi aflat mereu în fruntea armatelor, iar despre rolul lor determinant în bătăliile pe mare ne vorbește saga lui Harald Harfagri, care își alegea trupele dintre oamenii cei mai curajoși și îndemânatici. Și privirile lui Snorri tot spre ei se îndreaptă atunci când descrie bătălia de la Svöldr, când pomenește de gărzile regelui Olaf care parcă uitaseră că luptă pe ape și s-au năpustit cu atâta patos asupra inamicului încât au sfârșit peste bord…Furia berserkerului, topos extrem de uzitat în literatura islandeză cu conotații variind de la admirație la demonizarea cu vădită tentă creștină, a ajuns în decursul epocilor să fie extinsă asupra unei întregi societăți în realitate mult mai complexe, stigmatizată însă in cultura populară de această imagine exagerată a unui Blitzkrieg păgân care a zdruncinat Europa vreme de două secole…

Bibliografie selectivă:

Christiansen, E., The Norsemen in the Viking Age, Blackwell, 2002;

Krause, A., Die Welt der Wikinger, Frankfurt, 2006;

Richards, J., The Vikings. A Very Short Introduction, Oxford, 2005.